----------------

 

Carti in site

 

--------------------

POSTUL MARE 2021

Câteva documente despre ultimele evenimente din viaţa Mântuitorului (IV)

Epistola femeii lui Pilat, Claudia Procula,

adresată prietenei sale, Pulvia Romelia

 

Originalul acestei scrisori se găseşte în imensele biblioteci ale Vaticanului, de unde a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie din Constantinopol cam pe la anul 1643, fiind apoi republicată în anul 1875.

 

* * *

 

Epistola femeii lui Pilat, Claudia Procula,

adresată prietenei sale, Pulvia Romelia

 

Claudia Procula, ţie, Pulvia Romelia, salutare !


O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii noastre.

Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.

Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric, pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţii mele, care au zburat aşa de repede, în pace, la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de guvernator.

Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit să urmez lui Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu.

Eu am regretat mult pentru voi ... locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele, ... eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu; el mi-a fost mai drag decât lumina zilei. Am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai 5 ani când Ponţiu, după mila împăratului, a fost denumit procurator al Iudeei. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri, reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă, pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor.

În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze şi cinste. Totuşi, eu am trăit în deplină singurătate şi izolare din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, ‘străinii’ şi ‘păgânii’, după cum ne numeau ei. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.

Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu prin pădurile mele, liniştite, unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii sălbatici care înfloreau, şi printre pomii fructiferi de acolo. Sub acea umbră răcoroasă coseam învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Soţul meu numai puţine momente le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist. Oricât de tare era mâna lui, ea se arăta foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor, care a fost atâta timp independent şi pornit din fire spre răscoală, care era despărţit în mii de secte furtunoase, dar care se uneşte într-un singur punct: în ura lor contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta era familia căpitanului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate, blândeţe, şi îndeosebi prin cunoaşterea fiicei sale, în vârstă de 12 anişori, Semida, iubită şi preafrumoasă ca zarea Saromului, care înfrumuseţează părul ei.

Câteodată, ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Pulvio, amintindu-mi despre cunoscutele lor cântări de laudă compuse de Solomon, pentru Dumnezeul lui Iacov. Acel singur Dumnezeu veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti. Acel Atotputernic şi Milostiv, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea !

Amintindu-mi de glasul Semidei, care răsuna ca sunetul de harpă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israil ! ... căruia şi eu, la rândul meu, am încercat să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci !

În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi. Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele. Rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia Îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă a unui domnitor. Şi să vezi minune ! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată !

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei ei, fără prea multe suferinţe.

Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea.

Sosind în strada unde era casa lor, servitorii ei cu mare greutate au putut să facă drum prin mulţime pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de popor, se îngrămădiseră în jurul casei.

Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om eu am recunoscut pe tatăl Semidei, dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi ce nu putea fi înţeleasă de mine.

Cu el mai mergeau încă trei inşi, îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădea aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori, iar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezime a tinereţii lui.

Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la el spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul lui strălucitor se lăsa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când l-am privit. Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână !

Eu am plecat după el, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat, înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era încă frumoasă, dar palidă ca şi culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele uscate.

Salomeea stătea lângă ea amuţită de durere şi aproape lipsită de orice simţire. Mi se păru că ea nici nu mă vede.

Tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele acelui necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi, arătând-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii; dacă tu voieşti, ea va învia !”

Când am auzit aceste cuvinte, eu am început să tremur. Inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei aceluia pe care eu nu-l cunoşteam.

El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica sa privire la ea, şi i-a zis: „Fetiţă, scoală-te !” Şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, simţul, firul vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „Mamă !”

La acest strigăt s-a trezit şi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair, tatăl, îngenunchind în faţa aceluia căruia îi zicea „Domn”, sărutându-i ciucurii de la poalele veşmântului lui, zise: „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică ?” „Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a fost răspunsul.

După aceste cuvinte el se făcu nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii.

Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

Pe timpul când luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit. El plecă capul şi îmi zise: „Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din templu. Această ură creşte din zi în zi tot mai mult, şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui ale adevăratului Dumnezeu”.

