----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 92 vizitatori și nici un membru online

Ar trebui să-i înfometăm până la moarte pe pacienţii cu Alzheimer ?

de Wesley Smith, 20 august 2017

 
 
Alte articole de Wesley Smith
 

Ideea de a înfometa până la moarte o persoană vârstnică neajutorată obişnuia să fie considerată cea mai teribilă crimă. Un lucru detestabil. Acum, pentru unii, este doar o altă formă de ,,moarte cu demnitate”.

Organizaţia care susţine sinuciderea asistată Compasiune şi Alegeri – anterior numită mai onest Societatea Cucută – învaţă oamenii (concentrându-se în primul rând asupra celor vârstnici) cum să se înfometeze până la moarte, o formă de sinucidere pe care ei o numesc ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului”. Dar mulţi din domeniul bioeticii vor să ducă mai departe această cale de a muri, cerând azilelor să-i înfometeze până la moarte pe pacienţii cu demenţă dacă ei au cerut aceasta într-o directivă în avans.

Acum, deoarece se obişnuieşte a se face aceste lucruri, ideea a trecut din literatura ştiinţifică în presa populară. Periodicul USA Today a publicat un articol despre un bărbat care a încercat să-şi silească soţia să fie înfometată până la moarte deoarece ea are Alzheimer – chiar dacă ea mănâncă de bunăvoie gustări şi mesele regulate. Din articol:

,,În Statele Unite ale Americii, cei peste 5 milioane de oameni care trăiesc fiind bolnavi de demenţă sunt în general încurajaţi să-şi exprime dorinţele privind încheierea vieţii în scris de timpuriu şi să aleagă o persoană de încredere pentru a le duce la îndeplinire, a spus Beth Kallmyer, vice-preşedinte al serviciilor constitutive pentru Asociaţia Alzheimer.

Acest lucru nu reprezintă însă o garanţie că acele dorinţe pot – sau vor fi – respectate. În procesul Nora Harris, directiva ei în avans şi mărturia soţului ei, fiicei ei şi a doi prieteni apropiaţi indicau toate că ea nu ar fi vrut nimic pentru a-şi prelungi viaţa. ‘În esenţă, acea hotărâre a tribunalului a condamnat-o pe Nora la întreaga dimensiune a bolii Alzheimer’, a spus Bill Harris. ‘Ei nu i-au dat nici o ieşire din această situaţie’”.

‘Ieşirea’ înseamnă a refuza tratamentul medical, precum antibiotice sau un tub de hrănire când acesta devine necesar – care potrivit legii este socotit tratament medical. Dar hrănirea cu lingura şi a-i înmâna gustări, pe care le mănâncă de bunăvoie, nu înseamnă tratament medical. Este îngrijire umană, de felul celei datorate oricărei fiinţe omeneşti.

Directivele în avans guvernează tratamentele medicale dorite sau care trebuie refuzate când persoana semnatară devine incapabilă să ia singură decizii. Nu se cere ca îngrijitorii să încalce regulile fundamentale ale umanităţii.

Gândiţi-vă la aceasta în modul următor: dacă un pacient cu demenţă a cerut să fie lăsat în pat în faţa unei ferestre deschise fără nici o pătură în timpul unei nopţi de iarnă pentru a muri de hipotermie, ar trebui ca îngrijitorii de la azil să fie siliţi să facă aceasta ? Bineînţeles că nu ! Este de datoria lor ca pacientului să-i fie cald. La fel în cazul unui pacient care a cerut să nu fie întors [în pat] pentru a evita rănile provocate de statul prea mult în pat. Sau a spus ca cearşafurile să nu fie schimbate niciodată.

Acelaşi lucru trebuie să fie valabil în cazul hrănirii cu lingura şi asigurării lichidelor, sau noi nu mai suntem o ţară morală. Aceasta nu înseamnă hrănire cu forţa, şi dacă un pacient primeşte mâncare de bunăvoie, aceasta trebuie să prevaleze.

Articolul continuă descriind ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” şi spune că poate fi o moarte paşnică fără suferinţă. Nu [este adevărat], decât în cazul în care un medic participă la sinucidere cu intervenţii paliative puternice. Dar chiar şi atunci, cei care apelează la ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” pot întotdeauna să se răzgândească.

Acest lucru nu ar fi adevărat în cazul unui pacient dintr-un azil căruia i-au fost întrerupte mâncarea şi băutura.

Desigur că înţeleg că nimeni nu vrea să treacă prin Alzheimer. Desigur că înţeleg mâhnirea pe care o simt membrii familiei şi multele nopţi nedormite fiindcă ai o persoană iubită atinsă de această nenorocire groaznică. Dar viaţa este aşa cum este. Noi ar trebui să alinăm suferinţa pe cât de mult putem, dar există anumite hotare care nu trebuie depăşite, atât pentru că alţii ar putea fi victimizaţi – aţi auzit vreodată de abuzarea bătrânilor ? –, cât şi pentru că unele acte şi omisiuni sunt în mod inerent greşite.

