Dogmatica experienţei ecleziale

de Karl Christian Felmy

 

Apărută la Editura Deisis, ,,Dogmatica experienţei ecleziale” vine să completeze imaginea ecumenismului modern în pragul noului mileniu. Ea invită la profunde reflecţii asupra teologiei secolului XX şi, mai mult decât atât, prezintă premisele unei dogmatici viitoare.

Autorul cărţii este un cunoscut teolog protestant, unul dintre cei mai avizaţi specialişti occidentali contemporani în istoria şi teologia Bisericii Ortodoxe. Doctor în teologie din 1972 în tema ,,Conţinutul şi specificul predicii în Biserica Ortodoxă Rusă în a doua jumătate a secolului XIX”, Karl Christian Felmy este astăzi titularul Catedrei de Literatura 06Istorie şi Teologie a Bisericii de Răsărit de la Facultatea de Teologie Evanghelică a Universităţii din Erlangen-Nurnberg.

Lucrarea se vrea, precum spune chiar autorul, ,,o prezentare introductivă a teologiei ortodoxe, şi nu o teologie ortodoxă în sine”. Ea îşi propune să sublinieze ,,ceva din amploarea posibilităţilor teologice întâlnite în teologia ortodoxă” contemporană, atingând toate domeniile acesteia în nouă capitole. De fapt, autorul speculează la maximum ,,amploarea posibilităţilor teologice” ale ecumeniştilor ortodocşi, aliniind astfel teologia ortodoxă a ultimilor 90 de ani la doctrina ecumenistă.

Karl Christian Felmy prezintă comparativ dogmatica ,,principalilor reprezentanţi ai teologiei ortodoxe contemporane”, dintre care Pavel Florenski, George Florovski, Christos Yannaras, Ioannis Ziziulas, Dumitru Stăniloae – sunt cunoscuţi activişti ecumenişti, Serghie Bulgakov – este excomunicat din Biserica Ortodoxă, la cererea expresă a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, datorită ereziei sofianice enunţate de el şi Pavel Florenski, neuitând să-i menţioneze printre aceştia şi pe adevăraţii purtători ai spiritului ortodox din acest secol: Vladimir Lossky, Antonie Hrapoviţki şi alţii.

În mod deliberat, el intercalează doctrina ortodocşilor ecumenişti cu ideile celor care au rămas fideli gândirii ortodoxe, precum şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Prin aceasta, autorul creează senzaţia că Ortodoxia nu are o unitate dogmatică, nici măcar o teologie de sine stătătoare.

El îndrăzneşte, pe bună dreptate, să schiţeze ipocrizia ortodocşilor ecumenişti folosindu-se, cu multă înţelepciune, de compromisurile teologice, pe care aceştia le-au făcut în ultimii 90 de ani, pentru a transforma ereziile a două milenii de creştinism în adevăr. Autorul nu se mărgineşte la a evidenţia adevărul cu privire la gravele erori ale ortodocşilor ecumenişti, ci atacă subtil şi dogmatica Sfinţilor Părinţi şi, prin urmare, temelia Bisericii. Lipsit de scrupule şi fin psiholog, Felmy foloseşte o sumă de strategii pentru a-i compromite pe Sfinţii Părinţi, mizând pe circumstanţialitate şi pe ignoranţa omului cu privire la istoria teologiei ortodoxe şi a Bisericii, în general.

Începând din primul capitol, Felmy atacă pornind de la cuvintele unuia ,,dintre reprezentanţii cei mai de seamă” ai teologiei ortodoxe contemporane, respectiv George Florovski: ,,după căderea Constantinopolului, numai Occidentul a făcut teologie”, notând: ,,Autoprezentările istorico-teologice ale ortodocşilor înşişi înclină spre o apreciere extrem de critică, … pentru că, după căderea Constantinopolului, teologia ortodoxă în starea sa reală a corespuns doar arareori idealului unei teologii orientate spre experienţa liturgică şi ascetică a Părinţilor.”

Pe afirmaţiile lui Florovski, autorul construieşte un întreg edificiu prin care dezrădăcinează dogmatica ortodoxă: ,,se pot distinge foarte limpede, pe de o parte, o teologie mai veche, dar care nu corespunde vechii tradiţii ortodoxe, adică o teologie influenţată occidental şi înstrăinată în sens occidental, după părerea unor teologi ca Florovski, Yannaras, Ziziulas şi alţii, şi, pe de altă parte, o teologie a înnoirii patristice influenţată de Părinţi”. Astfel, el îşi permite să tragă concluzia că astăzi, după cinci secole de influenţe nefaste, teologia ortodoxă renaşte în sânul ecumenismului.

