----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 103 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (IX)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a IV-a

Cea de-a zecea epistolă (anul 338) a fost trimisă de la marginile pământului[1], adică din Treves unde sfântul episcop fusese exilat. El se afla acolo la hotarele Imperiului Roman şi la extremitatea lumii, în raport cu Alexandria. El a profitat de ocazie pentru a expune această învăţătură frumoasă a comuniunii sfinţilor[2]:

,,După ce am încredinţat toate problemele mele lui Dumnezeu, eu m-am îngrijit să prăznuiesc Paştele împreună cu voi; căci eu nu cred că sunt despărţit de voi. Deşi spaţiul ne separă, Domnul, care ne-a dat sărbătorile, sau care mai degrabă este El Însuşi sărbătoarea noastră, şi care ni L-a dat pe Sfântul Duh, ne uneşte pe toţi duhovniceşte prin bună înţelegere şi legătura păcii. Atunci când noi avem aceleaşi sentimente şi aducem aceleaşi rugăciuni, nici un spaţiu nu ne separă, ci Domnul ne adună şi ne uneşte; căci în locul în care doi sau trei sunt uniţi în numele Său, se află El Însuşi în mijlocul lor[3], precum a făgăduit. Prin urmare, este foarte cert pentru ei că în orice loc în care se adună, Domnul este în mijlocul lor pentru a le primi rugăciunea, ca şi cum ar fi în acelaşi loc, şi pentru a le împlini rugăciunea atunci când ei spun cu voce tare: Amin !”

Atanasie, exilat, îi mângâie pe credincioşi amintindu-le cu cât mai mult a pătimit Iisus Hristos. Curajul creştin nu putea să se exprime decât cu o credinţă mai puternică. ,,O, preaiubiţilor, spune el[4], dragii mei prieteni, dacă se trece de la îngrijorări la mângâiere, de la osteneală la repaus, de la boală la sănătate, de la moarte la nemurire, nu trebuie să ne întristăm de relele care se pot abate asupra noastră în această viaţă. Să nu ne mirăm că lumea se împotriveşte lui Hristos; noi trebuie să găsim în aceasta un motiv în plus să ne străduim a plăcea lui Dumnezeu. Cum să practicăm răbdarea, dacă noi nu am suferit obstacolele şi greutăţile ? Cum să cunoaştem forţa unui om oarecare dacă el nu a suferit un atac ? Cum să recunoaştem mărinimia dacă ocara şi netrebnicia nu i-au dat ocazia de a se arăta ? Cine ar şti ce este răbdarea, dacă nelegiuirea antihriştilor nu ar face-o să se manifeste ? Pentru a spune totul într-un cuvânt: cine ar vedea virtutea, dacă răul nu ar exista foarte aproape de ea ? Învăţătorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit rele şi mai mari, pentru a arăta oamenilor răbdarea Sa; atunci când era lovit, El suferea loviturile fără să Se plângă; la ocări, El nu răspundea cu ocară; în pătimirile Sale, El nu arăta nici o iritare; El a dat spatele Său spre bătăi, obrajii Săi spre pălmuiri, faţa Sa scuipărilor[5]; în sfârşit, El a fost condus de bunăvoie la moarte, pentru ca această moarte să fie pentru noi o pildă a tuturor virtuţilor şi calea către nemurire.

Dacă fiecare dintre noi se conformează acestor pilde[6], fără nici o îndoială noi vom zdrobi şerpii, viperele şi toate forţele vrăjmaşului”.

Sfântul Atanasie se arată pe de-a întregul pe această linie, cu curajul său de neînfrânt şi credinţa sa robustă. El îi previne apoi pe credincioşi împotriva tuturor sectanţilor care-L atacau pe Mântuitorul fie în dumnezeirea Sa, fie în umanitatea Sa, în loc să Se prosterneze la picioarele Lui şi să-I aducă mulţumiri pentru binefacerile întrupării Sale şi ale răscumpărării.

