----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 

Episodul anterior


de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a IX-a

Anii 382–406

1

Episcopii care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic – Episcopii sciţilor – Biserica din Sciţia sau Goţia – Organizarea exterioară a Bisericii în Imperiul Răsăritean – Părinţii celui de-al II-lea Sinod reuniţi din nou la Constantinopol în 382 – Relaţiile dintre ei şi Apus – Sinodul din Achileea – Scrisoarea episcopilor italieni către Teodosie – Aprecierile lor false – Părinţii din Constantinopol invitaţi la Sinodul din Roma – Refuzul lor – Sinodul din Roma – Damas şi Ursin – Probleme răsăritene – Observaţiile episcopilor răsăriteni reuniţi din nou la Constantinopol în 383 – Starea morală a Bisericii Romei – Ieronim, începuturile sale; criticile sale faţă de clerul roman – Încercări de reformă sub influenţa sa – Scrierile şi criticile sale i-au atras ura clerului roman – El părăseşte Roma – Starea morală a clerului răsăritean – Criticile Sfântului Grigorie Teologul – Ultimii ani ai Sfântului Grigorie – Moartea Sfântului Grigorie Teologul – Geniul său

 

Anii 382-387

 

Partea a IV-a

Aceasta era societatea evlavioasă care se afla în opoziţie cu şcoala evlavioasă şi erudită pe care o conducea Ieronim.

Scrisoarea către Eustochium este un elogiu al fecioriei. Pentru mai multe amănunte, Ieronim face trimitere la lucrările lui Tertullian şi Chiprian pe această temă, ca şi la cele pe care tocmai le alcătuiseră Damas şi Ambrozie. Noi am făcut cunoscută această din urmă lucrare. Lucrarea lui Damas era parte în proză, parte în versuri[1]. Aceste cărţi şi cele scrise de Ieronim au contribuit la a aduce cinste celibatului; dar criticile lui Ieronim dovedesc că, pentru un număr mare (de creştini), acesta era doar aparent.

Printre femeile care se dădeau evlavioase, el indică pe unele[2] care se îmbrăcau ca bărbaţii, îşi tăiau părul şi-şi făceau astfel chipuri de eunuci. Dimpotrivă, unii bărbaţi îşi lăsau părul să crească ca al femeilor, purtau barbă ca ţapii, se îmbrăcau în negru şi mergeau în picioarele goale. ,,Acestea sunt, spune Ieronim, obiceiuri diabolice. La Roma au fost văzuţi Antonie şi Sofronie urmându-le şi procurându-şi astfel mijlocul de a se furişa pe lângă femeiuştile încărcate de păcate; ei dispreţuiau pocăinţa şi petreceau nopţile în orgii”.

,,Îmi repugnă, adaugă Ieronim, să spun restul, de teamă a nu părea mai degrabă că ocărăsc decât că avertizez. Există (eu vorbesc despre cei de rangul meu) unii care doresc să fie făcuţi preoţi şi diaconi pentru a avea acces mai uşor pe lângă femei. Ei au o singură grijă: să se îmbrace bine, să se parfumeze, să se încalţe bine, să-şi aranjeze părul cu artă. Degetele lor sunt încărcate de inele strălucitoare şi ei merg în vârful picioarelor ca să nu se ude la picioare. Când vei vedea indivizi asemănători, consideră-i mai degrabă logodnici decât clerici. Unii dintre aceştia îşi petrec viaţa căutând numele matroanelor, locuinţa lor, caracterul lor.

Îţi voi descrie unul care este prinţ în această artă astfel încât, cunoscându-l pe maestru, să-i recunoşti pe ucenici. Acest bătrân insuportabil se scoală odată cu soarele, pregăteşte ordinea vizitelor sale, pleacă la drum şi ajunge până în dormitoare. El remarcă în case stofele bogate, obiectele de artă, mobilierul: pipăie, admiră, se plânge că nu are astfel de lucruri frumoase şi şi le însuşeşte mai degrabă decât le cere; el nu suferă curăţia şi posturile şi-i plac felurile de mâncare cele mai cerute. Gura sa barbară nu ştie să rostească decât insulte împotriva celor care nu-l iubesc. Îl veţi întâlni pretutindeni; el ştie toate noutăţile şi inventează unele când nu le află. El îşi schimbă mereu caii, şi caii săi sunt atât de zburdalnici, încât îl veţi lua drept vărul lui Diomede”.