Roadele aceste ,,renaşteri” ale dogmaticii ortodoxe sunt însuşi subiectul cărţii de faţă, fiecare capitol expunând ereziile împărtăşite astăzi de ortodocşii ecumenişti. Avalanşa ereziilor este iniţiată de acceptarea tacită de către ortodocşi a ideii de har creat. Astfel, autorul notează lipsa de interes a actualilor teologi ortodocşi faţă de învăţătura Sfântului Grigorie Palama cu privire la Dumnezeu şi energiile Sale, exprimată la Sinoadele locale din Constantinopol din anii 1341 şi 1351.

Mai mult decât atât, el acuză: ,,Cu o expunere măcar succintă a poziţiei Sfântului Grigorie Palama, părintele Stăniloae s-ar fi desprins radical de predecesorii săi ,,neoscolastici” şi ar fi contribuit la o clarificare a poziţiei sale” şi invită, în acelaşi timp: ,,dogmatica ortodoxă a părintelui Dumitru Stăniloae marchează trecerea de la indiferenţa tradiţională a teologiei de şcoală faţă de Sfântul Grigorie Palama la o nouă recepţie a teologiei acestuia, aflată actualmente în curs de realizare în Biserică şi care n-a ajuns până acum la o finalizare”.

Autorul acordă o atenţie deosebită ereziei Filioque, de-a lungul întregii cărţi. Plecând de la simbolul credinţei ,,Duhul Sfânt … care de la Tatăl purcede”, Felmy notează: ,,aici Duhul este până într-atât plasat în urma Tatălui încât nici Filioque nu mai poate schimba ceva” şi ,,mai hotărâtor este faptul că în spatele respingerii notabile a lui Filioque de către Sfântul Ioan Damaschin se ascunde o abordare teologică trinitară cu totul diferită … Într-un asemenea context teologic trinitar, un Filioque ar suprima Treimea”, îndrăznind chiar să atribuie Sfântului Ioan Damaschin o viziune asupra Sfintei Treimi, diferită de cea a Sfinţilor Părinţi.

În ceea ce priveşte acceptarea de către ortodocşi a monofizismului, Felmy nu întâmpină nici o greutate în a o expune deoarece Biserica Ortodoxă, în ansamblul ei (N.R.: Bisericile Ortodoxe membre ale mişcării ecumenice), şi Bisericile pre-chalcedoniene (monofizite) au declarat, de comun acord, că ,,şi-au putut recunoaşte reciproc credinţa una a Bisericii … iar în ce priveşte esenţa dogmei hristologice se găsesc într-un consens deplin”.

Urmând linia protestantă, ortodocşii ecumenişti au creat o atmosferă confuză cu privire la cinstirea icoanelor. Astfel, Serghie Bulgakov scrie: ,,Trebuie recunoscut faptul că la apărătorii cinstirii icoanelor găsim numai o înţelegere naturalistă a artei … Dacă urmărim logica naturalistă în genul Sfântului Teodor Studitul, ar trebui să tragem concluzia că, dacă ar fi existat odinioară o fotografie, aceasta ar fi fost cea mai bună icoană a lui Hristos”. Iconoclasmul ortodocşilor ecumenişti atinge apogeul în afirmaţia că ,,unele icoane pot fi doar condiţionat întemeiate pe Întrupare”. În plus, Felmy pune în discuţie hotărârile Sinoadelor al VI-lea şi al VII-lea Ecumenice.

În ceea ce priveşte cinstirea Maicii Domnului, Felmy abordează altfel acceptarea ereziilor existente pe această temă. Enervat de lipsa argumentelor, el apelează la invective afirmând că ,,expresiile folosite cu privire la Născătoarea de Dumnezeu în textele liturgice sunt de-a dreptul provocatoare pentru protestanţi, fiind ,,riscante” şi ,,îndrăzneţe” … În permanenţă la expresiile ,,exagerate” poate şi trebuie să se adauge: ,,fiindcă tu ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre” … ”

În plus, Felmy pune la îndoială pururea-fecioria Maicii Domnului, răstălmăcind fără scrupule cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare, încercând astfel să compromită atât Tradiţia Bisericii, cât şi pe însăşi Maica lui Dumnezeu. Subcapitolul acordat theotokologiei (N.R.: învăţăturii despre Născătoarea de Dumnezeu) se încheie cu concluzia că ortodocşii acceptă implicit ,,imaculata concepţie” a Maicii Domnului, erezie introdusă la 1854 de către romano-catolici: ,,Astfel, respingerii dogmei romano-catolice despre ,,imaculata concepţie” a Mariei îi corespunde … o psihologizare care face ,,mariologia” încă şi mai autonomă. Libertatea Născătoarei de Dumnezeu faţă de patimi, dăruirea ei lui Dumnezeu, ,,fecioria ei spirituală” devin – chiar dacă foarte prudent, incipient – o temă de sine stătătoare”.