Cea de-a treisprezecea epistolă pascală a fost scrisă de la Roma (341). Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii săi la răbdare şi îi asigură că persecuţiile a căror victimă este el nu pot să-l înspăimânte; căci, spune el, pătimind Hristos ne-a mântuit şi El ne-a rezervat nouă aceeaşi soartă[7]. El se ridică cu putere împotriva eusebienilor care îl urmăreau cu intrigile lor şi care, prin violenţele lor, îi făceau pe oameni [să fie] laşi sau apostaţi.

În cea de-a nouăsprezecea epistolă[8], el se bucură de întoarcerea în Biserica sa (347) şi-i avertizează pe disidenţi că jertfa pe care ei ar putea să I-o aducă lui Dumnezeu nu are nici o valoare; fiindcă Dumnezeu nu are nevoie de sărbători şi nu ţine cont decât de suflete curate şi prietene ale adevărului. El se ridică cu putere împotriva arienilor care abuzau de Sfintele Scripturi pentru a-şi susţine erorile şi care-şi ascundeau viciile sub aparenţele râvnei religioase[9]; el îi cheamă pe toţi creştinii să renunţe la dezbinările lor şi să vină să mănânce Paştele în aceeaşi casă, cu duh de pocăinţă şi după ce s-au spovedit[10].

Sfântul Atanasie, ca prim episcop al Egiptului şi Libiei, a adăugat la această epistolă lista episcopilor ortodocşi de la care credincioşii puteau primi scrisorile pastorale. Deja, într-o scrisoare către Serapion de Tmuis, adăugată la cea de-a douăsprezecea epistolă pascală, el a dat lista pentru ca credincioşii să nu-i considere pe episcopii eretici drept ortodocşi.

Epistolele pascale nu ne-au parvenit, în cea mai mare parte, decât în fragmente. Din epistola 39 noi am extras canonul Scripturilor Noului Testament.

Noi nu găsim în celelalte fragmente decât gânduri evlavioase asemănătoare celor găsite în scrisorile complete şi care nu furnizează învăţături pentru istorie. Noi vom reveni asupra ultimilor ani ai sfântului episcop al Alexandriei. După ce am studiat operele sale, noi nu putem decât să repetăm aceste elogii pe care i le-a atribuit un judecător competent, marele episcop al Constantinopolului, Fotie[11]:

,,În cuvântările sale, Atanasie are un stil clar, riguros, simplu; dar el este în acelaşi timp atât de fin, atât de profund, atât de autoritar în logica sa, şi el are aceste calităţi într-un asemenea grad încât trebuie să spunem cât se poate de simplu că el este admirabil. În logica sa nu există nici acele subtilităţi, nici acele naivităţi la care recurg oamenii tineri şi bărbaţii mai puţin cultivaţi; ci ea străluceşte printr-o filozofie magnifică. Pentru a demonstra subiectele pe care le tratează, el are un întreg arsenal scripturistic, cum se poate vedea în lucrările Împotriva elenilor, Despre Întruparea Cuvântului; şi în cărţile sale împotriva lui Arie, care biruiesc toată erezia, şi mai cu seamă erezia ariană. Dacă am spune că Grigorie Teologul şi dumnezeiescul Vasilie au extras din acest izvor fluviile curate şi limpezi pe care le-au răspândit împotriva erorii, nu am fi departe, mi se pare, de adevăr. Comentariile sale la Scriptură, tratatele sale împotriva lui Apolinarie şi epistolele sale sunt pline de frumuseţe”.

Să trecem din Alexandria la Ierusalim, unde noi vom găsi un alt mare episcop, Chiril, ale cărui opere constituie unul din cele mai frumoase monumente teologice ale secolului IV. Viaţa sa nu a fost decât o luptă împotriva arienilor, în fruntea cărora era Acachie de Cezareea Palestinei. Acest episcop se pretindea superior celui de Ierusalim, deoarece Cezareea era capitala Palestinei. Dar scaunul din Ierusalim era considerat acefal, în pofida importanţei civile mici a oraşului, datorită tainelor creştine care se împliniseră acolo şi marilor amintiri legate de ruinele sale.