Ieronim i-a cruţat cu atât mai puţin pe pustnici. El îi scrie lui Rusticus[3]: ,,Eu cunosc pustnici care se mulţumesc că au renunţat în exterior la lume. Este suficient pentru ei să poarte haina şi numele de pustnic, fără să împlinească îndatoririle acestuia. Ei şi-au păstrat duhul veacului şi duc, ca înainte, o viaţă lumească. Îşi măresc veniturile în loc să şi le micşoreze şi se folosesc de aceiaşi slujitori. Ca odinioară, ei au o masă delicată şi măreaţă; în farfuriile lor de sticlă sau de pământ, ei mănâncă şi cărnuri cumpărate cu un preţ foarte mare; ei sunt totdeauna înconjuraţi de o mulţime de sclavi şi, totuşi, îşi închipuie că sunt pustnici.

Sunt alţii care nu sunt bogaţi, dar sunt învăţaţi. Aceştia nu vorbesc decât pentru a distruge reputaţia altora. Ei merg solemn şi cu paşi număraţi; ar putea fi luaţi drept acele statui care erau purtate altădată în sărbătorile publice. Alţii îşi ridică mereu umerii, mormăind nu ştiu ce printre dinţi, cu ochii fixaţi tot timpul în pământ. Sunt alţii care vorbesc cu emfază şi-şi măsoară toate cuvintele; dacă ar avea în faţa lor lictori, ar putea fi luaţi drept guvernatori de provincii.

Câţiva au resimţit neajunsurile nefericite ale aerului neplăcut al chiliei lor; posturile exagerate, plictiseala de a fi mereu singuri, studiile continue i-au făcut trişti şi melancolici. Ajutorul lui Hippocrate le-ar fi mai necesar decât sfaturile mele.

Există un lucru pe care nu l-aş putea spune fără să roşesc; cu toate acestea nu trebuie să tac; este drept ca noi să ştergem ocara avariţiei noastre infame şi sordide. Întinzând o mână pentru a cere pomană, noi ascundem aur sub zdrenţele noastre; şi cei care ne-au văzut cerşetori, care ne-au crezut cu adevărat săraci, sunt cu totul surprinşi să ne vadă că murim în belşug şi să găsească, după moartea noastră, saci plini cu bani”.

Ieronim şi-a făcut la Roma mulţi duşmani printre clerici şi falşii cucernici; dar îl avea de partea lui pe Damas care a devenit ucenicul său în studiul Sfintelor Scripturi. Trebuie să mărturisim că cea mai mare parte a explicaţiilor pe care i le cere prin scrisori nu denotă în el o mare profunzime; el pare mai puţin instruit poate decât matroanele evlavioase care întreţineau cu preotul erudit o corespondenţă despre chestiunile dificile biblice; dar, cel puţin, Damas face dovada unei bunăvoinţe şi umilinţe, cerând sfatul – el, un episcop atât de mândru de scaunul său – unui simplu preot, cerându-i învăţături şi scriindu-i că îi citea lucrările cu o aviditate autentică[4].

Flatat de sentimentele lui Damas, Ieronim se arăta foarte devotat acestui episcop şi, fără îndoială, îşi făcea iluzii privind acuzaţiile poate întemeiate pe care unii i le aduseseră.

La rândul său, Damas îl susţinea împotriva urii pe care clerul roman o zămislise faţă de el din cauza criticilor sale.

Damas avea o asemenea încredere în erudiţia lui Ieronim[5], încât l-a însărcinat ,,să redacteze mărturisirile de credinţă, să dicteze scrisorile ecleziastice şi să răspundă la întrebările sinoadelor din Răsărit şi Apus”[6]. Ieronim devenea astfel unul din personajele cele mai importante ale clerului roman. Ocupaţiile sale ecleziastice nu îl împiedicau să se dedice studiului cărţilor sfinte. Cea mai importantă lucrare pe care a publicat-o atunci, la rugămintea lui Damas, a fost traducerea cărţilor Noului Testament.

