Noutăţi editoriale

 

Wladimir Guettée – ,,Papalitatea schismatică. Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană”. Apărută la Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, 286 pag.

Arhimandritul Wladimir Guettée (1816-1892), erudit istoric bisericesc, teolog şi exeget, a fost unul dintre mărturisitorii secolului al XIX-lea. Preot al Bisericii Romano-Catolice, el s-a convertit la Ortodoxie, a devenit arhimandrit al Bisericii Ortodoxe Ruse şi doctor în teologie ortodoxă.

Literatura 26-1Adânc cunoscător al problemelor Bisericii Catolice, el a devenit un opozant deschis al papalităţii, scriind cărţi precum ,,Papalitatea schismatică”, ,,Papalitatea eretică”, ,,Istoria Bisericii Franţei”, ,,Istoria Bisericii”, ,,Istoria iezuiţilor”. ,,Papalitatea schismatică” (1863), tradusă în limba română în 1880 de episcopul Iosif Gheorghian (mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1886-1893, 1896-1909), a fost recent retipărită de Editura Biserica Ortodoxă.

În prefaţa la prima ediţie, prea sfinţitul Iosif scrie despre carte: ,,Din câte lucrări, tratând asemenea subiecte, am avut ocazia a citi, ,,Papalitatea schismatică” a eruditului părinte Wladimir Guettée este fără contrazicere, după părerea mea, tratatul cel mai serios, cel mai savant, căci a aprofundat chestiunea şi a descoperit adevăratele cauze ale dezbinării Bisericii … Această interesantă lucrare este bazată pe Sfânta Scriptură şi pe documente autentice; nu se vede în ea nici ură, nici pasiune, este o scriere serioasă cu o critică profundă şi cu totul imparţială”.

,,Papalitatea schismatică” este o lucrare istorică, ce redă istoria Bisericii Apusene din primul mileniu de creştinism. Cu ajutorul documentelor autentice: actele Sinoadelor Ecumenice, scrisori ale ierarhilor Bisericii Universale, cărţi ale istoricilor ecleziastici şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, arhimandritul francez face o demonstraţie teologică şi istorică a modului în care Biserica Apuseană s-a abătut de la dreapta credinţă şi s-a desprins de Biserica Universală prin Marea Schismă de la 1054.

Ca o continuare a acestei cărţi, Wladimir Guettée a scris ,,Papalitatea eretică”, în care prezintă ereziile pe care le-a adoptat Biserica Apuseană după 1054. Ereziile sunt expuse într-un mod lucid şi concis, iar părintele se foloseşte de învăţătura şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din Apus din primul mileniu pentru a arăta că, înainte de schismă, Biserica Apuseană a propovăduit aceeaşi învăţătură ca întreaga Biserică.

,,Papalitatea schismatică” este o carte istorică valoroasă, mai ales astăzi, când adevărul istoric este profund modificat pentru a corespunde cu actuala viziune ecumenistă.

 

 

Literatura 26-2Episcopul Nicolae Velimirovici – ,,O tâlcuire a Crezului. Credinţa poporului lui Dumnezeu”. Apărută la Editura Sofia, 2001, 140 pag.

Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956), supranumit şi ,,Ioan Gură de Aur al Serbiei”, este unul dintre cei mai prolifici şi mai erudiţi scriitori din istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe. Unul dintre ucenicii săi, arhimandritul şi teologul Iustin Popovici, scria despre el: ,,A fost un apostol, un evanghelist, un luminător şi cel mai de seamă învăţător al poporului sârb de la Sfântul Sava încoace”.

În carte, episcopul sârb tâlcuieşte Simbolul de Credinţă al Bisericii Ortodoxe, formulat, în 325, la primul Sinod Ecumenic şi completat, în 381, la cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Fiecare articol al Crezului dă episcopului prilejul de a filozofa şi a vorbi despre Persoanele Sfintei Treimi, fără ca tâlcuirea sa să fie una savantă, intelectualistă, ci duhovnicească şi apropiată de inima omului.

,,Aşa au exprimat Sfinţii Părinţi de la Niceea inexprimabilul. Aşa au pus ei în cuvinte credinţa lor şi credinţa voastră şi în toate s-au inspirat din revelaţia scrisă a Domnului Iisus Hristos şi din revelaţia nescrisă a Sfântului Duh al lui Dumnezeu”.

 

 

Sfântul Irineu de Lugdunum – ,,Demonstraţia propovăduirii apostolice”. Apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, 160 pag.

Sfântul Irineu s-a născut în Asia Mică (cca 130 – cca 202), probabil la Smyrna (astăzi oraşul Izmir din Turcia) şi a primit botezul de la Sfântul Policarp al Smyrnei, care fusese creştinat de sfinţii apostoli, cunoscând mulţi creştini dintre cei care Îl văzuseră pe Iisus Hristos.

Împreună cu Sfântul Policarp, Irineu pleacă spre Apus, unde şi rămâne. În 177 sau 178 devine episcop de Lugdunum (Lugdunum este denumirea romană a oraşului francez Lyon), iar în anul 202 suferă mucenicia în timpul prigoanei iniţiate de împăratul roman Septimiu Sever. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 23 august.

Literatura 26-3Ca episcop de Lugdunum, Sfântul Irineu a propovăduit credinţa creştină printre popoarele păgâne din sudul Galiei, a luptat împotriva gnosticismului şi s-a străduit să împace Bisericile din Orient cu cele din Apus în problema datei Paştilor.