În zadar Acachie şi acoliţii săi l-au depus de 3 ori pe Chiril din scaunul său. El a fost aşezat înapoi de episcopii ortodocşi şi a fost considerat, pe parcursul întregii sale vieţi, episcopul legitim al oraşului sfânt. El s-a născut acolo (în jurul anului 315), acolo a îmbrăţişat viaţa monahală şi a fost făcut diacon de sfântul episcop Macarie. Maxim l-a făcut preot şi l-a însărcinat cu învăţătura catehumenilor şi neofiţilor. Învăţăturile pe care el le dădea acestora alcătuiesc una din scrierile cele mai valoroase din secolul al IV-lea, fie prin expunerea pe care sfântul autor o face dogmelor creştine, fie prin informaţiile pe care le găsim acolo privind obiceiurile Bisericii primare.

Învăţăturile către catehumeni sunt în număr de 18; cele către neofiţi sau botezaţi de curând sunt în număr de 5 şi se deosebesc de celelalte prin titlul lor Mistagogice, adică iniţiatoare în taine sau Tainele pe care numai credincioşii trebuiau să le cunoască[12].

Primele 18 sunt explicaţia crezului pe care Biserica din Ierusalim l-a primit de la apostoli şi pe care ea l-a păstrat întotdeauna. Este cel mai vechi care se cunoaşte; el este aproape identic, chiar în privinţa expresiilor, cu cel căruia Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol din secolul al IV-lea i-au dat caracterul ecumenicităţii[13].

Catehezele sunt precedate de un cuvânt preliminar adresat celor care trebuiau să fie lămuriţi, adică catehumenilor. Aceştia veneau să asculte învăţăturile purtând în mâini lumânări aprinse, simbolul luminii duhovniceşti pe care ei veneau să o ceară Bisericii[14]. Chiril îi previne că ei trebuie să vină cu stări sufleteşti bune dacă doresc ca botezul să le fie de folos. ,,Simon Magul, le spune el[15], a fost botezat, dar lui nu i s-a dat lumina[16]. Apa a spălat trupul său, dar nu a luminat inima sa prin Duhul. Trupul său a fost cufundat şi ridicat din apă; dar sufletul său nu a fost îngropat în Hristos şi nu a înviat odată cu El”.

Aceasta era taina simbolizată de cufundarea în botez şi ieşirea din apă. Această taină a dispărut din momentul în care botezul nu a fost săvârşit prin cufundare.

Printre catehumenii care veneau să asculte învăţătura creştină se întâlneau unii care erau mânaţi doar de un sentiment de curiozitate şi care îşi spuneau[17]: ,,Să mergem să vedem ce fac credincioşii; când voi fi printre ei, eu voi vedea ce se petrece în adunările lor”. Bisericile creştine nu erau publice; intrarea nu era permisă decât credincioşilor şi catehumenilor pentru partea din liturghie numită liturghia catehumenilor şi care se termina după citirea Evangheliei.

Slujitorii lui Hristos lăsau liberă intrarea în catehumenat[18]. Cei care erau admişi îşi dădeau numele; ei erau introduşi în biserică unde puteau să-i vadă pe credincioşi, să asculte lecturile din Sfânta Scriptură, să dobândească respect pentru locul sfânt. După ce primeau învăţăturile, ei făceau pocăinţă timp de 40 zile. Ei se îmbrăcau astfel în haina de nuntă fără de care ei ar fi putut fi alungaţi din sala praznicului, potrivit pildei evanghelice. Dacă ei ar fi venit fără a fi îmbrăcaţi cu această haină, adică cu stări sufleteşti bune, trupul lor ar fi putut să intre în apă, spune Chiril, dar Duhul nu ar fi venit în sufletul lor.

Dar botezul care nu producea rezultatele sale suprafireşti nu era mai puţin valid. Nu este îngăduit, spune Chiril[19], a primi botezul de 2 sau 3 ori; fiindcă nu există decât un Domn, o credinţă şi un botez[20]. Numai ereticii erau rebotezaţi pentru că primul lor botez era nul.