Existau în Apus mai multe traduceri latine ale acestor cărţi; diferenţele dintre ele erau numeroase. În plus, în fiecare Biserică, chiar în fiecare familie, Evangheliile fuseseră împărţite în fragmente de citit în care ordinea faptelor era inversată, şi Evangheliile erau adesea confundate unele cu altele[7]. Ieronim a corectat textele latine după cel grecesc şi a restabilit ordinea relatărilor celor patru evanghelişti.

Există toate motivele pentru a crede că el a făcut o muncă similară pentru celelalte cărţi ale Noului Testament. El a corectat de asemenea traducerea Psalmilor, urmând textul Septuagintei, aşa cum îl publicase Origen în lucrarea sa Hexapla.

El a făcut atunci o nouă traducere a Psalmilor din limba ebraică.

Lucrările lui Ieronim asupra Sfintelor Scripturi i-au sporit reputaţia de care se bucura la Roma; dar de asemenea i-au făcut tot atâţia duşmani printre anumite persoane, pe cât de trufaşe pe atât de incapabile şi care nu ascultau decât de sentimentele unei invidii josnice.

Epistolele către Doamnele din mănăstirea de pe Muntele Aventin şi criticile pe care acestea le conţineau i-au făcut tot atâţia adversari printre cei care se simţeau atinşi. În sfârşit, râvna sa pentru feciorie a fost transformată într-un atac împotriva căsătoriei.

Fără a-l numi, Helvidius a incriminat dogmele sale într-o carte în care combătea celibatul. În aceeaşi perioadă, un călugăr renegat, Jovinian, a scris o carte cu acelaşi subiect şi a umplut Roma cu predicile şi controversele sale.

Prietenii lui Ieronim l-au convins să-i răspundă lui Helvidius. El a făcut-o, dar nu i-a convertit pe adversarii celibatului. Unii clerici îl hărţuiau cu discuţiile lor până în pieţele publice. Printre ei era un călugăr mic, încă tânăr, bine frizat şi parfumat. El scria unuia dintre prietenii săi[8]: ,,Aşadar, ce vrea de la mine acest călugăraş frumos cu ceata sa de clerici cu părul ondulat ? De ce revine mereu la atac, pentru a se retrage acoperit de scuipaţii mei ? Ce are el pentru a mă denigra între fusurile şi coşurile tinerelor fete şi a denigra curăţia până în dormitorul femeilor ?”

Publicarea cărţii împotriva lui Helvidius a produs o mare tulburare în Biserica Romei. Fără a condamna căsătoria, Ieronim făcea o satiră atât de virulentă situaţiei conjugale[9] încât s-a tras această concluzie: că el o condamna în favoarea celibatului. ,,Eu nu o condamn, spunea el ironic[10], căci fără ea nu ar mai exista fecioare”.

Într-o epistolă către Marcela[11], el condamna cea de-a doua nuntă şi-şi bătea joc într-un mod atât de cumplit de cele care visau s-o contracteze, încât i se putea atribui eroarea celor care le condamnau din principiu.

Această epistolă, cea către Eustochium despre feciorie, şi cartea contra lui Helvidius au dat naştere la adevărate persecuţii împotriva lui Ieronim.

În aceeaşi perioadă (anul 384), a murit episcopul Damas. Ieronim a pierdut în el un protector puternic şi un prieten. Succesorul său, Siricie nu avea pentru Ieronim acelaşi respect ca Damas şi nu l-a mai însărcinat să scrie răspunsurile canonice în numele său. Senatul fariseilor, adică clerul roman, s-a bucurat de dizgraţia lui Ieronim şi i-a făcut atât de grea existenţa la Roma, încât preacinstitul călugăr a hotărât să plece în Palestina. Paula l-a reîntâlnit după câtva timp la Antiohia şi ei au vizitat împreună Ţara Sfântă şi pustiile Egiptului.

Scrierile lui Ieronim ne-au făcut cunoscută starea morală a clerului roman. Răsăritul avea de asemenea păcatele sale care proveneau în principal din protecţia pe care Valens le-o dădea arienilor. Sfântul Grigorie Teologul a făcut acestora un tablou trist.

