----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

XIII. Roadele adevăratei rugăciuni [continuare]

4. Cea de-a patra roadă a adevăratei rugăciuni este izgonirea demonilor, care în chip obraznic şi neîncetat năvălesc asupra noastră. Orice slăbire duhovnicească a noastră le dă putinţa să năvălească asupră-ne. Orice moţăire duhovnicească le înlesneşte ispitirile. Orice aprindere de rugăciune sinceră îi pune însă pe fugă. Orice întoarcere smerită către Dumnezeu le surpă planurile întunecate.

Sfântul Pimen cel Mare lămureşte aceste arătări duhovniceşti foarte pe scurt în acest chip: ,,Cât timp cazanul fierbe pe focul care arde sub el, nu îndrăzneşte să se apropie de el nici musca, nici vreo altă vietate. Însă când acesta se răceşte, atunci slobod se caţără pe el toate insectele. Tot aşa cu omul. Cât timp el rămâne întru nevoinţa cea duhovnicească, vrăjmaşul nu află putinţa să-l biruie”.

Alţi Sfinţi Părinţi au folosit următoarea comparaţie: ,,Închipuiţi-vă că hoţii, pe timp de noapte, ocolesc o casă şi caută să intre în ea ca să o jefuiască. Deodată însă, ei aud că înăuntru vorbeşte cineva. Plini de supărare, nu se hotărăsc dacă să intre ori să plece. Tot aşa demonii se apropie în taină de suflet ca să-l jefuiască. Dacă aud însă că acolo se vorbeşte cu Dumnezeu, că acolo se şopteşte neîncetat o oarecare mică rugăciune, ca de pildă Rugăciunea lui Iisus, ei îl vor ocoli, vor aştepta, însă nu vor îndrăzni să intre şi se vor duce”.

Sfântul Ioan Scărarul trage o concluzie despre marele folos al rugăciunii, după piedica pe care demonii o urzesc ca să împiedice pe cei care se roagă, şi spune: ,,Despre folosul rugăciunii vom judeca după acele piedici pe care ni le pun demonii în vremea slujbelor duhovniceşti, iar despre roada lor după biruirea vrăjmaşilor noştri”.

Pentru lămurirea acestei cugetări a Sfântului Ioan Scărarul citim: ,,Folosul rugăciunii putem să-l înţelegem din piedicile pe care ni le pun demonii în ceasul liturghiei ... cu scopul de a nu ne lăsa să ne adunăm înaintea feţei lui Dumnezeu-Judecătorul, ca să nu-L chemăm în ajutor împotriva lor şi să nu-i biruim, surpăm şi chinuim prin rugăciunea noastră. Dacă rugăciunea nu ar fi fost plăcută lui Dumnezeu şi folositoare pentru noi, demonii nu ar fi stăruit într-atât să zădărnicească venirea noastră la biserică şi să ne împiedice să ne rugăm acolo aşa cum se cuvine, răspândindu-ne în afară prin văz şi auz, iar lăuntric prin impulsul feluritelor gânduri.

Rodul rugăciunii putem să-l cunoaştem însă din dragostea pe care Dumnezeu a arătat-o către noi, atunci când ne umplem de bucurie, când ne rugăm Lui din toată inima şi când ne fericeşte cu biruinţa asupra vrăjmaşilor. Prin puterea rugăciunii sunt biruiţi vrăjmaşii noştri, demonii, şi ei fug de la noi împreună cu fiii lor, patimile şi gândurile cele murdare. Văzând această acoperire dumnezeiască, acest har şi această putere de sus lucrând întru noi prin rugăciune, sufletul se bucură, iar vrăjmaşii se scârbesc şi sunt chinuiţi, după cum spune şi Sfântul Împărat David: Întru aceasta am cunoscut că m-ai voit; că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine (Psalmi 40, 11). Aceasta înseamnă: Din faptul că Tu nu m-ai lăsat, Doamne, în ceasul luptei mele de rugăciune şi nu m-ai dat vrăjmaşului meu ca să se bucure cu răutate asupra mea după cum ar fi vrut – din aceasta am cunoscut că Tu mă iubeşti, mă aperi şi mă păzeşti ca rob şi prieten al Tău !”