,,Dar pentru ce îl urăsc ei aşa de mult ?”, zisei eu. ,,Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărniciile lor. Eu l-am auzit odată zicând fariseilor: ‘Morminte văruite, pui de năpârci otrăvitoare. Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru ! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea Legii, de credinţă, dreptate şi milă’. El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului”.

,,Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa ?!!!”, am strigat eu plină de indignare. ,,Puterea mea este foarte slabă faţă de acest popor răsculător şi stricat. De altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte că ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”.

După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngrijorat şi îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris.

Ziua Paştelui se apropia. La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeei, pentru a aduce la templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor care aveau loc.

Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor. Asupra capului lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară el să fie predat în mâinile arhiereilor.

Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat: ,,Tu o să-l aperi, nu-i aşa ?” ,,Voi putea face eu aceasta ?”, răspunse Ponţiu cu o privire întunecată. ,,Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus. El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare. Îndată ce am plecat capul pe pernă ca să dorm, nişte puteri tainice îmi stăpâniră gândirea. Eu am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Faţa lui strălucea de mărire ca soarele.

El zbura deasupra aripilor heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa sa plimbându-se pe nori. Mi se părea că el este gata de a judeca popoarele adunate în faţa sa. Cu întinderea dreptei sale puternice, el despărţi pe drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi se urcau spre el, plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască, iar cei din urmă au fost aruncaţi în locul cel de foc, pe lângă care Ereba şi Flegatova sunt nimic.

Atunci judecătorul divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau trupul său, a zis cu glas de tunet: „Daţi-mi înapoi sângele pe care l-am vărsat pentru voi !”

Atunci, acei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită şi să-i acopere pe ei. În zadar se simţiseră ei siguri faţă de suferinţe, în zadar se simţiseră nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ ! Ei pieriră în marea cea de foc ! O, ce fel de vis, dar mai bine i s-ar zice descoperire !

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază pentru cele văzute în vis. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru însă că în centrul oraşului se aude din ce în ce mai tare un strigăt zgomotos. Strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam, inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.

 

Iisus Hristos arestat

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la Palatul de Justiţie se cutremurau sub greutatea gloatei nenumărate.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma pe neaşteptate, eu am luat în braţe pe fiul meu, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru, care conduce la sala de judecată, şi auzind acel zgomot mare de glasuri, eu nu am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Pulvio ! Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea sa, cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii ei; şi în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, eu totuşi am putut pricepe grozăvia neliniştii lui.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei lui nu se putea semnala nici o mândrie, nici o frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.

Blândeţea lui mă umplu de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă răsunau mereu cuvintele visului meu: „Daţi-mi sângele pe care l-am vărsat pentru voi !”

În jurul lui, plină de furie turbată, stătea mulţimea care îl adusese la judecată. La această gloată se mai adăuga o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate cu diferite semne, texte din Lege, pe care le aveau legate pe frunţile lor.

Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură. Mi se părea că în faţa lor strălucesc flăcările iadului şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.

,,Ce voiţi de la mine ?”, întrebă el. ,,Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul. Irod îl trimite la tine pentru ca tu să pronunţi osânda !!!” ,,Cu ce-l învinuiţi voi ? În ce constă gravitatea faptei lui ?” ,,El a prezis distrugerea templului. El se intitulează rege al iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii. „Să fie răstignit !”, ţipa mulţimea înfuriată.

Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele, şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lui prefăcute: „Aşadar, tu eşti împăratul iudeilor ?” ,,Tu zici aceasta !”, răspunse Iisus. „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu ?”, întrebă iarăşi Pilat. Dar Iisus nu i-a mai răspuns nici un cuvânt.

Ţipetele se reînnoiseră încă mai accentuat ca mai înainte şi întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei strigară: „Daţi-ni-l nouă ca să moară pe cruce !”

Ponţiu le făcu din nou semn să tacă, zicându-le: „Eu nu găsesc nici o vină în acest om şi am să-l eliberez”. ,,Daţi-ni-l nouă ! Răstigneşte-l !”, se repetă strigătul mulţimii.

Eu nu am putut asculta mai departe şi, chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta puţin de vorbă cu el. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine.

Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce îţi este mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu cel nemuritor. Eu l-am văzut în vis în această noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea care tremura în faţa lui, şi printre nefericiţii aceia care au fost aruncaţi în flăcările gheenei eu am recunoscut faţa acestora care cer acum moartea lui ! Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva lui ! O, crede-mă, că o singură picătură a acestui sânge va desemna în veşnicie osândirea ta !”

„Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine singur, îmi răspunse Ponţiu. Dar ce pot face eu ? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi, ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a evmendiţilor, de unde se aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio ! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă !”

După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.

 

Iisus Hristos biciuit

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi maltratărilor din partea mulţimii şi soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele îl văzură, ţipetele „La moarte, la moarte” răsunară şi mai asurzitor ca mai înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera la timpul Paştelui unul din condamnaţii la moarte, ca semn al facerii de bine şi al graţierii. În această faptă dumnezeiască, Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus. Deci, Ponţiu întrebă pe popor cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava sau pe Iisus, numit Hristos ?”

„Eliberează-l pe Varava”, strigă mulţimea. Varava era un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el.

Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac cu Iisus Nazarineanul ?” „Să fie răstignit !”, strigară ei. „Dar ce rău a făcut el ?” Însă ei, cu şi mai multă furie, strigară: „Să fie răstignit !”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că îi este ameninţată autoritatea, ba şi autoritatea romană, pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur.

Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din forum nu au avut atâta influenţă asupra auzului meu. Nicăieri nu se vedea linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut întuneca acea privire cerească şi luminată.

Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea fără îndoială, dar suferea cu bucurie, şi spiritul lui, mi se părea mie, se înălţa către Tronul Celui Nevăzut, ca o flacără curată pentru ardere de tot.

Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la Muntele Sion, unde era ridicat templul, şi până în faţa Pretoriului, iar fiecare minut adăuga la acel cor al infernului glasuri noi.

Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării !!!

Ponţiu se ridică. Pe faţă se descria îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile, în mod simbolic, în ligheanul cu apă, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept !” „Să fie asupra noastră şi a copiilor noştri”, zbieră nefericitul şi nebunul popor care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.

Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la junghiere. Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza bătăii de inimă. Mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care era spre curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsate.

„Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul”, îmi spunea una din roabele mele. „Acolo l-au încoronat cu spini”, îmi spunea o altă roabă. ,,Soldaţii l-au batjocorit, zicându-i ‘regele iudeilor’, lovindu-l peste faţă. Acum el îşi dă sufletul”, spuse o altă roabă.

 

Drumul Crucii
Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Fiecare cuvânt dintre acestea străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţiră întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu. Am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se aseamănă cu jalea inimii mele.

Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau deasupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel, oraşul cel plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.

O groază de nedescris îmi răpi privirea către un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva fără ca să ştiu ce anume. Pe la ceasul al nouălea din zi (ora 15) întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.

Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una dintre femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii îngroziţi şi strigă: „A venit Ziua de Apoi ! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma, care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul locaş !”

Se spunea că multe morminte se deschiseră şi mulţi au văzut pe unii drepţi înviaţi, care erau dispăruţi de mult din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.

„Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”, ziceau unii.

Când am auzit aceste cuvinte mi se păru că îmi pierd raţiunea. M-am ridicat şi aproape că abia îmi târam picioarele. Am ieşit la scări şi am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi cu alte popoare. Niciodată nu a bătut o inimă în piept aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.

Eu doream să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă noi, zicând: ,,L-am omorât; a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu !”

Eu am intrat apoi în sala de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat: „Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Claudia ? Inima mea întunecată nu va mai gusta nici o linişte. Pentru ce nu am putut să apăr cu viaţa mea pe acest înţelept ?!”

Eu nu am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvinte spre a-l înviora şi a-l întoarce de la acea nefericire, care ne pecetlui pentru veci pierzarea. Tăcerea noastră mormântală era întreruptă numai de ecoul tunetelor care răsunau printre coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră, iar el, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: „Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu, nou săpat în stâncă”. „Du-te şi ia-l”, a fost răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.

Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el s-a unit cu o grămadă de femei ce erau îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi care aşteptaseră pe bătrân la poartă.