Grigorie, care nu locuia la Roma şi nu avea aceleaşi motive ca Ieronim ca să-l menajeze pe Damas, l-a tratat cu severitate: ,,Roma, spune el[12], ştia cum am fost ridicat pe scaunul Constantinopolului; conducătorii clerului oraşului ştiau tot ce am făcut pentru ortodoxie şi Roma s-a declarat împotriva mea; şi Roma a luat partea lui Maxim şi a duşmanilor mei. O, oraş ! O, oraş !”

Grigorie se ridică cu energie împotriva episcopilor mondeni şi prieteni ai plăcerilor şi cere să i se arate măcar unul care să aibă credinţa şi virtuţile unui apostol. El critică în special uşurinţa cu care se trecea din lume la episcopat. ,,Ieri, spune el[13], te aflai într-o lume dedicată plăcerilor şi astăzi eşti călăuza fecioarelor. Ieri erai Simon Magul; astăzi eşti Simon Petru ! ... Spune-mi, prietene, atât de sărac nu cu multă vreme în urmă, cum ai devenit atât de bogat ca Cyrus, Cresus sau Midas[14] ? Cum, intrând în sanctuar, te-ai urcat pe tron ? Cum păstrezi tu ceea ce n-ai câştigat decât prin mijloace violente ?”

Grigorie declară că el nu vrea să numească pe nimeni; dar Damas putea să considere că îi sunt adresate lui mai multe referiri din această critică. Nu mai puţin decât prietenul său Vasilie, Grigorie nu iubea fastul episcopului Romei[15].

Dar Grigorie nu avea nevoie să meargă în Apus pentru a găsi subiecte de criticat. El avea sub ochii săi un mare număr de episcopi care datorau lui Valens ridicarea lor la episcopat şi care plătiseră prin eroare şi servilism onorurile pe care le primiseră. Grigorie revine adesea în poemele sale împotriva acestor episcopi reprobabili.

El îi înfiera[16] pe episcopii nestatornici care-şi schimbau dogma după circumstanţe; care erau soborniceşti în timpul lui Teodosie, după ce fuseseră arieni în timpul lui Valens. ,,Ce plăcere, spune el, să se joace cu credinţa şi să o schimbe odată cu vremurile ! Când zarul se va întoarce, întoarceţi-vă şi voi şi alergaţi în cealaltă parte; este o meserie pe care voi o cunoaşteţi bine”.

El îi critica nu numai pe episcopii nestatornici, ci şi pe aceia care îşi îmbrăcau rangul în orgoliu şi impertinenţă; care îşi închipuiau că sunt mari pentru că erau acoperiţi de veşminte strălucitoare. Existau de asemenea episcopi gurmanzi care alergau să ia masa înainte de a o digera pe cea din ajun.

Grigorie întâlnise mulţi episcopi mondeni, linguşitori, slugarnici, fără smerenie, devotaţi mâncărurilor bune şi desfătărilor vieţii[17]. Adevăraţi cameleoni, ei îşi schimbau culoarea după circumstanţe, neînţelegând că îngrădeau credinţa într-o formulă şi pretinzând că sunt deschişi în inteligenţa lor. Aceşti episcopi preferau credinţei grija faţă de persoana lor. Ei erau frumoşi şi îngrijiţi; de asemenea au fost cuprinşi de milă când au văzut pe scaunul Constantinopolului un om sărman ca Grigorie, a cărui piele era aspră, care era cocoşat, prost îmbrăcat, uscăţiv şi trist şi cu un chip puţin avantajos.

Constanţiu şi Valens au populat Biserica cu episcopi răi, adevăraţi lupi sub înfăţişare de păstori. Pentru asemenea episcopi, Grigorie nu putea fi decât un obiect de ură; şi Biserica era victima neînţelegerilor lor. Îi dezbina mai puţin dogma decât ambiţia; de asemenea, cea mai mare parte se plasa întotdeauna de partea puterii, fără nici o consideraţie pentru dogmele străvechi pe care le susţinuseră.

