----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (XI)

Despre raiul şi iadul sufletului rus

de arhimandrit Iustin Popovici

 

Episodul anterior

 

Omul este singura fiinţă din toate lumile, care se întinde din rai până în iad. Urmăriţi-l pe om de-a lungul tuturor drumurilor lui şi veţi vedea că toate drumurile duc fie în rai, fie în iad. Nu există nimic în om care să nu se sfârşească fie cu raiul, fie cu iadul. Întreaga succesiune a gândurilor, a simţirilor, a năzuinţelor umane este deopotrivă mai mare şi decât cea îngerească, şi decât cea demonică. Decât cea îngerească, pentru că omul poate să ajungă până jos şi să se identifice cu diavolul; decât cea demonică, pentru că poate ajunge până sus, la Dumnezeu. Şi aceasta înseamnă că răul sau binele omului este infinit, veşnic, fiindcă binele îl duce în împărăţia veşnică a binelui – în rai, iar răul în împărăţia veşnică a răului – în iad.

Omul este întotdeauna o fiinţă veşnică, fie că vrea, fie că nu. Prin tot ceea ce îi aparţine curge o anumită veşnicie tainică. Atunci când face binele, oricare bine, omul este veşnic, fiindcă fiecare bine, prin cel mai intim nerv al său, este legat de Binele dumnezeiesc veşnic. Iar când săvârşeşte răul, omul este şi atunci veşnic, fiindcă fiecare rău, prin intermediul substanţei sale tainice, este legat de răul demonic veşnic.

Niciodată omul nu a putut accepta că este o fiinţă limitată, trecătoare, muritoare. Oricât ar voi, omul nu poate să se sinucidă cu totul, de vreme ce fapta sinuciderii este prin sine rea şi ca atare duce sufletul sinucigaşului în împărăţia cea veşnică a răului. Ontologic, sentimentul şi cunoaşterea de sine a omului sunt nemuritoare, netrecătoare, veşnice. Prin însăşi fiinţa sa, omul este condamnat la veşnicie şi nemurire. Cu toate acestea, nemurirea – veşnicia aceasta poate să fie de două feluri: bună şi rea, dumnezeiască sau demonică. Omului îi sunt lăsate libertatea şi dreptul de a alege între aceste două nemuriri, între aceste două veşnicii. Poate să o aleagă pe prima sau pe a doua; dar nu poate nega nemurirea şi veşnicia, atâta timp cât fiinţa sa este hărăzită nemuririi şi veşniciei. El nu dispune nici de organul interior, nici de o modalitate exterioară prin care ar putea să şteargă sau să distrugă înăuntrul său nemuritorul şi veşnicul. Pentru o asemenea tentativă ar trebui să aibă ceva mai nemuritor decât nemurirea şi mai veşnic decât veşnicia, dar nu are.

Unde începe nemurirea omului ? Începe odată cu zămislirea în pântecele maicii sale. Şi când încep raiul şi iadul său ? Încep cu alegerea liberă în favoarea Binelui dumnezeiesc sau a răului satanic, în favoarea lui Dumnezeu sau a diavolului. Atât raiul, cât şi iadul omului încep de pe pământ, pentru a se prelungi veşnic în viaţa ce va să vie, de pe cealaltă lume. Din acest motiv, Mântuitorul vorbea pe faţă şi lămurit despre viaţa veşnică, fie a drepţilor, fie a păcătoşilor, a drepţilor în rai, sau a păcătoşilor în iad.

Omului îi este dată o forţă creatoare incomensurabilă – forţa de a crea veşnicia în sinea sa, după propria lui vrere. În aceasta constă înfricoşătoarea măreţie a fiinţei umane. Aici se află blestemul şi binecuvântarea. Este sublim şi totodată terifiant să fie cineva om, pentru că omul este întru toate nemuritor şi veşnic. Veşnic şi după trup, de vreme ce şi acesta din urmă va învia la Ziua Judecăţii.