 

Patriarhul Avraam, frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

5. Cea de-a cincea roadă a adevăratei rugăciuni este mântuirea nu doar a aceluia care se roagă, ci şi cererea îndurării şi dăruirii îndreptării păcătoşilor, ţărilor şi întregii lumi. După Sfinţii Părinţi, datorită rugăciunilor unor drepţi, Dumnezeu ţine încă această lume păcătoasă şi nu o dă pierzării aşa cum ea merită pentru mulţimea păcatelor şi nelegiuirilor săvârşite în fiecare zi în ea. Dacă nu ar fi fost rugăciunile fierbinţi ale multor plăcuţi tăinuiţi ai lui Dumnezeu, noi, păcătoşii, nu am fi putut să vieţuim, să ne bucurăm şi să ne folosim de îndurările lui Dumnezeu, revărsate cu atâta îndurare asupra noastră !

Să amintim aici întâmplarea cu marele drept din Vechiul Testament, Avraam, şi rugăciunea lui pentru Sodoma şi Gomora. Acestea au fost cetăţi cu o morală decăzută. De la mic până la mare, toţi săvârşeau nelegiuiri şi se dedau la rău. Dumnezeu a descoperit lui Avraam că, pentru grelele lor păcate, avea de gând să le piardă. Umplându-se de jale inima plăcutului lui Dumnezeu, a hotărât el să mijlocească pentru aceste cetăţi, mai ales că acolo trăia şi fiul fratelui său – dreptul Lot. Avraam s-a rugat lui Dumnezeu astfel: Să nu pierzi pre cel drept cu cei necredincioşi, şi va fi dreptul ca cel necredincios ? De vor fi cincizeci de drepţi în cetate, au doar pierde-vei pre ei ? ... Nicicum nu vei face după cuvântul acesta ... Tu cel ce judeci tot pământul, au nu vei face judecată ? (Facerea 18, 23-25).

Domnul a spus: De se vor afla în Cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voiu ierta toată cetatea şi tot locul pentru dânşii. Prinzând îndrăzneală, Avraam a spus: Acum am început a grăi către Domnul meu, şi eu sunt pământ şi cenuşă. Dar de vor fi mai puţini de cincizeci de drepţi, să fie patruzeci şi cinci ... Domnul i-a răspuns că nu va pierde cetăţile dacă va afla acolo 45 de drepţi. Avraam a micşorat numărul la 40 şi a primit încredinţare că şi pentru aceştia Dumnezeu va cruţa toate. Socotind că acolo nu sunt nici 40 de oameni drepţi, Avraam a continuat să micşoreze numărul la 30, apoi la 20, şi chiar la 10. Dumnezeu a spus că şi pentru 10 drepţi nu va pierde cetăţile. Însă, vai ! Nici 10 drepţi nu au fost aflaţi în acele aşezări ale păcatului. Şi totuşi, pentru rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu nu a pierdut cetăţile câtă vreme dreptul Lot s-a aflat acolo. Înainte să trimită foc şi pucioasă asupra Sodomei şi Gomorei, Dumnezeu Şi-a amintit de Avraam, de osârdnica lui rugăciune, l-a scos pe Lot din mijlocul celor păcătoşi şi abia apoi a risipit cetăţile nelegiuirii (potrivit Facerea 19, 29).

Însemnată este expresia cuvântului lui Dumnezeu: Şi-au adus aminte Dumnezeu de Avraam, şi au scos pre Lot afară din mijlocul surpării (Facerea 19, 29). Astfel, rugăciunea lui Avraam nu a fost uitată şi dispreţuită de Dumnezeu în acel înfricoşător ceas al răzbunării. Ea şi-a dat roadele sale. Desigur, ca să arate milă, Dumnezeu nu are nevoie de mijlocirea celor drepţi, însă, ca un Părinte ceresc preaînţelept, El îi învaţă pe fiii Săi pământeşti să aibă la rându-le îndurare, luare aminte, fapte bune, care se arată şi lor înşile, şi celor pentru care ei se roagă, un mare bine.

În Letopiseţele sale, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa asupra Sodomei şi Gomorei, Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie: ,,Folositori sunt drepţii pentru locul în care trăiesc, folositori sunt în chip îndoit: în primul rând cu viaţa şi învăţăturile lor, şi în al doilea rând cu rugăciunile lor. Ei mult ajută cu mijlocirea lor acelora cu care vieţuiesc, pentru că îi apără de nenorociri şi de rele pe care mânia lui Dumnezeu le trimite ori le îngăduie asupra oamenilor pentru că greşesc şi-L mânie pe Dumnezeu ... Sfântul Ioan Gură de Aur a numit pe bărbaţii cei drepţi stâlpi ai patriei, iar Sfântul Ambrozie i-a asemănat zidurilor de cetăţi. Aşa cum stâlpii întăresc clădirea şi cum pietrele zidurilor apără cetatea şi o fac puternică, tot aşa drepţii întăresc şi înconjoară patria şi ţara lor în care se află, îmblânzind mânia lui Dumnezeu şi le feresc de pedepsele care se ridică asupra lor ...