De asemenea după Sfântul Grigorie[18], pe episcopii din Răsărit şi Apus îi diviza mai degrabă ambiţia decât dogma. Ei luptau între ei pentru întâietate; erau stăpâniţi de patima de putere şi dominaţie.

Grigorie se ridică cu putere împotriva episcopilor ale căror soţii erau fără modestie; copiii, fără moralitate; ale căror mese erau pline de mâncăruri variate şi delicate; care nu visau decât să-şi dispute scaunele episcopale; se făceau oamenii partidelor; adunau în jurul lor partizani care nu ar fi trebuit să-L cunoască decât pe Iisus Hristos. Ei îşi dădeau toată osteneala ca mai degrabă să dezbine Răsăritul şi Apusul decât să le unească. Sub călăuzirea unor astfel de păstori, popoarele nu puteau decât să cadă într-o indiferenţă faţă de bine şi rău[19].

Nu se puteau zugrăvi în culori mai sumbre consecinţele nefericite ale luptelor ariene şi influenţa lui Valens în alegerea episcopilor.

Un astfel de spectacol a umplut de dezgust sufletul atât de creştin al lui Grigorie; el s-a retras de la Constantinopol cu hotărârea nestrămutată de a nu mai lua deloc parte la sinoade de care s-a abuzat atât începând de la controversele ariene şi în care a dominat mai mult duhul greşelii decât dragostea de adevăr.

Cu toate acestea, Teodosie, care păstrase pentru el cel mai înalt respect, ar fi vrut să-l vadă că participă la Sinodul din Constantinopol din anul 382. El l-a invitat prin Procopie, personaj important cu care Grigorie purta o corespondenţă prietenească[20]. Sfântul i-a răspuns[21]: ,,Dacă vreţi să vă spun adevărul: eu am luat hotărârea de a fugi de orice întrunire a episcopilor, pentru că nu am văzut nici un sinod care să aibă urmări bune şi fericite. Relele Bisericii mai degrabă s-au agravat decât s-au diminuat; s-au născut multe controverse; s-au văzut multe lupte provocate de dorinţa de a domina”.

El adaugă că boala a venit în sprijinul hotărârii sale şi îl roagă să trimită scuzele sale împăratului.

Mai mulţi prieteni de-ai săi l-au rugat să meargă la Constantinopol, la acelaşi Sinod; dar el s-a scuzat din nou cu boala sa şi, pentru a dovedi interesul pe care-l purta Bisericii, a scris unor personaje importante, cu care era în legătură de prietenie, pentru a-i determina să aducă pacea şi armonia între episcopi[22].

El a procedat la fel în ce priveşte Sinodul din 383[23].

După acest Sinod, în ciuda legii lui Teodosie, ereticii exilaţi şi-au reînceput reuniunile şi intrigile lor. Capadocia, unde se afla Grigorie, era în special teatrul acţiunilor lor. Apolinariştii, care obţinuseră libertatea de adunare, arătau o îndrăzneală extremă.

Grigorie nu a putut să privească fără durere relele de care era lovită Biserica şi a hotărât să-i scrie lui Nectarie, succesorul său pe scaunul Constantinopolului. El întreţinuse cu acesta relaţii bune[24]; prin urmare, el s-a gândit că va asculta sfaturile sale şi i-a scris:

,,Grija pe care Dumnezeu o purta altădată Bisericilor noastre şi Pronia Lui par că ne-au părăsit din toate părţile. Sufletul meu este atât de absorbit de aceste nenorociri, încât am uitat de propriile mele necazuri, care sunt atât de grave încât sunt socotite de alţii insuportabile, pentru a nu mă gândi decât la supărările Bisericii. Dacă nu ne grăbim să vindecăm aceste rele, trebuie să disperăm cu totul.

Arienii sau eudoxienii, continuă Grigorie, îşi ţin adunările cu îndrăzneală; macedonienii şi-au ales un episcop; eunomienii nu ţin cont deloc de hotărârile luate împotriva lor; apolinariştii pretind o toleranţă la care prea sfinţia voastră a dat o mână de ajutor, nu înţeleg din ce motiv”.