În cadrul capitolului dedicat Sfântului Duh, autorul subliniază noile tendinţe ecumeniste cu privire la dogma Sfintei Treimi. Astfel, ,,unii teologi ortodocşi, ca de exemplu părintele George Florovski, înclină spre o anumită prudenţă în determinarea lucrării specifice a Celui de-al Treilea Ipostas”. ,,Raritatea mărturiilor scripturistice … îi face (N.R.: pe ortodocşii ecumenişti) să vorbească de o kenoză a Duhului Sfânt”.

Prin aceasta, noile curente ecumeniste atacă nu numai lucrarea Sfântului Duh, ci pune la îndoială însăşi pogorârea Sa şi întemeierea Bisericii: ,,Pentru ei, revelarea deplină a Duhului Sfânt ca Ipostas n-a sosit încă. Pentru părintele Pavel Florenski ea face parte din speranţa desăvârşirii, un dar al veacului viitor”.

Fiind protestant, Felmy ,,regăseşte” din plin, în Ortodoxie, rădăcinile unor concepte reformatoare, precum justificarea prin credinţă (N.R.: mântuirea numai prin credinţă, nu şi prin fapte). Luând în considerare opiniile unor teologi ortodocşi cu privire la această erezie, el afirmă: ,,Viziunea juridică (a ortodocşilor) asupra operei de mântuire preluată din Occident a putut sta într-un context care se apropia în multe puncte de învăţătura luterană despre justificare”. În ceea ce-i priveşte pe cei care s-au opus justificării prin credinţă, autorul le neutralizează foarte rapid poziţiile spunând că au ,,respins deopotrivă consecinţele romano-catolice şi protestante ale concepţiei juridice, fără însă să poată indica convingător o poziţie ortodoxă de sine stătătoare”.

Lovitura de graţie dată Ortodoxiei – de relativizare şi trivializare a Bisericii şi a Sfintelor Taine – este exprimată pe larg în ultimele trei capitole ale cărţii. Autorul se foloseşte, îndreptăţit, de poziţia ortodoxă actuală care a acceptat suprimarea limitelor Bisericii, harul şi mântuirea în afara ei, succesiunea apostolică a Bisericii Catolice, ideea de ,,Biserici-Surori”, Sfintele Taine ,,Evanghelice” în număr de două: Botezul şi Euharistia şi ,,slujirea bisericească” în locul Tainei Preoţiei, ca şi ,,preoţia tuturor credincioşilor”.

Prin urmare, el citează din scrierile ortodocşilor ecumenişti: ,,identificarea Bisericii cu Biserica Ortodoxă nu înseamnă a tăgădui orice har şi adevăr celor care stau în afara ei”, ,,Roma şi Răsăritul sunt oarecum o singură Biserică şi separaţia lor există numai la suprafaţă”, ,,nimic nu-i împiedică pe ortodocşi să deosebească în numărul celor şapte Taine Botezul şi Euharistia care au fost instituite direct de Domnul Însuşi (ca Taine aşa-zise ,,evanghelice”), şi care au fost prezente în toate epocile existenţei Bisericii … celelalteTaine ale Bisericii s-au dezvoltat mai târziu”, ,,toţi, inclusiv laicii, concelebrează Liturghia ca preoţi”.

De fapt, Felmy sugerează, mai mult decât toate aceste erezii, unirea tuturor confesiunilor în jurul Euharistiei ca Taină a Bisericii, confundând deliberat Euharistia sau cu Biserica în sine sau cu Sfânta Liturghie, în scopul de a marginaliza dogmatica şi teologia dumnezeiască şi de a redefini Biserica.

Cu toate acestea, expunerea dogmatică a lui Karl Christian Felmy nu este lipsită de contradicţii, inevitabile în condiţiile în care raţionamentele prezentate sunt întemeiate pe neadevăruri. În plus, în încercările sale de a zdruncina temelia Ortodoxiei, el spune adevărul atât cu privire la erorile făcute de-a lungul timpului de partea ortodoxă, cât şi despre îngustimea de vederi şi reaua credinţă a occidentalilor. Nu de puţine ori, Felmy îşi arată faţa protestantă, lipsită de o minimă înţelegere a lucrării lui Dumnezeu.

De notat este şi modul în care părintele Ioan Ică a tradus şi a interpretat, în notele de subsol, această introducere în dogmatica contemporană. Lăsăm traducerea să vorbească de la sine: ,,botezul clinic socotit inferior”, ,,înţelegerea medicinală a spovedaniei”, ,,eliberarea la cerere din starea spirituală de cleric” etc.

,,Dogmatica experienţei ecleziale” este, în esenţă, o excelentă expunere a dogmaticii ortodoxe contemporane, ce îmbină într-un mod unic istoria Bisericii Universale cu ipocrizia ortodocşilor ecumenişti de azi.

 

Costin Tudor

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999