Printre scrierile sale se numără: ,,Contra ereziilor” (lucrare scrisă pentru a combate gnosticismul), ,,Demonstraţia propovăduirii apostolice”, alte lucrări şi scrisori, dintre care unele au fost pierdute în întregime, iar din altele există numai fragmente.

,,Demonstraţia propovăduirii apostolice” a fost descoperită abia în 1904 într-un manuscris armean, iar acum apare pentru prima dată în limba română. Cartea sfântului, din secolul al II-lea, este deosebit de valoroasă, căci prezintă învăţătura sfinţilor apostoli la scurt timp după ei. Aceasta dovedeşte unitatea de credinţă, aratând că învăţătura dumnezeiască nu s-a modificat în nici un fel odată cu trecerea timpului şi că nu există ideea de progres sau maturizare în ceea ce o priveşte, spre deosebire de ideologiile omeneşti. Cartea prezintă pe rând toate elementele învăţăturii creştine, vorbeşte despre Sfânta Treime şi Persoanele dumnezeieşti, mai cu seamă despre Hristos, tâlcuind proorociile referitoare la El, întruparea şi lucrarea Sa.

 

 

Sfântul Macarie Egipteanul - ,,21 de cuvântări despre mântuire”. Apărută la Editura Anastasia, în Colecţia ,,Luminătorii lumii”, 2001, 186 pag.

Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut în Egiptul de Sus în jurul anului 300. Vrând să trăiască cât mai aproape de Dumnezeu, el se retrage în deşert, unde duce o viaţă de pustnic, nevoindu-se în rugăciune şi înfrânare. Dumnezeu îi dăruieşte darul facerii de minuni şi al proorociei, el ajungând un mare povăţuitor duhovnicesc. Sfântul Macarie a murit în anul 390 şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie.

Ca şi lucrarea Sfântului Irineu, cele 21 de cuvântări despre mântuire au fost traduse, acum, pentru prima oară, în limba română. De asemenea, în limba română mai există alte 50 de cuvântări ale Sfântului Macarie Egipteanul. În cele 21 de cuvântări, sfântul vorbeşte despre credinţa creştină şi viaţa deosebită pe care trebuie s-o ducă creştinul pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor.

În omiliile sale, sfântul foloseşte o mulţime de comparaţii plastice: ,,Toate cele de până aici le-am istorisit, folosindu-mă de lucruri materiale: de păsări, de animale, de toate cele ce se văd, căci este imposibil să exprimi sau să explici altfel realităţile duhovniceşti”. Învăţătura sa despre lumea duhovnicească şi cum trebuie să vieţuiască creştinii arată înălţimea cugetării sfântului la cele dumnezeieşti, precum şi împărtăşirea sa de acestea, la care suntem şi noi chemaţi.

 

 

Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian - ,,Rânduielile vieţii monahale”. Apărută la Literatura 26-5Editura Sofia, 2001, 478 pag.

Cartea este o culegere de texte privitoare la rânduielile vieţii monahale, care aparţin unora dintre întemeietorii ei: Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Ioan Casian. Alături de rânduielile acestora sunt prezentate o serie de reguli ale sfinţilor pustnici egipteni, precum Orsisie, Macarie Alexandrinul şi alţii.

Culegerea a fost alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul şi a apărut la Moscova în anul 1892. Prima traducere în limba română a fost realizată la Mânăstirea Dobruşa din Basarabia în anul 1929. Ediţia actuală redă diortosită această traducere.

Rânduielile vieţii monahale au fost dintotdeauna îndreptarele după care s-au călăuzit nevoitorii din mânăstiri. Sfântul Pahomie a primit rânduielile prin pronia lui Dumnezeu din mâna unui înger, şi, pe măsură ce s-a deprins în ele, le-a îmbogăţit prin propria sa viaţă de monah şi povăţuitor duhovnicesc.

Pravilele Sfântului Vasilie cel Mare pentru nevoitori se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi şi cuprind legile şi rânduielile pentru monahi, întocmite pentru felurite prilejuri sau întâmplări din viaţa lor, cât şi pentru a-i ajuta pe povăţuitori în misiunea lor. Având ca îndreptar pravilele marilor părinţi din Răsărit, mai ales din Egipt, Sfântul Vasilie cel Mare intră puţin în amănuntele exterioare ale vieţii monahale şi se ocupă mai mult de partea lăuntrică a ei.

Sfântul Ioan Casian a petrecut mai mulţi ani în mânăstirile din Egipt, iar apoi a plecat în Apus, unde a întemeiat mai multe mânăstiri după rânduiala pe care o deprinsese în Răsărit. Pentru acestea şi pentru alte mânăstiri, el a scris în 36 de cărţi rânduielile monahale ale Răsăritului şi modul de viaţă dus de monahii din pustietatea egipteană.

Sfinţii pornesc de la cele exterioare pentru a ajunge la cele lăuntrice ca, prin sfaturi duhovniceşti şi o călăuzire atentă, să lucreze spre tămăduirea şi biruirea patimilor şi apropierea de Dumnezeu. Regulile sunt tâlcuite, arătând miezul duhovnicesc nu totdeauna uşor de văzut, ascuns în carapacea celor exterioare, iar cel care le aplică trebuie să fie plin de înţelepciune, ,,nimic având mai scump ca Dumnezeu”, după cum spune Sfântul Vasilie.

 

Daria Pavel

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)