Grigorie se miră de această toleranţă a lui Nectarie cu atât mai mult cu cât acest episcop era devotat ortodoxiei, cu cât el cunoştea subterfugiile ereticilor şi că apolinariştii dogmatiseau cu o neruşinare care nu putea lăsa nici o îndoială în ce priveşte erorile lor.

A tolera ca astfel de sectari să-şi ţină adunările lor, spune Grigorie, înseamnă a mărturisi indirect că ei au dreptate şi că ortodocşii se înşală. Dacă le este permis să înveţe în mod liber ca având o credinţă curată, rezultă că dogma Bisericii este condamnabilă. Două dogme opuse nu pot fi adevărate. Cum se face că un episcop cu un spirit atât de superior ca Nectarie nu a înţeles că trebuia să se opună unui astfel de rău ? Ceea ce nu a făcut până aici, să facă cât mai curând şi să-l avertizeze pe împărat că el nu va face nimic pentru Biserică dacă nu crede că trebuie să oprească aceste dezordini.

Această scrisoare dovedeşte că cei mai mari episcopi făceau apel la puterea civilă împotriva ereticilor. Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem că ereticii nu au cerut numai măsuri de represiune împotriva ortodocşilor sub domnia lui Constanţiu şi Valens, dar şi că au abuzat de influenţa lor asupra acestor împăraţi pentru a acapara bunurile ortodocşilor şi a face ca aceştia să fie condamnaţi la exil şi la moarte.

Episcopii ortodocşi, ca Grigorie, nu cereau violenţe împotriva duşmanilor lor; dar li se părea că, din respect pentru convingerile lor religioase, împăraţii ortodocşi nu puteau să lase ereticilor libertatea de a-şi propovădui greşelile şi a tulbura Biserica.

Epistolele către Nectarie dovedesc că Grigorie nu avea nici un regret că i-a cedat scaunul său episcopal. Trebuie să observăm că el îi scrie ca unui cunoscător al discuţiilor dogmatice care agitau Biserica în vremea sa. Cu siguranţă că Nectarie le-a studiat încă de pe vremea când era mirean, căci el nu ar fi avut timp să dobândească cunoştinţe atât de aprofundate de la urcarea sa pe scaunul Constantinopolului până în perioada când îi scria Grigorie. Aşadar, se poate crede că exista exagerare în acuzaţia de ignoranţă adusă lui Nectarie.

După ce a părăsit Constantinopolul, aşa cum am arătat, Grigorie s-a dus la Nazianz. Scrisorile pe care le-a scris atunci descriau bine starea sufletului său; când se arăta bucuros că a revenit în sfârşit din exil în scumpa sa patrie, în arca sfântă pe care preacinstitul său tată a făcut-o să navigheze deasupra valurilor arianismului; când mărturiseşte o durere profundă pentru că a părăsit o Biserică care era opera sa şi pe care o iubea ca un tată; el se plânge de episcopi nevrednici care l-au silit, prin metodele lor rele, să părăsească Constantinopolul.

El îşi scrie viaţa pentru a răspunde calomniilor cu care invidioşii vroiau să-l urmărească până şi în retragerea sa. El a scris această viaţă în versuri ca o destindere după munca pe care o considera mult mai serioasă, şi a trimis-o locuitorilor Constantinopolului, fie soborniceşti, fie eretici. El a scris atunci şi alte poeme, fie pentru a se justifica, fie pentru a-i critica pe episcopii răi, duşmanii săi.

Biserica din Nazianz rămăsese fără episcop de la moartea lui Grigorie, tatăl Teologului. Acesta din urmă a administrat-o până la plecarea sa la Constantinopol. După ce a părăsit-o, apolinariştii au făcut aici numeroase ravagii. Grigorie vedea cu mare durere Biserica tatălui său atât de greu încercată. El nu vroia să ia conducerea şi a întâmpinat mari dificultăţi în instalarea unui episcop acolo nu numai din partea clerului şi poporului, ci chiar din partea episcopilor provinciei. Poate vroiau să-l oblige să conducă Biserica tatălui său până la moartea sa.