 

Sfântul Prooroc Moisi, frescă din aceeaşi biserică

 

Dumnezeu a dorit să piardă în pustie întreg poporul israelitean ieşit din Egipt, pentru mulţimea păcatelor acestuia ... Însă dreptul Moisi a stat înaintea Domnului, rugându-L pentru el şi L-a făcut pe El îndurător ... după cum se istoriseşte despre aceasta în Psalmi: Şi au zis să-i piarză pre dânşii, de nu ar fi stătut Moisi cel ales al lui întru zdrobire înaintea lui. Ca să întoarcă mânia lui, ca să nu-i piarză pre ei (Psalmi 105, 24-25) ... Tot aşa cetatea creştină Nisibe, asediată de perşi şi gata să cadă, a fost apărată de un drept – de episcopul acelei cetăţi, Sfântul Iacov. El s-a urcat pe zidul cetăţii şi s-a rugat lui Dumnezeu, care a trimis în mijlocul armatei persane ţânţari şi muşte ce au înţepat cu atâta asprime, încât nici caii, nici cămilele nu au mai putut să rabde, au rupt hamurile şi au alergat care încotro. Însă nu doar pentru animalele necuvântătoare, ci chiar pentru perşi au fost de nerăbdat ţânţarii şi muştele. Şi aceştia au fugit cu ruşine din cetate ...

Ferice de cetatea şi ţara unde există măcar un singur drept ! Deoarece pentru unul ca acesta Dumnezeu cruţă mulţime de păcătoşi; El nu-i pierde pentru un drept care se roagă pentru ei !”

Într-adevăr, mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte (Iacov 5, 16).

 

6. Cea de-a şasea roadă a adevăratei rugăciuni este neîncetata îmbogăţire în virtuţi – aceste podoabe strălucitoare ale sufletului –, precum şi primirea de mângâieri cereşti de nedescris şi bucurii curate întru Sfântul Duh. Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Culmea faptelor bune este neîncetata petrecere în rugăciune, prin care, întorcându-ne către Dumnezeu, putem în fiecare zi să dobândim şi celelalte virtuţi ... Prin rugăciune se săvârşeşte întru cei vrednici, prin părtăşia cu Dumnezeu, o oarecare părtăşie tainică cu lucrurile cele duhovniceşti ... Acela care se nevoieşte să rămână necontenit în rugăciune, în fiecare zi se ridică până la iubirea duhovnicească cea mai înaltă şi până la cea mai aprinsă legătură către Dumnezeu, după cum este spus: Dat-ai veselie în inima mea (Psalmi 4, 7). Domnul spune: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21). Iar această petrecere a Împărăţiei înlăuntrul nostru ce altceva înseamnă în afară de veselia duhovnicească ce rodeşte în sufletele vrednice ! Iar dacă în Împărăţia Cerurilor, întru veşnica lumină, sfinţii vor cerca dulceaţă, bucurie şi duhovnicească veselie, atunci sufletele credincioase încă de pe aici se învrednicesc să primească zălogul şi începătura tuturor acelora prin părtăşie lucrătoare cu Sfântul Duh”.

Vorbind despre bucuria în Sfântul Duh ca roadă a adevăratei rugăciuni, noi nu spunem că această roadă se arată îndată şi în acelaşi fel către toţi. Sfântul Efrem, pe bună dreptate, subliniază că aceasta se întâlneşte la cei drepţi, la cei râvnitori să placă lui Dumnezeu, la oamenii sfinţi şi credincioşi.

Dacă Sfântul Apostol Pavel aminteşte printre roadele duhului bucuria (potrivit Galateni 5, 22), el nu doreşte să spună prin aceasta că fiecare îndată poate să o şi primească. După Sfinţii Părinţi, această bucurie este caracteristică nu rugăciunii începătorilor, ci acelora care prin multe nevoinţe, prin permanenta rămânere în rugăciune, prin osârdnica luptă cu patimile, păcatele şi demonii ajung mai apoi până la bucuria făgăduită. Dacă omul nădăjduieşte să primească grabnic această bucurie, el poate să fie înşelat de demoni şi să socotească bucuria cea înşelătoare, aprinsă de demoni, ca o izbândă a harului. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Scărarul ne previne: ,,Aruncă cu mâna smereniei bucuria venită, ca nevrednic de ea, să nu te înşeli cumva şi să primeşti în locul păstorului pe lup”.

