----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 97 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (I)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Alte scrieri de acelaşi autor
- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -
 
De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist
de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Cuvânt înainte

Rugăciunea este o convorbire intimă a sufletului cu Dumnezeu. În tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită rugăciunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu, iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ,,rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni”.

Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape ? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat ? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (a se vedea Psalmi 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.

O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.

Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu Însuşi ,,i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la liturghie, la săvârşirea tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care este nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti”.

Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească. În ceea ce ne priveşte pe noi – oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi –, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corectitudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea este punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire ?

Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea ! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut ?

Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai rugăciunii sunt Sfinţii Părinţi ! Că ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară. Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.

Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al 27-lea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: ,,Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun ... Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi”. Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: ,,Trezvia la rugăciune este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie”. Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără să aibă un meşter iscusit ...

Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune.

Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni potrivit îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe Împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).

Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm (Luca 11, 1) !

 

Ce este rugăciunea ?

Omul este o taină. În el, într-un chip de negrăit, Dumnezeu a unit două lucruri contrare: trupul şi sufletul. Trupul, cu însuşirile lui caracteristice, este văzut, în vreme ce sufletul este nevăzut. Deşi este nevăzut, el există. Privitor la aceasta, noi ne convingem nemijlocit din manifestările lui. Oricine ştie că omul are minte, închipuire, simţire, voie, conştiinţă, ţinere de minte şi alte însuşiri duhovniceşti cu caracter nematerial. Aceste însuşiri mărturisesc de la sine despre purtătorul lor nematerial – sufletul. Ele sunt legate cu acesta şi sunt de neconceput fără el, tot astfel cum manifestările trupului sunt legate cu acesta şi este cu neputinţă să existe fără el.

După trup, omul se aseamănă animalelor, iar după suflet îngerilor fără de trup. În suflet se ascunde chipul lui Dumnezeu în om. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre omul cel din afară şi despre omul lăuntric. Omul cel din afară este omul trupesc, văzut, iar cel lăuntric este omul duhovnicesc, nevăzut, ori, după expresia Sfântului Apostol Petru, omul cel ascuns al inimii (I Petru 3, 4). Subliniind însuşirile omului, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci de s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).

Alcătuit din trup şi suflet, omul este hărăzit celor două lumi – cea văzută şi cea nevăzută. Omul cel din afară – văzut, fizic – este trecător, aşa cum trecătoare este întreaga lume materială, iar omul lăuntric, omul duhovnicesc este veşnic, aşa cum veşnică este şi lumea nevăzută, după cuvintele marelui apostol al neamurilor care scrie: Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Că ştim că de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 4, 18 - 5, 1).

Cu trupul, noi suntem legaţi de lumea materială, iar cu duhul suntem în legătură cu cea duhovnicească. Trupul nostru, închis în sine însuşi, nu ar fi fost în stare să intre însă în contact cu lumea dimprejur dacă nu ar fi fost hărăzit într-un chip minunat de către Preaînţeleptul Ziditor cu cinci simţuri, care îl fac capabil să recepteze realitatea înconjurătoare. Astfel, dacă nu am fi avut ochi, noi nu am fi putut vedea lumina, nici vreun lucru. Dacă nu am fi avut urechi, nu am fi ştiut nimic despre lumea sunetelor. Dacă nu am fi avut miros, pipăit şi gust, am fi fost lipsiţi de percepţiile potrivite acestor simţuri. Tot astfel, sufletul nostru nu ar fi avut posibilitatea să intre în contact cu lumea duhovnicească, cu care este înrudit, dacă nu i-ar fi fost date ‘simţuri’ duhovniceşti distincte, care se întrevăd după cele trei manifestări de temelie ale lui: mintea, simţirea şi voinţa. Prin minte el Îl cunoaşte pe Dumnezeu, prin inimă Îl simte, iar prin voinţă năzuieşte către El.

Mai concret:

  1. Mintea face sufletul capabil să perceapă adevărul despre Dumnezeu cel nevăzut şi de neatins şi să creadă în El. Prin minte înţelege că aşa cum fiecare lucru creat îşi are o cauză a sa, tot astfel lumea, ca întreg, îşi are o Cauză a sa, care este Atotputernicul şi Întrutotbunul Ziditor. Mintea îi sugerează, de asemenea, că ea însăşi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, care este Duh (a se vedea Ioan 4, 24).
  2. Prin inimă, înţeleasă nu în sens material, ci în sens duhovnicesc, sufletul încearcă înalte simţăminte religioase şi nelinişti, precum frica de Dumnezeu, evlavia, dragostea de Dumnezeu, mulţumirea, bucuria în Duhul Sfânt, întristarea după Dumnezeu, frângerea inimii, căinţa adâncă la neîmplinirea dumnezeieştilor porunci şi altele asemenea.
  3. Voinţa face sufletul capabil să năzuiască spre bine, să manifeste o dorinţă după Dumnezeu, în chip lucrător să se întoarcă către El după fiecare cădere în păcat, să facă făgăduinţe sfinte, să se îndemne pe sine însuşi în lupta cu patimile, să întreprindă felurite nevoinţe şi să păşească vădit, în chip conştient şi perseverent, către ţelul ultim al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului (a se vedea I Petru 1, 9).

Cele cinci simţuri ale trupului sunt asemănătoare unor portiţe tainice, prin care noi intrăm în contact cu realitatea văzută. Iar cele trei însuşiri de temelie ale sufletului – mintea, simţirea şi voinţa – sunt adevărate ferestre duhovniceşti, care, dacă nu sunt întunecate, dau acces sufletului la lumea nevăzută. Iar rugăciunea este mijlocul prin care însuşirile sufletului sunt adunate laolaltă pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. De aici reiese limpede ce rol joacă în viaţa duhovnicească a omului rugăciunea. Ea este acel mijloc haric dăruit nouă de Dumnezeu prin care, mişcând minunatele puteri şi însuşiri ale sufletului, ne ridicăm către cerul duhovnicesc. Prin rugăciune primim de la Dumnezeu, după credinţa noastră, îndurările Lui, creştem duhovniceşte şi ne apropiem din ce în ce mai mult atât de Mântuitorul, cât şi de mântuirea noastră.

Rugăciunea mobilizează toate însuşirile sufletului, atât mintea, cât şi simţirea şi voinţa. Cel ce se roagă îşi îndreaptă mintea către Dumnezeu, îşi umple inima cu simţăminte evlavioase şi stă cu întreaga supuşenie a voinţei sale înaintea lui Dumnezeu Legiuitorul, fiind gata să împlinească tot ceea ce El a poruncit.