La un nivel mai practic: Câte aziluri şi-ar închide porţile dacă administratorii – dintre care mulţi sunt religioşi – ar şti că vor fi siliţi să înfometeze pe unii din pacienţii lor până la moarte ? Cât de mulţi oameni iubitori şi miloşi ar alege mai degrabă să nu-şi dedice viaţa oamenilor care trăiesc şi sunt îngrijiţi în astfel de aziluri decât să rişte [să ajungă] să-şi ucidă pacienţii printr-un procedeu care ar fi clasat astăzi ca neglijenţă criminală, în cel mai bun caz ?

Şi gata cu oamenii care spun că eu nu ştiu cum este să ai persoane iubite care suferă. Mama mea a murit de Alzheimer în casa mea anul trecut. Unchiul meu a murit de aceeaşi boală în urmă cu câţiva ani. Credeţi-mă, ştiu cum este Alzheimer, îndeaproape şi personal !

 

* * *

 

Eutanasie pentru pacienţii cu Alzheimer ?

29 septembrie 2017

 

Persoanele vulnerabile din punct de vedere medical arareori au fost în primejdie mai mare ca astăzi, iar pacienţii care suferă de Alzheimer sunt într-un pericol special. Într-un sondaj de opinie recent din Quebec – unde eutanasia prin injecţie letală este legală – un procent înfricoşător de 72% dintre îngrijitori susţin să se permită ca pacienţii cu Alzheimer să fie eutanasiaţi, chiar dacă persoana afectată nu a cerut niciodată să fie eutanasiată. Dacă pacientul şi-a exprimat în scris dorinţa pentru eutanasie înainte de a deveni incapabil de a mai lua decizii, procentul îngrijitorilor care aprobă practica este un procent şocant de 91%.

Ambele scenarii sunt împotriva legii, deşi probabil nu pentru multă vreme. Eutanasia prin injecţie letală fiind legală acum în toată Canada, sunt în desfăşurare eforturi predictibile de a permite pacienţilor să formuleze ordine scrise obligatorii de a fi ucişi dacă îşi pierd capacitatea mintală.

Această abordare este deja legală în Olanda şi Belgia, două ţări care par să fie rivale între ele în a născoci cele mai radicale politici pentru eutanasie. Şi dacă pacientul cu Alzheimer, pierzându-şi capacitatea de a lua propriile decizii, nu suferă teribil la urma urmei ? Greu. Dorinţa sa anterioară pare să prevaleze asupra actualei sale stări de fericire. Într-adevăr, într-un caz groaznic din Olanda, o pacientă vârstnică cu Alzheimer care se zbătea a fost ţinută de familie în timp ce ea lupta [la propriu] împotriva injecţiei letale. Autorităţile olandeze au stabilit că omuciderea a fost îngăduită, deoarece ,,doctorul a acţionat cu bună credinţă”.

Dacă susţinătorii eutanasiei ar putea fi daţi în judecată pentru propagandă falsă ! Ani în şir, ei au dat asigurări societăţilor circumspecte că doar cei aflaţi în deplinătatea capacităţilor mintale să aleagă să fie ucişi vor avea acces la o moarte facilitată. Acea promisiune a fost întotdeauna foarte îndoielnică. ‘Alegerea’ nu a fost nicicând esenţa eutanasiei, altfel eutanasia ar trebui să fie disponibilă pentru oricine, bolnav sau sănătos, care vrea să moară. Mai degrabă, scopul este normalizarea uciderii ca un remediu acceptabil pentru suferinţă, chiar atunci când – precum vedem politica în cazul bolii Alzheimer – pacientul este incapabil să ia o decizie raţională.

Acolo unde sinuciderea asistată este legală în Statele Unite ale Americii, încă nu este permisă pentru persoanele cărora le lipsesc capacităţile de a lua decizii. Această restricţie poate fi mai degrabă o chestiune de tactică politică decât un principiu fundamental. În urmă cu câţiva ani, Barbara Coombs Lee, preşedintele organizaţiei care susţine sinuciderea asistată Compasiune şi Alegeri, a spus că sinuciderea asistată pentru pacienţii cu Alzheimer era ,,o chestiune pentru altă zi, dar nu mai puţin constrângătoare” decât legalizarea practicii pentru persoanele bolnave în fază terminală capabile să ia decizii, implicând cu tărie că a permite încheierea vieţii persoanelor cu demenţă va urma de îndată ce ţara accepta agenda organizaţiei Compasiune şi Alegeri.

Într-adevăr, Compasiune şi Alegeri deja îi ţinteşte pe bătrâni cu instrucţiuni de sinucidere prin auto-înfometare, cunoscută în limbajul mişcării eutanasiei ca ,,oprire voluntară a mâncatului şi băutului”. Din manualul său ‘cum să procedezi’: ,,Mulţi oameni luptă cu suferinţa severă a unei boli cronice sau incurabile şi progresive. Alţii pot hotărî că ei sunt pur şi simplu ‘gata’ după 8 sau 9 decenii de viaţă trăită din plin”.

