----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 98 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (IV)

 

Episodul anterior

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

Dezbaterile Sinodului

După ce a eşuat această primă încercare de a găsi o punte între Biserici, au trecut câteva luni de inactivitate, care au cântărit greu pentru greci. În cele din urmă, a fost abordată chestiunea Filioque – cea mai sensibilă problemă în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă şi Latină. Ortodocşii considerau că latinii acţionaseră necanonic introducând în Simbolul credinţei (Crezul), un lucru sfânt comun întregii creştinătăţi, un soi de adăugire dogmatică. Procesul introducerii acestei adăugiri a fost treptat, şi la originea sa a fost chiar un ţel pozitiv, chiar dacă eronat: în bătălia sa cu arianismul, care a durat foarte multă vreme în Apus, Biserica Romană din Spania a început să-l introducă pentru a arăta consubstanţialitatea Dumnezeului Tatăl şi Dumnezeului Fiul, ca şi faptul că Sfântul Duh avea o dependenţă egală de ambele ipostasuri, şi că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă şi deopotrivă de demne de închinare.

Însă, papii nu au aprobat această adăugire necanonică, şi uneori chiar s-au opus făţiş ei. Dar treptat Filioque a devenit o parte permanentă a Crezului în Apus. În polemicile dintre Patriarhul Fotie al Constantinopolului († 898) şi Papa Nicolae, printre alte chestiuni, exista şi chestiunea Filioque. La vremea Marii Schisme din 1054 Filioque nu a fost menţionat. Papii care au urmat au aprobat Filioque, iar teologii latini l-au întărit cu învăţătura eretică, şi aceasta a făcut situaţia unirii Bisericilor foarte dificilă.

Este binecunoscut cu cât de multă precauţie Biserica Ortodoxă a privit şi priveşte chestiunile de dogmă. Cea mai mică abatere de la dogmele alcătuite în perioada Sinoadelor Ecumenice ameninţă să fie o cădere în erezie. Din acest motiv, cel de-al III-lea şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic au adoptat o hotărâre extrem de strictă, că în Simbolul de Credinţă nu poate fi schimbat, adăugat sau eliminat nici măcar un singur cuvânt, nici măcar o iotă; şi asupra celor care ar îndrăzni să facă aceasta ei au aşezat condamnări teribile. Că Sfinţii Părinţi de la aceste Sinoade Ecumenice au avut dreptate să pună hotare atât de aspre se vede în faptul că principalul motiv pentru care a eşuat unirea Bisericilor la Conciliul de la Florenţa a fost tocmai Filioque. Sfântul Marcu le-a cerut cu rugăminţi stăruitoare atât Papei Eugenie, cât şi cardinalilor să renunţe la Filioque, implorându-i să-l elimine din Crez. Dar Biserica Romei nu a făcut aceasta.

Chestiunea a fost discutată mai întâi la Ferrara, absolut fără nici un rezultat, şi apoi la Florenţa. Grecii au arătat, citând hotărârile Sinoadelor Ecumenice, că introducerea Filioque în sine era necanonică, dar latinii au afirmat că această adăugire exprima o idee dogmatică sănătoasă. Syropoulos ne informează că odată, la dezbaterile dintre greci şi latini, a venit un grup de monahi pustnici catolici care, după ce au ascultat discuţiile, au declarat în auzul tuturor că grecii aveau dreptate şi că fără nici o îndoială ei păstraseră credinţa dreaptă. Auzind aceasta, autorităţile catolice i-au izgonit, i-au ponegrit numindu-i ,,ignoramus”[1] şi i-au închis într-o mânăstire, interzicându-le să vorbească. Şi astfel aceşti monahi asceţi au înţeles adevărul.

Deoarece latinii au cerut ca problema Filioque să fie examinată din punct de vedere dogmatic, cu alte cuvinte, ca dogma purcederii Sfântului Duh să fie examinată, grecii – în ciuda opoziţiei Sfântului Marcu şi a multor altor ierarhi greci – au continuat cu această chestiune. Cam în această vreme, din pricina ciumei care bântuia Ferrara, Conciliul a fost mutat la Florenţa.

