Ghidul creştinului ortodox de azi

de preot Vasile Răducă

 

Ghidul ar trebui să fie o apariţie binevenită în rândul cărţilor creştine, având în vedere cei 50 de ani de comunism în care s-a minimalizat şi s-a trivializat rolul şi importanţa credinţei în viaţa omului. Însă, printre rânduri, nu lipsite de informaţie de calitate, autorul ,,scapă” ideile ecumenice ale acestui sfârşit de secol, alimentând, pe de altă parte, superstiţiile şi susţinând idolatria, ca dogmă.

Doctor în teologie şi profesor, părintele Vasile Răducă foloseşte un limbaj plin de neologisme, oscilând între a folosi termenii ortodocşi bine cunoscuţi şi cei caracteristici catolicismului şi protestantismului. Astfel, întâlnim neologisme precum planning, Literatura 01-1receptare, sacerdoţi, sacramental şi termeni păgâni ca ritual, practică religioasă, soartă, doctrină. Putem afirma că trăieşte ceea ce propovăduieşte: o ortodoxie golită de esenţa ei şi putredă, îmbrăcată în porfira ecumenismului, susţinuţi fiind de expresii ce subliniază lipsa misticii, a trăirii duhovniceşti (act de cult, prescripţii creştine, creştin practicant, calitatea şi eficienţa diverselor practici religioase, sinoade particulare, tradiţie normativă).

El compromite astfel ortodoxia printr-un limbaj inadecvat pentru un simplu ghid, de orientare a omului în lumea ortodoxă, fiind, de fapt, o ameninţare la adresa acesteia. Mergând mai departe, autorul încearcă să vulgarizeze atât Sfânta Tradiţie, cât şi pe cei ale căror opere stau la baza ei (,,prin sfinţii Părinţi înţelegem toţi marii teologi, de regulă ierarhi … ”). De asemenea, subliniază o diferenţă de opinie între Sfinţii Părinţi şi ortodocşii de astăzi, sugerând o schismă în păreri (,,Vechile simboluri şi mărturisiri de credinţă … Mărturisirile de credinţă mai noi ale Bisericii”).

Cu toate acestea, cartea atrage atenţia prin bun simţ şi pertinenţă, amestecate însă cu lipsa de consistenţă caracteristică ecumenismului. Şi nu putem decât să fim îngrijoraţi de tendinţele păstorilor noştri, de starea ortodoxiei româneşti, de tot acest amalgam de idei care substituie, încetul cu încetul, adevărata credinţă.

 

 

Esenţa Ortodoxiei

 

Stăpân al lumii materiale, omul a căutat dintotdeauna ceva nevremelnic, veşnic – absolutul. Marii gânditori ai lumii, lipsiţi de flacăra credinţei, au elaborat diverse sisteme filosofice, dar nici unul perfect. Fiecare, bazându-se pe diferite valori umane, deţinea adevărul parţial, fiind imperfect ca şi creatorul său.

Ortodoxia, ,,filozofia” lui Dumnezeu, a umbrit, de-a lungul veacurilor, toate adevărurile umane, strălucind prin simplitatea ei, marcată de o profunzime neasemănată. Filozofia filozofiilor, elitistă prin definiţie, ea poate satisface cele mai exigente cerinţe ale unui gânditor; în acelaşi timp, prin smerenie şi iubire, ea curge spre sufletul omului de rând.

Considerată, de unii sceptici, a fi o utopie, ortodoxia promovează cele mai pure valori morale ale omului, fiind exclusivistă, războinică şi optimistă, paşnică şi realistă. Ea nu a încetat să uimească lumea, nefiind doar un sistem filosofic, ci o credinţă, desăvârşită ca şi Creatorul ei.

Ortodoxia este Credinţa, floarea creştinismului, pură şi neprihănită, ce a reuşit să străbată două mii de ani nealterată în esenţa ei, mistica.

Dar, ce s-ar putea spune, în puţine cuvinte, despre mistică ? Ce este mistica ? Poate pentru mulţi dintre noi, un cuvânt echivoc, poate pentru prea puţini, esenţa ortodoxiei. Cine ar putea vorbi despre mistică decât sfinţii, adevăraţii teologi, oamenii care, prin iubire desăvârşită, s-au lepădat de sinele lor spre a se regăsi întru Hristos şi în aproapele ? Misticii, adevăratele mădulare ale Bisericii, cei care au reuşit să se contopească cu Trupul lui Hristos.

Mistica este trăirea duhovnicească, ea este esenţa ortodoxiei, scopul ei ultim fiind îndumnezeirea (theosis). Cuvântul este şocant, pentru urechea omului modern şi nu numai, este îndrăzneţ, dar cu un înţeles simplu şi clar, precum spune Sfântul Atanasie ,,Hristos s-a înomenit pentru a ne îndumnezei pe noi”, căci Dumnezeu ,,în nemărginita lui dragoste de oameni, S-a făcut ceea ce suntem noi ca să ne aducă pe noi spre ceea ce este El”.

Mistica este trăirea tainei lui Dumnezeu, odinioară ascunsă, arătată acum în Hristos, taina iubirii lui Dumnezeu. Prin Hristos, Taina tainelor, suntem iarăşi chemaţi în rai, pentru că ,,el ne-a dat făgăduinţele mari şi scumpe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”, spune Sfântul Apostol Petru.