Iar Sfântul Macarie de la Optina lămureşte: ,,Adevărata şi cereasca bucurie, după cum se vede chiar din enumerarea roadelor duhovniceşti pe care o face apostolul, ţine de înalta trăire duhovnicească. Precum darurile Sfântului Duh încep de la cele mai de jos, adică de la frica de Dumnezeu, şi merg spre înalt, tot aşa roadele duhovniceşti încep nu cu cele înalte, ci cu cele de jos, adică cu înfrânarea întru toate, cu blândeţea, după care urmează credinţa vie şi îndurarea către aproapele, apoi vine bunătatea ..., mai departe, îndelunga răbdare în necazuri şi în ispite, precum întru cele lăuntrice, tot aşa întru cele din afară, şi pacea gândurilor şi a oricărei patimi. Dacă unii unesc rugăciunea lor cu aceste virtuţi, numite de apostoli roade, şi pe această cale ajung la bucuria duhovnicească, ei pot să ajungă, pe bună dreptate, să se îndulcească de ea, pentru că s-au umplut de smerenie şi de dragoste, care, după cuvintele apostolului, nu cade niciodată (potrivit I Corinteni 13, 8)”.

La această strălucitoare bucurie de Rai conduce lunga cale presărată cu multe necazuri şi ispite. Dacă le rabzi, vei ajunge la bucurie. Dacă nu le birui şi nu te întăreşti în virtuţi, care închipuie temeliile neclătinate ale acestei bucurii, nu vei putea să o ai. Atunci să ştii că bucuria pe care o încerci nu este de la Sfântul Duh, ci este înşelăciune. Leapădă-te dară de ea, ca să primeşti adevărata bucurie ce va veni la vreme. La ea vei ajunge prin neostenita şi neîncetata rugăciune, printr-o luptă necruţătoare împotriva demonilor şi printr-o puternică împotrivire faţă de ispite.

Ajungerea la adevărata bucurie nu este cu putinţă fără adevărata rugăciune. Pentru aceia care au gustat din dulceaţa convorbirii fieşti cu Dumnezeu, rugăciunea nu este o nevoinţă chinuitoare, ci cea mai plăcută apropiere de Dumnezeu, legată cu dulcea mângâiere a inimii plină cu virtuţi. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi, zile şi nopţi de-a rândul au stat la rugăciune şi în extazul cel plin de dulceaţă, şi nu au băgat în seamă nici scurgerea vremii, nici lungimea convorbirii cu Dumnezeu. Pentru ei, rugăciunea a fost nu o nevoinţă, ci îndulcire. Doar astfel se poate explica nesăturarea de rugăciune la marii nevoitori. Se istoriseşte despre Sfântul Arsenie cel Mare că într-o sâmbătă seara a stat cu spatele către soare-apune şi s-a rugat cu mâinile ridicate la cer până ce soarele a început să-i dogorească faţa, după care el a încetat rugăciunea.

De o asemenea îndulcire la rugăciune se învrednicesc doar aceia care neîncetat se ostenesc întru nevoinţa rugăciunii şi printr-o permanentă nevoinţă se curăţesc pe sine pentru Dumnezeu, ca să vorbească curat cu Cel Preacurat. Ei au fost întraripaţi de nădejdea că vor ajunge în ziua în care, ca fii ai lui Dumnezeu, vor deveni asemenea Lui şi Îl vor vedea pre el precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pre sine, precum şi el este curat (I Ioan 3, 2-3).

Un asemenea om se înfrumuseţează din ce în ce mai mult cu virtuţi, nu mai caută bucurii pământeşti păcătoase şi stă departe de ceea ce ar putea să-i îngreuneze rugăciunea, însetează după aceasta şi află în ea cea mai dorită mângâiere. Despre asemenea creştini, care au izbândit întru nevoinţa rugăciunii creştine, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Când stai la rugăciune şi te simţi înălţat deasupra oricărei alte bucurii, atunci să ştii că ai dobândit cu adevărat rugăciunea”.