La Florenţa situaţia s-a schimbat dramatic. Aici, potrivit expresiei Sfântului Marcu, ,,latinii şi-au lepădat măştile”. Delegaţia ortodoxă a fost supusă unei presiuni puternice; i s-a cerut să capituleze în faţa Bisericii Catolice, să accepte toate dogmele ei şi să se supună administrativ pe deplin faţă de Vatican, ceea ce însemna în realitate pieirea Ortodoxiei. Grecii s-au văzut puşi într-o situaţie inimaginabil de grea; ei nu primeau îndeajuns de mulţi bani pentru a trăi şi sufereau la propriu de foame. Atât Sfântul Marcu, cât şi Syropoulos scriu despre faptul că grecii erau istoviţi de foame; ambii explică aceasta ca fiind politica Vaticanului, o tactică de a-i sili pe greci să se predea. Pe de altă parte, propriile dificultăţi financiare ale Vaticanului din acea vreme pot fi parţial de vină pentru situaţia creată.

În ce priveşte întoarcerea în Grecia, grecii nu aveau nici un mijloc de a o face şi doar papa putea să cheme corăbiile şi să-i trimită acasă. La cererea împăratului Ioan Paleologul ca papa să-i trimită pe greci acasă, acesta a răspuns: ,,Întâi trebuie să încheiem unirea şi apoi plecaţi”.

Dar pe lângă suferinţa personală, delegaţia greacă era împovărată cu grija pentru stat şi pentru popor, care erau la un pas de distrugere şi care puteau fi salvate atrăgând Apusul în ajutorul Bizanţului. Mulţi din delegaţia greacă credeau că Bizanţul putea fi salvat doar prin unirea cu Biserica Romei şi că era necesar să fie de acord cu orice, doar pentru a face pe plac Romei.

Însă Sfântul Marcu al Efesului, bucurându-se la început de sprijinul câtorva ierarhi, dar apoi fiind lăsat complet singur, a privit situaţia în altă lumină: Biserica Ortodoxă era în mare primejdie. Ortodoxia este mai preţioasă decât Bizanţul însuşi: Ortodoxia este un tezaur veşnic, Biserica celor mântuiţi, în timp ce statul este de pe pământ. Când cineva trebuie să aleagă între Ortodoxie şi statul bizantin, este limpede că trebuie să păstreze Ortodoxia. Bizanţul, ca stat, s-a născut, a înflorit şi va muri; dar Ortodoxia este veşnică şi trebuie păstrată ca o lumină veşnică nu numai pentru toate veacurile acestei lumi, ci şi pentru veşnicie.

Între greci a apărut o dezbinare: mitropoliţii Visarion şi Isidor (care vor deveni cardinali ai Bisericii Latine) şi protosinghelul Grigorie Mammas (ulterior patriarh uniat al Constantinopolului) au luat poziţie împotriva Sfântului Marcu. El a fost insultat public, iar împăratul l-a îndepărtat de la toate dezbaterile (pe care deja Sfântul Marcu însuşi le abandonase, văzând că nu este cu putinţă dialogul cu teologii latini erudiţi limbuţi, care nu primeau nici un argument. Împăratul l-a închis pe Sfântul Marcu într-o casă şi patriarhul Iosif nu numai că nu l-a susţinut, dar chiar a cerut ca el să se alăture grupului care era gata să vândă Ortodoxia.

În această bătălie, Sfântul Marcu era complet singur; el se temea chiar pentru viaţa sa, căci după cum putem vedea dintr-o sursă ostilă lui, el este citat ca spunând: ,,M-am temut că latinii vor pune mâini ucigaşe asupra mea”. Din cauza acestor pătimiri grele, chiar boala Sfântului Marcu (se pare că el suferea de cancer la intestine) s-a înrăutăţit. Dar acest bărbat istovit, grav bolnav, care căzuse în dizgraţie şi era prigonit, reprezenta în persoana sa Biserica Ortodoxă; el era un titan duhovnicesc.

Sfântul Marcu este autorul unei serii de lucrări teologice închinate chestiunii Filioque, în care el arată necanonicitatea introducerii Filioque în Crez; aduce numeroase (peste o sută) citate din Sfintele Scripturi, din hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi din Sfinţii Părinţi, din care este limpede că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi este doar ,,trimis” de Fiul câteodată şi potrivit nevoilor Bisericii, precum de pildă în ziua Cincizecimii asupra sfinţilor apostoli. În sfârşit, într-o lucrare teologică cuprinzătoare, construită de asemenea pe principii filozofice, Sfântul Marcu demonstrează că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi arată caracterul cu totul inacceptabil al învăţăturii latine despre purcederea Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. La această chestiune, Sfântul Marcu a revenit atât în ,,Mărturisirea” sa, cât şi în ,,Epistola enciclică”.

 


[1] Ignoramus este un termen prin care cineva insultă inteligenţa sau educaţia unei persoane; cuvântul provine din latinescul ‘ignoramus’, care înseamnă ‘noi ignorăm’.