Astfel se termină această zi fatală ! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar, o, Pulvio ! A treia zi, plin de strălucire, de mărire şi de biruinţă, el se arătă asupra acestui oraş. El a înviat, împlinind prezicerea lui, şi triumfând de biruinţă asupra morţii. S-a arătat ucenicilor şi prietenilor lui, şi mai pe urmă la o mare mulţime de popor.

 

Mântuitorul arătându-Se mironosiţelor
Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus Hristos în faţa tronurilor mai-marilor şi judecătorilor.

Dar, ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi. Această învăţătură se răspândeşte în tot imperiul. Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni de renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile, şi plini de putere de sus. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărat roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă tot mai rău. Învinuit fiind de procedeul său, din partea Senatului şi din partea lui Tiberius însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă.

Salomeea şi Semida mă priveau cu frică. Ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele lui. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere care făcea să le tremure faţa când le priveam, şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cu totul cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce-mi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate de mine.

O, scumpă prietenă ! Cât este de neînsemnată şi deşartă înţelepciunea mai-marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceasta, pe care Singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ ! O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte ! Ce pace şi bunătate inspiră ele ! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi a le reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost demis din postul său de autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine, în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.

Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el ? Prietenia familiară a vieţii conjugale nu mai era între noi. El vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui. Eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sânge a aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, l-a osândit pe cel neprihănit.

Eu nu mai am îndrăzneala să ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când el, după servirea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că el nu le înmoaie în apă curată, ci în sângele cald al lui Iisus, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp eu am voit să-i vorbesc de pocăinţă şi de regretarea păcatului, dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi de deznădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul ! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte; el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui lui.

Nefericirea ne urmărea într-una, din cauză că în toate părţile existau creştini. Chiar şi aici, în această sălbatică patrie unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate, se poate auzi cu câtă îndârjire şi indignare se pronunţă numele bărbatului meu !

Cei ce erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. „Possus este sub Ponţio Pilato !” Grozav blestem, care în toate veacurile se va repeta.

Iată, Pulvio ! Să plângi şi tu şi să doreşti să-ţi ajute Dreptul Judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

 

Scuză-mă, Claudia

 

Observaţii: După unele documente istorice, Ponţiu Pilat, necrezând în milostivirea lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, după cum a făcut şi Iuda, iar femeia lui Pilat a murit creştină, ba încă a şi suferit pentru credinţa în Hristos. Grecii o numără printre sfinţi şi ea este pomenită pe 24 decembrie.

Iată ce ne scrie Istoria lui Nichifor Calist, vol. II, cap. 10, despre cauza morţii lui Pilat:

,,Un înşelător adună pe Muntele Garizin o mulţime pentru a le arăta vasele ascunse de Moisi. Pilat, auzind de această adunare care se presupunea că era contra romanilor, folosi această ocazie pentru a se răzbuna pe cei pe care îi ura mai dinainte din cauza fărădelegilor lor. El îi înconjură cu cavaleria sa, ordonând ca să-i omoare pe capii lor, iar mulţimea să o împrăştie cu lăncile, lovind pe oricare îl va ajunge.

Samarinenii, concetăţenii celor omorâţi, s-au plâns contra lui la guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele cezarului cu acelaşi nume, fiindcă sub acea autoritate aparţineau ei, cei din Iudeea.

Pilat a fost găsit vinovat de Vitelia. El a dat poruncă ca Pilat să plece la Roma spre a se înfăţişa cezarului Tiberius. Acesta avea de asemenea ceva neplăceri şi din cauza plângerii făcute de către Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus.

Pilat nu s-a putut îndreptăţi în faţa lui Tiberiu Cezar, din care cauză el a fost internat în Galia, pe la anul 37 după Hristos. De acolo l-a trimis la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii şi mustrării de cuget”.

Scrisoarea femeii lui Pilat aruncă multă lumină asupra evenimentelor legate de moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi întăreşte credinţa în veridicitatea Evangheliilor. Cele relatate de femeia lui Pilat merită cea mai mare atenţie, întrucât ea, ca soţie, a fost în legătură intimă cu Pilat, judecătorul principal al lui Iisus.