În timpul în care catehumenii urmau învăţăturile, ei erau supuşi la diverse exorcisme şi suflări[21] al căror scop era să-i curăţească şi să-i pregătească pentru curăţirea completă prin botez. Li se acoperea capul cu un văl pentru a arăta că gândurile lor nu trebuiau să se îndrepte decât către lucrurile duhovniceşti. În învăţătură li se furnizau armele[22] cu ajutorul cărora ei puteau să se apere de eretici, evrei, samarineni şi păgâni; ei erau învăţaţi ,,în ce mod puteau să-l străpungă pe elen, şi să-l combată pe eretic, evreu şi samarinean”; dar ei trebuiau să păstreze pentru ei ceea ce învăţaseră şi să nu primească decât dogma care le era dată în mod oficial[23].

,,Din momentul în care voi sunteţi înscrişi, le spunea Chiril catehumenilor săi[24], voi sunteţi fiii şi fiicele aceleiaşi mame. Dacă voi aţi sosit înaintea orei exorcismelor, ţineţi între voi discuţii evlavioase; şi dacă vreunul din voi lipseşte, mergeţi să-l căutaţi. Nu vă ocupaţi cu lucruri inutile, de ceea ce se petrece în oraş sau în sat, de ceea ce face împăratul, episcopul sau preotul”.

Atunci când avea loc exorcismul[25], se adunau bărbaţii, apoi femeile. În timp ce unii vor fi exorcizaţi, ceilalţi trebuie să facă lecturi evlavioase. Dar femeile le vor face cu voce joasă, căci lor le este interzis să ridice vocea în biserică. Bărbaţi şi femei, voi sunteţi adunaţi în aceeaşi Biserică; dar ordinea şi decenţa cer ca voi să fiţi separaţi acolo.

Sfântul doctor expune astfel efectele botezului[26]:

,,Cu siguranţă, botezul este un lucru mare: este răscumpărarea robilor, iertarea păcatelor, moartea păcatului, renaşterea sufletului, un veşmânt luminos, o pecete indestructibilă, un car pentru a merge la cer, mijlocul de a ajunge în împărăţie, la desfătările din rai, un act de înfiere”. Apoi, el termină instrucţia sa pregătitoare explicând stările sufleteşti lăuntrice cu care catehumenul trebuie să asculte învăţăturile religiei.

Acest prim cuvânt conţine, precum se vede, informaţii foarte utile despre modul în care erau pregătiţi catehumenii pentru primirea botezului.

În primele două cateheze, Sfântul Chiril tratează acelaşi subiect ca în prima sa învăţătură pregătitoare. El explică acolo aceste cuvinte ale crezului Bisericii din Ierusalim: ,,Eu cred de asemenea într-un botez al pocăinţei”.

Noi observăm mai ales în aceste cateheze că ei (catehumenii) trebuiau să-şi mărturisească păcatele[27] pentru a se dezbrăca de omul vechi şi a se îmbrăca în cel nou. Dacă ei primeau botezul fiind ataşaţi de păcat, trupul lor putea fi spălat în baia botezului, dar sufletul lor nu colabora cu harul naşterii din nou. Hristos nu-i găsea apţi de a face parte din armata sa. Primind botezul, catehumenul îşi schimba acest nume cu cel de credincios[28].

La începutul instruirilor care aveau loc în timpul celor 40 de zile ale postului mare era, spune Sfântul Chiril[29], ,,timpul mărturisirii. Mărturiseşte deci ce ai făcut, fie cu cuvântul, fie cu fapta, în timpul nopţii sau în timpul zilei. Mărturiseşte în timp potrivit şi în ziua mântuirii ... Arată apoi mai multă energie în practicarea virtuţii. Curăţă-ţi sufletul pentru ca el să poată primi un har mai îmbelşugat”.

În cea de-a doua cateheză, Sfântul Chiril continuă explicarea crezului: Eu cred într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Aceste ultime cuvinte sunt subiectul celui de-al doilea cuvânt. Sfântul doctor explică ce este păcatul şi în ce mod se poate dobândi iertarea. Această iertare se dobândeşte prin pocăinţă şi, printre actele de pocăinţă, el menţionează mărturisirea.

Păcatul este un act personal; diavolul în principal ne împinge la acesta[30]; dar Dumnezeu ne iartă, în bunătatea Sa, oricât de grav ar fi acesta. Sfânta Scriptură dă numeroase exemple de păcătoşi pe care Dumnezeu i-a iertat, începând de la Adam până la Sfântul Petru. Iisus Hristos rugându-Se pentru noi, Dumnezeu ne-a iertat aşa cum i-a iertat pe îngerii înşişi, prin Singurul care era fără de păcat[31].