Ce este raiul ? Raiul este simţirea lui Dumnezeu. Dacă omul Îl simte pe Dumnezeu în sine se află deja în rai. Acolo unde este Dumnezeu, acolo este şi împărăţia Lui, acolo este şi raiul. De când Dumnezeu-Cuvântul S-a pogorât pe pământ şi S-a făcut om, raiul a devenit cea mai imediată realitate terestră şi umană, pentru că acolo unde este Domnul Hristos, acolo este şi raiul. Dacă omul îşi doreşte să ajungă să simtă şi să înveţe ce este raiul, atunci să se umple sufletul său cu binele evanghelic, cu iubirea, cu dreptatea, cu adevărul, cu rugăciunea şi cu celelalte virtuţi evanghelice. Împlinind virtuţile evanghelice, omul aduce în fiinţa sa adevărul, binele dumnezeiesc, dobândind astfel experienţa raiului încă de aici, de pe pământ.

Ce este iadul ? Iadul este simţirea diavolului. Dacă omul îl simte pe diavol în isnea sa, se află deja în iad, pentru că unde este diavolul, acolo este şi iadul. În faţa diavolului merg întotdeauna păcatele şi în spatele lui, iadul. Fiecare păcat secretă în sufletul omului puţin rău, care de îndată îşi alcătuieşte micul lui iad. Dacă omul îşi înmulţeşte păcatele în sinea sa, dacă se deprinde cu ele, micul lui iad se transformă treptat într-unul din ce în ce mai mare, până ce, în cele din urmă, va ajunge să pună stăpânire asupra întregului suflet. Ce este iadul, dacă nu este împărăţia păcatului, a răului, a diavolului ? Acolo unde împărăţeşte păcatul, acolo iadul deja a început. Păcatul este de la diavolul, de aceea îl şi conduce pe om la împărăţia veşnică a păcatului, a răului, a iadului.

Şi raiul şi iadul sunt, în primul rând, realităţi sufleteşti, experienţe sufleteşti, subiective şi individuale, şi numai după aceea realităţi metafizice obiective, în lumea de dincolo. Am putea spune că pe pământ şi raiul şi iadul sunt relative şi limitate, însă ambele îl introduc pe om după moarte în împărăţiile lor veşnice, în împărăţia lui Dumnezeu şi în împărăţia diavolului. Ori binele, ori răul omului sunt numai un preambul şi o pregătire pentru viaţa veşnică a omului, fie în împărăţia Binelui dumnezeiesc veşnic – în rai, fie în împărăţia răului satanic veşnic – în iad.

 

* * *

 

Sufletul rus are raiul şi iadul său. Nicăieri nu există un iad mai înfricoşător şi nicăieri un rai mai minunat decât înlăuntrul sufletului rus. Nici un om nu cade atât de adânc, până la răul cel mai de pe urmă, precum rusul; şi, de asemenea, nici un om nu ajunge atât de sus, până pe culmea tuturor culmilor, precum rusul. Istoria dă mărturie pentru faptul că sufletul rus se mişcă între iadul cel mai întunecat şi raiul cel mai luminos. Îmi pare că dintre toate sufletele de pe pământ sufletul rus are [parte de] cel mai înspăimântător iad şi de cel mai fermecător rai. La tragedia sufletului rus participă nu doar toţi îngerii cerului, ci şi toţi diavolii iadului. Sufletul rus este cel mai dramatic câmp de luptă, unde se înfruntă nemilos îngerii şi diavolii. Pentru sufletul rus se clatină, pline de pizmă, universuri, se ciocnesc veşnicii, se luptă Dumnezeu Însuşi şi însuşi diavolul.

În ce constă acel lucru care alcătuieşte raiul sufletului rus ? Raiul sufletului rus îl formează sfinţii de Dumnezeu şi de Hristos purtători ai ţării ruse, de la Sfântul Vladimir până la patriarhul Tihon Mărturisitorul. Raiul sufletului rus este uriaş, minunat, nemărginit, pentru că este uriaşă, minunată, nemărginită sfinţenia slăviţilor sfinţi ai ţării ruse. Fiecare sfânt nu este nimic altceva decât raiul întors [printre noi]. Şi aceasta înseamnă că este sufletul răpit din ghearele păcatului, ale morţii şi ale diavolului, şi unit cu Dumnezeu, cu sfinţenia şi veşnicia Sa.

Unde se află raiul sufletului rus ? Iată-l, în Sfântul Serghie de Radonej şi în Sfântul Mitrofan de Voronej, în Sfântul Filip al Moscovei şi Vladimir al Kievului, în Sfântul Serafim de Sarov şi Ioan de Kronstadt, în fiecare ascet, în fiecare mucenic, în fiecare mărturisitor, în fiecare drept din ţara rusă, acolo se aflăLumea 71 raiul. Dumnezeu este minunat în sfinţii ruşi. Iată cum este nemaipomenit de minunat în părintele Ioan de Kronstadt ! Atât de minunat, încât Sfântul părinte Ioan este, într-adevăr, sfântul ţării ruse.

În epoca modernă, sufletul rus a dobândit ultimul rai în persoana fericitului părinte Ioan de Kronstadt. Neîndoielnic, el a devenit un rai pentru sărmanul suflet rus. În ce fel ? Prin mijlocirea virtuţilor evanghelice L-a sălăşluit în sine pe Domnul Hristos şi, dimpreună cu El, întreg raiul şi toate minunăţiile paradisiace.

 

Soboarele de sfinţi ale Rusiei

 

Aceasta este mărturia lui: fiecare adevăr evanghelic statorniceşte, puţin câte puţin, raiul în sufletul omului; şi când se adună în om toate laolaltă, atunci se descoperă acolo raiul întreg, cu toate desăvârşirile sale nepieritoare. Acolo virtuţile evanghelice sunt atât de vii, de lucrătoare, de nemuritoare, pe cât sunt în purtătorii de Hristos. Pentru aceea, ei sunt raiul lui Hristos pe pământ.

Şi iarăşi întreb: ce este raiul ? Nimic altceva decât Evanghelia pusă în lucrare, trăirea Evangheliei. Şi, mai mult decât atât, raiul este trăirea de către om a lui Hristos în deplinătatea ipostasului Său dumnezeiesco-uman, asemenea trăirii apostolice: Iar viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20). Şi Hristos viază în om prin virtuţile Sale dumnezeiesco-umane. Aceste virtuţi pătrund treptat în suflet şi încetul cu încetul subjugă păcatul, răul, moartea şi diavolul, şi încununează ca împărat binele, iubirea, adevărul, nemurirea şi pe Dumnezeu.

Supuneţi cercetării afirmaţia mea, anume că Sfântul Ioan de Kronstadt este rai pentru sufletul rus. Uniţi-vă gândul vostru cu gândul său sfânt. Dar oare acesta nu este raiul pentru gândul vostru ? Adânciţi-vă simţirea în sfânta lui simţire. Dar oare aceasta nu este raiul pentru simţirea voastră ? Atingeţi uşor cu inima voastră inima lui. Dar oare aceasta nu este raiul pentru inima voastră ? Milostenia, buna cuviinţă, iubirea sa evanghelice, nu sunt oare într-adevăr fie rai, fie bucurie veşnică pentru sufletele voastre ?

Nu trebuie să rătăcim: unde Hristos domneşte, acolo se află raiul. Dacă stăpâneşte în cugetele tale, iată, eşti în rai. Dacă domneşte în simţirile, în dorinţele, în faptele tale, iată, eşti în rai. Raiul este numit şi Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul ascet din Kronstadt spune: ,,Atunci când Dumnezeu este prezent în toate gândurile, dorinţele, alegerile, cuvintele şi faptele omului înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu a venit în el. Atunci Îl vede pe Dumnezeu în toate, în lumea gândurilor, în lumea faptelor şi în lumea materială”[1].

Frica ne cuprinde inimile: iadul este înlăuntrul nostru, iadul este împrejurul nostru. Cum vom preface iadul nostru în rai ? Doar dacă vom izgoni din el toate păcatele, toate obişnuinţele rele, toţi demonii şi vom aşeza bunurile, nevoinţele, puterile evanghelice. Cu cât mai mult vom aduce Evanghelia în viaţa noastră, cu atât viaţa va deveni din ce în ce mai mult rai. Această lume a fost cândva rai; oamenii au transformat-o cu voia lor în iad. Cu toate acestea, sfinţii sălăşluiesc raiul cu puterea sfinţeniei lor de minuni făcătoare. Sfântul ascet din Kronstadt, în toată viaţa lui, aceasta a făcut: mai întâi a sălăşluit în sufletul său raiul şi apoi, prin viaţă sfântă, l-a sălăşluit în oamenii dimprejurul lui. Acolo unde a păşit purtătorul de Hristos din Kronstadt, pământul s-a preschimbat în rai. Acolo unde intra, de acolo răul fugea şi în locul lui se statornicea binele.

Prin virtuţile sale evanghelice a sălăşluit pretutindeni raiul în sufletul rus. Oare nu a sălăşluit raiul în sufletul rus atunci când îi vindeca pe îndrăciţi, scoţând din ei diavolii ? Amintiţi-vă că l-a vindecat pe îndrăcitul care semăna întru toate cu îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. A vindecat o femeie îndrăcită cu cuvinte poruncitoare, evanghelice, dumnezeiesc de puternice: ,,Ieşi afară !” Şi, mai mult, l-a vindecat pe omul în care în chip vădit se sălăşluise diavolul[2].

Nebunia este cel mai cumplit blestem pe care păcatul l-a aruncat asupra firii umane. Sfântul din Kronstadt îi vindecă pe oameni şi de nebunie. I.K. Surski ne-a descris în cartea sa câteva exemple tulburătoare ale unor astfel de vindecări. Era de ajuns ca sfântul să se roage lui Dumnezeu şi fiara nebuniei îl părăsea pe om. Oare vindecarea de nebunie nu înseamnă restaurarea omului într-o stare desfătătoare, paradisiacă ? Însă puterea taumaturgică a rugătorului din Kronstadt este aceeaşi cu cea apostolică, pentru că nu numai atunci când era de faţă vindeca de felurite boli, ci şi în absenţa lui veşmintele sale făceau minuni. Iată, la Belgrad, cu puţini ani în urmă, eşarfa pe care o purta la gât a vindecat o femeie de nebunie. Martorii oculari sunt lângă noi, printre noi[3]. Nu vă aminteşte aceasta de Faptele Apostolilor, unde se face referire la minunile săvârşite cu eşarfele (mahramele[4]) Sfântului Apostol Pavel ?

Nenumărate sunt minunile taumaturgului din Kronstadt. Cine ar putea să le înşire ? El vindecă [pe oameni] de tot felul de boli. Minunile evanghelice se arată în faţa noastră din ce în ce mai mari. Dar să zăbovim un pic, referindu-ne numai la două [dintre minuni], care sunt ca şi cum ar fi aduse din Evanghelie în vremurile noastre. În prima dintre acestea, sfântul făcător de minuni l-a tămăduit de la distanţă pe fiul bolnav de moarte al unui părinte căruia i-a spus următoarele cuvinte: ,,Du-te, fiul tău este sănătos !” A doua minune se referă la o fată pe care sfântul a vindecat-o de la distanţă într-un chip evanghelic, zicându-i tatălui ei, care a luat parte la minune şi care trăieşte aici, printre noi: ,,După credinţa voastră fie vouă !”[5]

În multe privinţe, taumaturgul din Kronstadt se aseamănă cu Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, fiindcă s-a arătat vindecând chiar şi de la distanţă, încă din timpul vieţii sale pământeşti, bolnavi de diferite suferinţe, de nebunie, de difterie, de alte neputinţe.

Pentru noi, ortodocşii, nu este nevoie să ne întoarcem cu 2.000 ani în urmă ca să vedem minuni evanghelice. Iată, printre noi, apostolul din Kronstadt săvârşeşte minuni evanghelice în faţa ochilor noştri. El a înviat un copil mort. Oare această [minune] nu este asemenea celor din Evanghelie ? Dar oare nu se înfăţişează înmulţit sub ochii noştri puterea dumnezeiască pe care Mântuitorul a dat-o şi o dă celor care Îl urmează apostoliceşte, poruncindu-le: Pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi înviaţi, dracii scoateţi (Matei 10, 8) ?

Prin viaţa şi faptele sale evanghelice, Apostolul din Kronstadt ne apare ca şi cum ar scrie o a cincea Evanghelie. De altfel, avea darul proorociei. Cunoştea gândurile oamenilor, vedea în sufletul omului ceea ce numai Dumnezeu, Văzătorul a toate, poate să vadă.

În ce constă taina acestei puteri şi faceri de minuni evanghelice ? În trăirea Evangheliei, în împlinirea poruncilor ei. Ascetul din Kronstadt s-a făcut milosârd pe sine prin milostenia evanghelică, s-a smerit cu ajutorul bunei cuviinţe evanghelice, s-a făcut pe sine rugăciune prin mijlocirea rugăciunii evanghelice, s-a făcut pe sine iubire prin iubirea evanghelică, s-a sfinţit pe sine prin sfinţenia evanghelică. Şi astfel s-a umplut pe sine de minunata putere dumnezeiască cea făcătoare de minuni şi negrăită, căreia nimic nu îi poate sta împotrivă, nici păcatul, nici moartea, nici diavolul.

Dacă vom pătrunde în esenţa personalităţii sfântului, vom putea remarca la el că toate se petrec sub semnul Dumnezeieştii Treimi: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iată ce a spus el însuşi despre acestea: ,,Noi toţi trăim, respirăm, gândim fără încetare prin Sfânta Treime. Şi la Aceasta – voi vorbi în ceea ce mă priveşte – mă gândesc necontenit; pe Aceasta o contemplu, încontinuu o chem şi o slăvesc; prin Aceasta mă curăţesc, mă luminez, mă sfinţesc de toate relele; prin Ea sunt lăudat şi mă bucur; prin Ea dobândesc biruinţa împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi; prin Ea sunt îndumnezeit, pentru că Treimea este îndumnezeirea mea, unirea mea, atunci când devin în chip sincer părtaş sfintelor taine ale lui Hristos şi stau neclintit în marea dreptate”[6].

În fericitul părinte Ioan de Kronstadt este înfăptuit idealul creştinului, îndumnezeirea, pentru că în îndumnezeire se află mântuirea. Omul nu poate să admire îndeajuns măreţia acestui ascet al ţării ruse. El este Evanghelia umblătoare. Prin mijlocirea lui călătoreşte acea sfântă minune dumnezeiască, ce a intrat în lumea aceasta în ziua sfintei Cincizecimi şi iat-o, umblă printre noi, însoţindu-i persoana sfântă. Sfinţenia este chemarea noastră. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, chemarea creştinilor este să devină sfinţi. Dacă suntem creştini, înseamnă că suntem candidaţi la sfinţenie. Între noi şi sfinţi nu există nici o diferenţă în ceea ce priveşte firea, ci cât priveşte voinţa şi dârzenia.

Creştinismul are drept apologetică proprie sfinţenia, având şi propriii săi apologeţi. Aceştia sunt sfinţii. Ortodoxia se prezintă pe sine cu sorţi de izbândă prin sfinţenie, deoarece prin sfinţenia sfinţilor Domnul Hristos Se vădeşte pe Sine, Se propovăduieşte pe Sine, Se tâlcuieşte pe Sine. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi ! Se arată a fi sublim şi minunat în sfântul Său rob, părintele Ioan de Kronstadt, atât de minunat, încât atrage irezistibil de îmbietor la Sine toate inimile vii şi conştiinţele treze. Oare mai trebuie ca după [mărturia adusă de] ascetul din Kronstadt să căutăm noi dovezi ale atotadevărului şi atotmântuirii Ortodoxiei ? Cel care are ochi de văzut poată să vadă în apostolul din Kronstadt toată forţa şi atotputernicia Ortodoxiei. Cine are urechi de auzit poate să audă în ce chip Dumnezeu şi astăzi, prin mijlocirea noului [Său] apostol, propovăduieşte Evanghelia Sa veşnică.

Pe mine personal mă mişcă milostenia Sfântului Apostol din Kronstadt. Lui îi este milă de toţi şi de toate. Stăpânit de mila evanghelică, dădea săracilor toate bunurile pe care le avea. Uneori îşi dăruia şi rasa şi încălţămintea, astfel încât se întorcea acasă aproape gol şi desculţ[7]. Însă milostenia lui se manifesta faţă de toate fiinţele. Avea acea ,,inimă mângâietoare”, despre a cărei milostivire vorbea atât de mişcător Sfântul Isaac Sirul. Faţă de fiecare om trebuie să ne apropiem cu îngăduinţă, cu discreţie şi cu dragoste. Iată principiul pe care l-a rânduit sfântul din Kronstadt: atunci când întâlneşti un om, să-ţi spui în sinea ta: ,,Dumnezeu Însuşi era asemenea acestui om în toate privinţele, în afară de păcat”[8].

Această bunăvoinţă şi înţelegere curată veneau asupra sfântului din rugăciunea sa. Cu certitudine putem susţine că trăia şi respira cu rugăciunea. De aceea vorbea mult despre rugăciune ca despre respiraţia sufletului. La întrebarea cum îşi petrece timpul liber, a răspuns: ,,Mă rog, nestrămutat mă rog. Eu încă nu înţeleg cum îşi poate petrece cineva timpul fără rugăciune. Într-adevăr, rugăciunea este respiraţia sufletului”[9].

 

* * *

 

Fericitul părinte Ioan de Kronstadt este pentru sufletul rus leacul paradisiac al oricărei stări. Şi nu doar pentru sufletul rus, ci şi pentru sufletul sârb şi pentru fiecare suflet în general. Care este problema, rusă, sârbă, umană, la care să nu găsească soluţia sa paradisiacă, totală, veşnică ? Care este acel gând supărător şi tragic ce nu-şi găseşte în el prelungirea, adâncirea, înveşnicirea de rai ? Care este acea trăire întristată şi mâhnită, ce nu-şi află în el metamorfoza, luminarea, împrospătarea paradisiacă ?

Problema este – problema amară a epocii noastre contemporane haotice – în ce chip sufletul rus poate să se întoarcă în raiul său pierdut. Numai aşa, dacă sufletul rus, cu toate durerile sale, cu toate problemele sale, cu toate rănile sale, se va încredinţa şi se va preda pe sine în mâinile apostolului din Kronstadt, ale părintelui Ioan, pentru ca el să-l conducă prin haosul vieţii cotidiene şi să-l scoată la veşnicia adevărului şi a dreptăţii lui Hristos.

Ceea ce este valabil pentru sufletul rus este adevărat şi pentru cel sârb: numai conduse de către sfinţi toate acestea au posibilitatea de a se mântui de iad şi a intra în raiul vieţii veşnice a lui Hristos. De fapt, sufletul face să sălăşluiască înlăuntrul lui raiul prin părtăşia cu sfinţii şi prin vieţuirea într-o comuniune rugătoare cu ei. Aceasta se petrece întrucât sfinţii alungă din el păcatele, obişnuinţele rele şi patimile – care fac din el un iad – şi-l umplu de adevărul dumnezeiesc, de iubire şi dreptate, şi astfel îl transformă în rai.

Toată viaţa şi lucrarea sfântului ascet din Kronstadt ne arată şi ne învaţă în ce fel omul creează raiul înlăuntrul său şi în lumea din jurul său. Dacă vrem să rezumăm ,,evanghelia” Sfântului Ioan de Kronstadt la un singur gând, acesta ar fi [următorul]: prin păcate şi deprinderi rele omul îşi creează iadul veşnic, iar prin virtuţi evanghelice – raiul veşnic.

 


[1] Viaţa mea în Hristos (My life in Christ), Londra, 1907, p. 69.

[2] I.K. Surski, Părintele Ioan de Kronstadt (în limba sârbă), Belgrad, 1938, p. 203, 240, 255-256.

[3] Ibid., p. 219-220.

[4] Faptele Apostolilor 19, 12.

[5] Ibid., p. 244-246.

[6] Ibid., p. 120.

[7] Ibid., p. 20.

[8] Viaţa mea în Hristos, p. 138.

[9] Părintele Ioan ..., p. 174.