Omul a ştiut să răspundă tainei lui Dumnezeu prin credinţă, adevărata libertate, nu numai trăind dogmele Bisericii, ci şi fiind credincios exigenţelor acestora, ca expresie a voinţei dumnezeieşti. El a teologhisit, punând bazele dogmatice ale ortodoxiei, căci nu există mistică fără teologie, dar mai ales, nu există teologie fără mistică.

Departe de a fi opuse, sau confuze în înţelegere, teologia şi mistica se sprijină şi se întregesc reciproc. Teologia este tot cuvântul lui Dumnezeu – Dumnezeu Cuvântul şi revelaţia Sa prin Sfântul Duh, iar mistica este desăvârşirea teologiei – teologia prin excelenţă. ,,Căci nici una din tainele înţelepciunii celei mai ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu totul mai presus de noi, ci se cade să ne potrivim mintea cu toată smerenia spre contemplarea celor dumnezeieşti”, spunea Mitropolitul Filaret al Moscovei, acum un veac.

Mistica este acel inexprimabil parfum al ortodoxiei, acel element necunoscut ce atrage, precum un magnet, sufletul omului spre Dumnezeu. De ce ? ne putem întreba. Pentru că omului îi este dor de rai, îi este dor de desâvărşirea pierdută din pricina păcatului. Mistica – trăirea tainelor dumnezeirii – cheamă omul să ia parte din nou la aceasta.

Prin dor, Dumnezeu purifică omul pentru a-l sfinţi, purificarea fiind moartea întru Hristos pentru a învia întru El. Viaţa mistică este imitarea lui Hristos, asemănarea cu El pentru a putea deveni fii ai lui Dumnezeu. Dumnezei numeşte Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul pe acei oameni desăvârşiţi, precum spune Sfânta Scriptură ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”.

Iar pentru a trăi tainele dumnezeirii, ochiul minţii, sufletul, trebuie să fie asemenea lui Dumnezeu, să-şi regăsească desăvârşirea. Începutul vieţii mistice este acea atitudine a voinţei care se întoarce la Dumnezeu, care renunţă la lume, ,,lumea” cuprinzând tot ceea ce înseamnă patimă, căci ,,acolo unde cursul patimilor se opreşte, lumea moare”, spune Sfântul Isaac Sirul. Unirea cu Dumnezeu este o taină care se împlineşte în om, prin renunţarea la tot ceea ce îi stă în fire, la voia sa proprie, căci mistica nu înseamnă doar trăire duhovnicească întru Hristos, înfăptuirea dragostei, ci chiar unirea cu Dumnezeu, unire prin care omul cunoaşte slava Lui.

Omul trebuie să se întoarcă înspre esenţa sa lăuntrică şi să-şi reunească voinţa, gândirea şi afecţiunea, să redevină o singură fiinţă, pentru a-şi putea contempla Creatorul. Aceasta ar fi prima treaptă a suişului prin care omul se eliberează de lume şi se adună pe sine înlăuntrul său. Inima omului trebuie să fie întotdeauna arzătoare în dorinţa ei de a-l regăsi pe Dumnezeu, iar mintea trebuie să rămână rece pentru a veghea asupra inimii. Izvor al tuturor mişcărilor sufleteşti şi duhovniceşti, inima este vasul ce cuprinde toate patimile, dar, în acelaşi timp, în el se găsesc îngerii, viaţa, lumina, împărăţia şi comorile harului. Cu mintea trează şi veghind asupra curăţiei inimii, omul poate să tindă spre Dumnezeu, prin însăşi personalitatea sa. Aşadar, taina fiinţei dumnezeieşti – deosebirea dintre firea una şi Persoană, este scrisă în natura umană chemată să participe la viaţa Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiinţei omeneşti, firea şi persoana, îşi găsesc desăvârşirea – una în unitatea, cealaltă în diversitatea absolută. Limita care trebuie depăşită este cea a individului, fiinţă particulară, rezultat al unui amestec între persoană şi fire. Împlinirea firii atrage după sine unitatea desăvârşită a omenirii, un trup unic, al Bisericii, în timp ce desăvârşirea persoanei se exprimă prin libertatea – unicitatea şi individualitatea ei. Persoana, dup chipul lui Dumnezeu, tinde mereu spre desăvârşire prin unirea cu Creatorul ei şi ea lucrează prin fire, care nu mai este după asemănarea lui Dumnezeu, fiind întunecată de păcat.

Şi toate acestea nu pot fi atinse decât în Biserică; prin ochii Bisericii omul va putea vedea pe Hristos şi-l va cunoaşte în Sfântul Duh. Mulţi dintre noi vorbim, adeseori, în necunoştinţă de cauză, dar mai bine ar fi să-l urmăm pe Sfântul Apostol Pavel şi să spunem ,,eu nu ştiu, Dumnezeu ştie”. Să-i urmăm, prin urmare, pe Sfinţii Apostoli, în credinţa şi mărturisirea lor, şi pe Sfinţii Părinţi, în dogma ortodoxă şi trăirea acesteia, mistica.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 1/aprilie 1999