Sfântul Chiril arată, prin exemplul lui David care îşi mărturiseşte păcatul, importanţa mărturisirii pentru dobândirea iertării de la Dumnezeu[32]. El stabileşte, în restul cuvântului său, prin exemple extrase din Scriptură, că trebuie să avem încredere în Dumnezeu, în ciuda numărului şi gravităţii faptelor pe care le-am comis. Dumnezeu le va ierta din momentul în care vom reveni la El cu o inimă pocăită. Trebuie să cităm textual ceea ce el spune despre Sfântul Petru: ,,Petru, cel mai mare şi conducătorul apostolilor s-a lepădat de Învăţătorul său de 3 ori la glasul unei simple slujnice. Dar, atins de pocăinţă, el a plâns cu amărăciune. Lacrimile sale erau expresia pocăinţei din sufletul său; şi, datorită acestora, el nu numai că a dobândit iertarea pentru lepădarea sa, ci şi-a păstrat demnitatea apostolică”[33].

Dându-i Sfântului Petru titlurile de cel mai mare şi conducător, Sfântul Chiril nu îi acordă Sfântului Petru o autoritate excepţională şi nu-i recunoaşte decât demnitatea apostolică. Păcatul l-a făcut să o piardă; dar pocăinţa lui l-a făcut să se reintegreze în corpul apostolic, care a avut loc atunci când Iisus Hristos i-a cerut să-I spună de 3 ori că-L iubeşte pentru a şterge întreita sa lepădare, l-a chemat din nou să-L urmeze şi i-a încredinţat, ca celorlalţi apostoli, grija pentru turma Sa.

În cea de-a treia cateheză, Sfântul Chiril explică botezul însuşi, necesitatea sa, rânduielile sale, urmările sale.

Printre rânduieli noi remarcăm menţionarea hainelor albe pe care le îmbracă cei proaspăt botezaţi; binecuvântarea apei în numele Sfântului Duh, al lui Hristos şi al Tatălui[34]; simbolismul mormântului şi al învierii închipuite prin coborârea în cristelniţă şi prin ieşirea din apă, după invocarea care a conferit harul[35].

Botezul este cu atât mai necesar cu cât mucenicii singuri pot fi mântuiţi fără să-l fi primit[36]. Nu există nici un păcat pe care el să nu-l şteargă din sufletele cu o dispoziţie sufletească bună[37].

Cea de-a patra cateheză a Sfântului Chiril este o expunere generală a învăţăturii dogmatice şi morale a Bisericii creştine. Se găsesc acolo informaţii de cel mai mare interes.

Trebuie, spune el[38], să veghem cu atenţie pentru a nu lua o dogmă falsă drept adevăr. ,,Există mulţi lupi care se învârt în jurul nostru, îmbrăcaţi în piei de oaie. Sub lâna lor, ei au gheare şi dinţi; dar ei se acoperă cu această lână pentru a-şi da o aparenţă de blândeţe, pentru a-i înşela pe cei simpli şi a le da o muşcătură otrăvită. Prin urmare, să veghem cu atenţie să nu mâncăm neghină în loc de grâu, să nu luăm un lup drept oaie şi pe diavol drept înger binefăcător.

Religia constă în două lucruri: învăţături evlavioase şi fapte bune[39]. Învăţătura nu poate fi plăcută lui Dumnezeu dacă ea nu este însoţită de fapte bune, şi Dumnezeu nu primeşte faptele separate de o învăţătură bună. La ce serveşte să ai despre Dumnezeu o învăţătură bună, dacă în acelaşi timp comiţi păcate ruşinoase ? Pe de altă parte, ce folos este a te purta cu modestie şi a profera blasfemii nelegiuite ?”

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 10, § 1.

   [2] Ibid., § 2.

   [3] N.tr.: Matei 18, 20.

   [4] Ibid., § 7.

   [5] N.tr.: Potrivit Isaia 50, 7.

   [6] Ibid., § 8.

   [7] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 13, § 6.

   [8] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 19, § 1.