În mod alarmant, Asociaţia Americană de Îngrijire a adoptat o politică în sprijinul dreptului de a comite ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” fără intervenţie, afirmând: ,,Decizia unui pacient referitoare la ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” este obligatorie, chiar dacă ulterior pacientul îşi pierde capacitatea [mintală]”.

Oprirea voluntară a mâncatului şi băutului este pesemne legală. Dar ce se întâmplă dacă un pacient cu demenţă, incapabil să ia decizii, care primeşte de bunăvoie mâncare şi apă a hotărât într-o directivă în avans că vrea să i se refuze subzistenţa când devine incapabil ? Tot mai mult, bioeticieni de frunte susţin că îngrijitorii ar trebui siliţi să oprească hrănirea cu lingura, adică ar trebui să li se ceară să înfometeze pacienţii până la moarte. De exemplu, în Raportul Centrului Hastings din mai-iunie 2014, Paul T. Menzel şi M. Colette Chandler-Cramer afirmă:

,,Principiul din spatele (directivelor medicale în avans) este că oamenii nu-şi pierd drepturile când ei devin incapabili să ia decizii; doar că altcineva trebuie să exercite acele drepturi pentru ei. Elementul dinamic din spatele ,,opririi voluntare a mâncatului şi băutului” este că silirea oamenilor să ingereze hrană este o intruziune în integritatea corporală, intimitatea şi libertatea persoanei la fel de inacceptabilă ca impunerea unui tratament medical nedorit. Astfel, dacă persoanele incapabile de a lua decizii nu-şi pierd drepturile de a refuza tratamentul care le salvează viaţa, atunci nici oamenii nu-şi pierd dreptul la oprirea voluntară a mâncatului şi băutului atunci când devin incapabili să ia hotărâri.

Aceasta este o învârteală de cuvinte. Directivele în avans guvernează asigurarea sau refuzul tratamentelor medicale. Un pacient poate refuza în avans un tub de hrănire, deoarece prin lege ,,hrănirea şi hidratarea artificiale” sunt considerate tratament medical. Dar hrănirea cu lingura nu este tratament, este îngrijire umană, care nu este diferită din punct de vedere etic de întoarcerea unui pacient [în pat] pentru a împiedica rănile cauzate de şederea prelungită în pat, sau de asigurarea unei igiene potrivite. Aşa cum nu trebuie să se ţină seama de o directivă în avans care afirmă că un pacient nu trebuie ţinut curat, tot aşa trebuie privită o directivă care cere ca un pacient să fie înfometat până la moarte.

Mai există un aspect la care trebuie să fim atenţi. Suferinţa cauzată de Alzheimer cade uneori mai greu pe umerii îngrijitorilor decât al pacienţilor. Adevărat, mulţi spun la sfârşitul acestui drum greu că a fost o onoare să aibă grijă de cei dragi ai lor bolnavi. Dar nu trebuie să cosmetizăm lucrurile: îngrijirea poate fi istovitoare şi sfâşietoare, şi în unele cazuri periculoasă pentru sănătatea îngrijitorilor. Cunosc acest lucru îndeaproape şi personal. Soţia mea împreună cu mine am avut grijă de mama mea vârstnică în casa noastră, al cărei Alzheimer era foarte înaintat, în ultimele 5 luni ale vieţii ei. Credeţi-mă, pierderea memoriei este cea mai mică dintre simptomele bolii.

Îngrijitorilor li se permite în mod adecvat să refuze [să dea] tratamentul medical intensiv de prelungire a vieţii pacientului. Apoi, când vine moartea, este natura care-şi urmează cursul. Dar a permite îngrijitorilor să poruncească medicilor (sau asistenţilor medicali) să pună capăt vieţii pacientului este un pod prea îndepărtat. Cel puţin în unele cazuri, o asemenea autorizaţie ar îngădui îngrijitorilor să elimine un pacient din cauza nenorocirii lor. Adăugaţi [la aceasta] chestiunile de conflicte de interese, precum moştenirea şi costurile tratamentului, şi vedem potenţialul pentru abuzarea vârstnicilor.

Pe cât de urâtă poate fi boala Alzheimer, tot atât de frumos este că persoanele afectate grav trăiesc adeseori momente de claritate şi bucurie. Chiar atunci când acest lucru devine imposibil, aceşti oameni neajutoraţi rămân membri deplini şi egali ai comunităţii morale, îndreptăţiţi la cea mai bună îngrijire pe care putem să le-o oferim. Dacă o societate este apreciată după modul în care îşi tratează membrii cei mai vulnerabili, atunci noi vom respinge agenda de a ucide pacienţii bolnavi de Alzheimer şi ne vom concentra pe îmbunătăţirea capacităţilor noastre de îngrijire. ... Panica noastră de a evita suferinţa cu aproape orice preţ primejduieşte moralitatea societăţii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei