----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (IX)

 

Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

 

Episodul anterior

Kremlinul pregăteşte un nou scenariu

Cu toate că opoziţia Bisericilor greceşti a distrus conferinţa pre-sinodală, Moscova nu s-a dat bătută. Pe 1 august 1947, patriarhul Alexie i-a informat pe conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe locale că această conferinţă a fost amânată. Patriarhia Moscovei şi autorităţile sovietice au pregătit un nou scenariu: au renunţat la ideea mitropolitului Nicolai cu un al VIII-lea Sinod Ecumenic şi au închipuit doar o întrunire a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale programată pentru iulie 1948. În acest fel, ea va precede adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor fixată pentru august acelaşi an. Alt avantaj îl oferea aniversarea, în 1948, a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse. Aceasta permitea Patriarhiei Moscovei să-i acuze pe cei care refuzau să asiste la noua conferinţă că amestecă chestiunile politice cu cele bisericeşti[1].

Noua ediţie a conferinţei bisericeşti de la Moscova era un produs al Războiului Rece şi reflecta polarizarea postbelică a lumii creştine. Dezbinarea sa mai degrabă de-a lungul liniilor politice decât ale celor denominaţionale submina eforturile Kremlinului de a uni diverse Biserici ne-catolice într-un front comun anti-Vatican. Războiul Rece sporise şi opoziţia internaţională faţă de politica lui Stalin de a promova Patriarhia Moscovei ca noul lider al creştinismului mondial. În aceste circumstanţe, Kremlinul a abandonat planul de a transfera conducerea ecumenică a Constantinopolului la Moscova; noul său scenariu păstra forma religioasă a eşuatei conferinţe pre-sinodale, dar acum urmărea ţeluri pur politice. Noua conferinţă pan-ortodoxă trebuia să consolideze Bisericile Ortodoxe din democraţiile popoarelor din jurul Patriarhiei Ruse şi să coordoneze lupta lor comună împotriva centrelor religioase din occident.

Numărul participanţilor a fost redus de asemenea. Potrivit estimărilor Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR), la conferinţă trebuiau să participe 25-30 clerici ruşi şi georgieni din Uniunea Sovietică şi 40-45 oaspeţi din străinătate. Agenda sa păstra chestiunile despre Vatican, mişcarea ecumenistă şi calendarul bisericesc şi prevedea în plus o dezbatere despre hirotoniile anglicane.

 

Muntele Athos – prins la mijloc în confruntarea dintre Moscova şi Constantinopol

Între timp, Războiul Rece a spulberat ultimele speranţe de unitate ortodoxă. Tensiunile dintre Bisericile greceşti şi Patriarhia Moscovei au ajuns să afecteze o zonă atât de izolată precum Sfântul Munte Athos, care fusese locuit de veacuri de monahi din diverse Biserici şi naţionalităţi ortodoxe. Până în 1913, când această zonă a fost inclusă în teritoriul statal al Greciei, bunăstarea comunităţii sale monahale era o responsabilitate comună a tuturor naţiunilor ortodoxe. Însă, noul statut al Muntelui Athos a dat întâietate călugărilor de origine greacă, provocând tensiuni între ei şi cei care nu erau de origine greacă. Această evoluţie a fost inspirată nu numai de naţionalismul modern, ci şi de interesele economice ale statelor ortodoxe care priveau mânăstirile locuite de compatrioţii lor de pe sfântul munte ca fiind ale lor. În această privinţă, abordarea sovietică nu a diferit de cea a ţarilor ruşi. În iulie 1946, această zonă a fost vizitată de diplomatul sovietic V.D. Karamanov, care a raportat cu privire la proprietăţile mânăstirilor ruseşti din Muntele Athos care obişnuiau să aparţină fostului Imperiu Rus.

El credea că Uniunea Sovietică avea îndeajuns de multă dreptate să le revendice, dar că aceasta va fi o sarcină dificilă. Potrivit lui Karamanov, restituirea posesiunilor şi averilor monahale ruse din Muntele Athos necesita implicarea activă a Patriarhiei Moscovei pentru a câştiga loialitatea monahilor ruşi de acolo. Pe aceste temeiuri, în noiembrie 1946, Ministerul de Externe sovietic şi-a dat acordul iniţial pentru stabilirea de relaţii între Patriarhia Moscovei şi monahii ruşi din Muntele Athos[2].

Patriarhia Moscovei a făcut propriile investigaţii privind cele petrecute în Muntele Athos. În iunie 1945, patriarhul Alexie îi cerea părintelui Veniamin Platonov să pregătească o lucrare despre situaţia din Muntele Athos. În 1946 însă, părintele Vasilie Krivoşein de la Mânăstirea rusă Sfântul Panteleimon din Muntele Athos, care manifesta simpatii faţă de Patriarhia Moscovei, a fost îndepărtat din guvernul monahal din Karyes. La scurt timp după aceasta, grecii l-au acuzat de ,,activităţi pro-bulgare” şi au iniţiat proceduri împotriva lui.

În acelaşi timp, statutul specific al Muntelui Athos ca entitate autonomă conectată politic la statul grec şi aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice a blocat efectiv încercările sovieticilor de a interveni. Autorităţile greceşti au refuzat să emită vize pentru monahii din Uniunea Sovietică şi nu au permis Moscovei să ofere ajutor material sau financiar monahilor ruşi din Muntele Athos. Drept urmare, patriarhul Alexie a pierdut contactul cu comunitatea monahală rusă de acolo. Între timp, monahii bulgari şi sârbi din Muntele Athos au fost de asemenea afectaţi de conflictul ruso-grec. Exista un pericol real ca monahismul slav vechi de secole din acest unic loc sfânt al Ortodoxiei să dispară.

În mai 1947, patriarhul Alexie a protestat împotriva acestor acte şi a acuzat guvernul grec că împiedică contactul dintre monahii ruşi şi Biserica lor mamă[3]. Pe 9 august, el a apelat la Gheorghe Karpov cerându-i să iniţieze o acţiune comună a Patriarhiei Moscovei şi guvernului sovietic în apărarea minorităţilor naţionale din Muntele Athos[4]. El sugera chiar o schimbare a statutului Muntelui Athos. Potrivit patriarhului rus, această zonă trebuia scoasă din Grecia şi declarată o entitate monahală independentă sau, dacă era păstrată ca parte a statului grec, să i se ofere ex-teritorialitatea similară celei a Vaticanului înainte de încheierea Tratatului de la Lateran cu Italia. De asemenea, el a cerut permisiunea Consiliului pentru Afacerile Bisericii pentru a trimite o delegaţie bisericească la Muntele Athos să investigheze situaţia la faţa locului. În opinia sa, ,,o restabilire a politicii ruse tradiţionale de protejare a comunităţii monahale ruse din Muntele Athos ar putea aduce o stabilizare radicală a poziţiilor sale, crescând astfel influenţa Uniunii Sovietice asupra naţiunilor ortodoxe din Balcani şi Orientul Mijlociu”[5].

Însă, situaţia internaţională nu a permis punerea în practică a acestei propuneri. Între timp, prăpastia dintre Bisericile slave şi cele greceşti a continuat să crească. În toamna anului 1947, ea a fost agravată suplimentar de procesul monahilor athoniţi ruşi şi bulgari care a avut loc la Atena. Drept urmare, patriarhul rus a îndreptat dispreţul său pentru Biserica Catolică spre greci, afirmând: ,,Nu numai Vaticanul, ci şi prelaţii greci ... se unesc unii cu alţii într-un bloc pentru a opri ,,pericolul slav” prin orice mijloace. Deci noi trebuie să nu uităm aceasta în interesul legitimei noastre apărări şi să depăşim această tensiune prin unitatea noastră puternică. Îmi pare foarte rău că patriarhul Constantinopolului ia parte la dezbinarea din Europa de Vest şi în pofida tuturor eforturilor mele de a soluţiona această chestiune, el nici nu ne răspunde, nici nu ne ascultă”[6].

 

Argumentele canonice ale convocării unei conferinţe pan-ortodoxe de către Moscova

Deschiderea unui front religios anti-grec a permis Kremlinului să întărească alianţa Bisericilor Ortodoxe din ,,lagărul păcii şi democraţiei” profitând de conflictele pe care ortodocşii bulgari, sârbi, români şi albanezi le-au avut cu Patriarhia Constantinopolului de-a lungul secolelor. Dar aceasta nu era suficient pentru a asigura succesul plănuitei conferinţe pan-ortodoxe din 1948. Conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse trebuia să prezinte argumente canonice că el avea dreptul de a organiza un astfel de forum fără binecuvântarea patriarhului ecumenic.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a adus o sumă de acuzaţii Patriarhiei Ecumenice. La cel de-al II-lea Sobor a Toată Diaspora Rusă, care a avut loc în 1938 la Sremski-Karlovtsy, Serbia – unde îşi avea reşedinţa Sinodul Episcopilor diasporei ruse –, o serie de experţi în drept canonic au luat în discuţie preluarea necanonică de către Patriarhia Constantinopolului a unor eparhii care aparţinuseră Bisericii Ortodoxe Ruse pre-revoluţionare, ca şi întreaga politică interbelică a Patriarhiei Ecumenice cu privire la populaţia ortodoxă din Europa de Răsărit[7]. Unul dintre aceşti experţi, Constantin Nicolaev, va critica deosebit de aspru atitudinea Patriarhiei Ecumenice, introducând termenul de ,,papism grec”[8].

Dintre experţii prezenţi la cel de-al II-lea Sobor, doar Serghie Troiţki va schimba tabăra diasporei ruse pentru tabăra Patriarhiei Moscovei. El era extrem de apreciat de conducerea Patriarhiei Moscovei, care a insistat asupra transferului său de la Belgrad la Moscova încă de la începutul anului 1947. Iniţial, Kremlinul nu a dat atenţie acestei cereri, dar după eşecul conferinţei pre-sinodale a fost de acord cu recrutarea lui Troiţki pentru noul proiect.

În noiembrie 1947, teologul rus a publicat studiul său despre ,,Limitele autorităţii patriarhului Constantinopolului asupra diasporei”. Potrivit acestui studiu, conducătorii celor 5 patriarhii străvechi erau adeseori expuşi tentaţiei puterilor lumeşti şi ,,doar conştiinţa sinodală, luminată de sus, poate pune capăt acestui duh străin”[9]. Prima victimă a acestei ispite a fost Biserica Romană, care ,,a apostaziat de la unitatea Bisericii Universale”. Biserica Constantinopolului era de asemenea înclinată ,,către a se pune pe sine deasupra celorlalte Biserici autocefale, transformând primatul de onoare moştenit de la Biserica Romană în primat de autoritate”.

În studiul său, Troiţki folosea de asemenea unele argumente prezentate de Iuri Grabbe şi Constantin Nicolaev la cel de-al II-lea Sobor al Diasporei Ruse. El afirma că statutul ecumenic al Patriarhiei Constantinopolului nu-i conferea patriarhului un primat de autoritate, ci doar unul de onoare. Pe aceste temeiuri, acest învăţat respingea pretenţiile oricărui drept canonic al patriarhului Constantinopolului de a interveni în afacerile care priveau teritoriile şi jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Potrivit lui Troiţki, patriarhul ecumenic trebuia să-şi limiteze activităţile în hotarele Turciei contemporane. Teologul rus susţinea şi că expansiunea jurisdicţiei Constantinopolului în trecut nu avea temeiuri canonice, ci era un rezultat al ,,evenimentelor politice favorabile”.

Între timp, Patriarhia Moscovei a modificat ,,papismul grec” al lui Nicolaev în ,,papism răsăritean”. Probabil, această schimbare a fost provocată de pretenţiile avansate de Patriarhul Hristofor al Alexandriei că doar cele 3 patriarhii străvechi aveau dreptul de a convoca sinoade pan-ortodoxe[10]. Aşadar, dacă ,,papismul grec” aducea în discuţie doar Patriarhia Constantinopolului, versiunea sa postbelică ataca şi patriarhiile din Orientul Mijlociu ca autorităţi clasice în creştinismul ortodox răsăritean.

Singura excepţie la această schemă era Patriarhul Alexandru al Antiohiei, care avea sentimente pro-ruse puternice. Pe 2 iulie 1947, el l-a vizitat pe ambasadorul sovietic din Beirut şi a discutat cu el rezistenţa patriarhului Hristofor faţă de iniţiativa Moscovei pentru o conferinţă pan-ortodoxă. El i-a trimis o scrisoare patriarhului Alexie în care-l avertiza cât de sensibile erau Bisericile greceşti în ce priveşte drepturile patriarhului ecumenic de a convoca un forum pan-ortodox.

Însă toate aceste argumente, puse la dosar de Patriarhia Moscovei, dovedeau doar că Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului dusese o politică nu prea ortodoxă – ca să spunem aşa – în ce priveşte Bisericile Ortodoxe surori şi jurisdicţiile lor, ca şi faptul că pretenţiile sale de lider al lumii ortodoxe depăşeau cu mult limitele canonice. Toate acestea nu demonstrau însă că Patriarhia Moscovei, sau oricare altă Biserică Ortodoxă locală, ar fi putut face exact acelaşi lucru ...

 

Partenie Filipescu

 

 

[1] Pe 25 februarie 1948, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat un plan pentru pregătirea conferinţei pan-ortodoxe la Moscova în perioada 8-18 iulie 1948. Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 26-27. Raport de la Karpov, 7 iulie 1948.

[2] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 21, p. 137-138.

[3] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Patriarhul Alexie a trimis o copie a scrisorii sale privind Sfântul Munte Athos Exarhului Ştefan al Bulgariei, 17 mai 1947.

[4] Scrisoare de la patriarhul Alexie către Gheorghe Karpov, 9 august 1946. Publicată în N. Krivova (ed.), Pis’ma Patriarkha Alekseya I v Sovet po Delam Russkoy Pravoslavnoy Tserkvi pri Sovete Narodnykh Komissarov – Sovete Ministrov SSSR, 1945–1953 gg., vol. I, Moscova: ROSSPEN, 2009, p. 181-183.

[5] Ibid.

[6] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare a patriarhului Alexie adresată Exarhului Ştefan al Bulgariei, noiembrie-decembrie 1947.

[7] Opiniile lor au fost expuse în articole prezentate la cel de-al II-lea Sobor a toată diaspora rusă, a se vedea actele Soborului, Deyaniya Vtorogo Vsezarubezhnago. Sobora Russkoy Pravoslavnoy Tserkvi zagranitsey, Belgrad, 1939.

[8] Constantin Nicolaev, Starea postbelică a Bisericii Ortodoxe, în actele Soborului, p. 457-458.

[9] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, noiembrie 1947, nr. 11, p. 34-45.

[10] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p.79-85. Scrisoare de la patriarhul Alexie către Patriarhul Hristofor al Alexandriei, 31 decembrie 1947.