   [9] Ibid., § 6.

   [10] Ibid., § 8.

   [11] Sfântul Fotie, Epist. ad Taras.

   [12] Sfântul Chiril al Ierusalimului, op., edit. Bened.

   [13] Iată acest simbol extras textual de la Sfântul Chiril:

   ,,Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute;

   Şi într-un Domn, Iisus Hristos, Fiu unic al lui Dumnezeu, care a fost născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat mai înainte de toţi vecii; prin care toate lucrurile au fost făcute;

   Care a venit în trup, şi S-a întrupat de la Fecioara prin Sfântul Duh; care a fost răstignit şi a fost îngropat; care a înviat a treia zi; S-a urcat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi care va veni cu slavă să judece viii şi morţii; şi a cărui stăpânie nu va avea sfârşit;

   Şi într-un Duh Sfânt, Mângâietorul, care a grăit prin prooroci;

   Şi într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor;

   Şi într-una Sfântă Biserică Sobornicească;

   Şi în viaţa veşnică”.

   [14] Sfântul Chiril, Procatech., § 1. Catehumenii erau numiţi φωτιζομενοι, în latină: illuminundi.

   [15] Ibid., § 2.

   [16] Ουκεφωτισθη, în latină: non illuminatus est. Se numea luminare harul dat prin botez.

   [17] Ibid., § 3.

   [18] Ibid., § 4.

   [19] Ibid., § 7.

   [20] N.tr.: Potrivit Efeseni 4, 5.

   [21] Ibid., § 9.

   [22] Ibid., § 10.

   [23] Ibid., § 11 şi 12.

   [24] Ibid., § 13.

   [25] Ibid., § 14.

   [26] Ibid., § 16.

   [27] Sfântul Chiril, Catech. I, § 2. Schimbarea omului vechi în omul nou se făcea, după Sfântul Chiril: δια της εξομολογησεως, per confessionem.

   [28] Cu alte cuvinte credincios, πιστος. Credinciosul se mai numeşte luminat sau iluminat.

   [29] Ibid., § 5.

   [30] Sfântul Chiril, Catech. II, § 1 ad 10.

   [31] Εις μονος αναμαρτητος (§ 10). Aceasta era dogma Bisericii primare, opusă celei care a fost proclamată în zilele noastre de Biserica Romană despre Fecioara Maria, dogmă care zice că a fost zămislită fără păcatul originar şi scutită de tot păcatul actual. Această pretinsă dogmă definită în 1851 este opusă învăţăturii primare formulate de Sfântul Chiril al Ierusalimului şi de ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

   [32]Ibid., § 12, 13.

   [33] Πετροσ ο κορυφαιοτατος και πρωτοστατης των αποστολων ... το αποστολικον αξιωμα εσχεν αναφαιρετον.

   Pentru Sfântul Chiril, Sfântul Petru, deşi primul dintre apostoli, nu avea decât demnitatea apostolică. Episcopii Romei, care se pretind succesori ai Sfântului Petru, nu numai ca episcopi ai Romei, ci ca cei dintâi episcopi ai Bisericii, caută să abuzeze de cuvintele cel mai mare sau conducător, pentru a-i atribui Sfântului Petru, şi prin urmare loruşi, o demnitate superioară şi excepţională. Dar această eroare este opusă învăţăturii Părinţilor, aşa cum noi am văzut deja şi vom vedea încă în continuare.

   [34] Sfântul Chiril, Catech. III, § 3.

   [35] Ibid., § 12.

   [36] Ibid., § 10. Noi observăm că Sfântul Chiril expune adesea dogma lui Hristos fiu unic al lui Dumnezeu. În cea de-a treia cateheză (§ 14), el spune că Tatăl L-a numit pe Hristos Fiul Său în sensul strict al cuvântului, deoarece El este Cuvântul veşnic şi Fiul lui Dumnezeu prin fire; cel botezat nu este în acelaşi fel fiul lui Dumnezeu, ci el este prin înfiere. Nu se putea expune mai limpede dogma consubstanţialităţii.

   [37] Ibid., § 15.

   [38] Sfântul Chiril, Catech. IV, § 1.

   [39] Ibid., § 2.

Episodul urmator