Fără îndoială, pentru a dovedi că nu avea deloc o asemenea intenţie, el s-a retras la proprietatea sa din Arianz. El vroia să trăiască acolo în singurătate, dar dragostea sa pentru Biserică l-a obligat să ia parte la încercările ei. Înainte de a pleca spre Arianz, el l-a însărcinat pe Cledonie cu conducerea Bisericii din Nazianz, preot din Iconia, bărbat preacinstit, care-şi împărţise toate bunurile săracilor pentru a trăi ca un adevărat creştin. Grigorie i-a scris acestuia două epistole dogmatice împotriva erorilor apolinariştilor care tulburau Biserica din Nazianz. Aceste două epistole s-au bucurat întotdeauna în Biserică de o autoritate foarte mare[25].

Pentru că apolinariştii au îndrăznit să numească un membru al sectei lor ca episcop de Nazianz, Grigorie a reluat conducerea acestei Biserici şi a reuşit în cele din urmă să-l impună pe Eulalie ca episcop. Atunci, el s-a retras din nou la ţară, unde îşi împărţea timpul între rugăciune, alcătuirea de poezii evlavioase şi o corespondenţă în care el lua fără încetare apărarea ortodoxiei şi a celor care erau persecutaţi.

El a murit în singurătatea sa în 387, în jurul vârstei de 60 ani.

Nu i se poate recunoaşte un geniu atât de vast şi de profund ca prietenului său Vasilie de Cezareea, dar el ocupă un loc nu mai puţin important printre marii bărbaţi cu care se poate lăuda Biserica secolului al IV-lea. Întreaga sa viaţă el nu a dorit decât singurătatea şi uitarea lumii; dar geniul său strălucitor şi râvna sa pentru adevăr l-au împiedicat să-şi urmeze dorinţele pe care şi le-a manifestat încă din tinereţe.

Dacă a avut duşmani printre episcopii răi, a avut ca prieteni pe cei care cinsteau Biserica prin virtuţile şi ştiinţa lor.

Printre aceşti prieteni se remarcă mai cu seamă Amfilohie al Iconiei şi Grigorie de Nyssa, în care el credea că îl vede retrăind pe fratele său, Vasilie de Cezareea; Teodor de Thyana şi alţi mari episcopi. Prin semnăturile de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, noi am văzut că, dacă Răsăritul avea un cler eretic rău, el avea de asemenea un cler savant, ortodox şi virtuos. Grigorie l-a criticat pe cel dintâi şi a numărat, în cel de-al doilea, doar prieteni şi admiratori.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Ibid., § 22.

   [2] Ibid., § 27, 28.

   [3] Ieronim, Epist. ad Rustic.

   [4] Ieronim, Epist. 18, 19, 20, 21, 35, 36.

   [5] Ieronim avea deja publicate mai multe lucrări: Comentariu la Avdie; Viaţa Sfântului Pavel Ermitul; Contra luchiferienilor; Cronica; el a scris-o la Constantinopol, după plecarea sa din pustia Calcidei; de asemenea el tradusese câteva omilii ale lui Origen.

   [6] Ieronim, Epist. 91.

   [7] Ieronim, Præfat. in quatuor Evang.

   [8] Ieronim, Epist. 32, 33.

   [9] Ieronim, adv. Helvid.

   [10] Ieronim, Epist. 18.

   [11] Ieronim, Epist. 47.

   [12] Sfântul Grigorie Teologul, Carmin. XII, de Seips. et de Episcop., vers. 125 şi urm.

   [13] Ibid., vers. 425 şi urm.

   [14] N.tr.: Cyrus – rege antic al Persiei, întemeietorul dinastiei ahemenizilor. Cresus – rege antic al Lydiei, faimos pentru bogăţiile sale. Midas – rege frigian din mitologia greacă care a primit de la Dionisus darul de a transforma în aur orice obiect pe care îl atingea.

   [15] Ultramontanii au citat un text al Sfântului Grigorie Teologul în favoarea puterii papale. Noi îl găsim tradus astfel în Istoria generală a Bisericii de abatele Darras: ,,Vreţi să cunoaşteţi pe ce temelie a aşezat Iisus Hristos ordinea, disciplina şi unitatea în Biserica Sa ? Dintre apostolii Săi, toţi mari, toţi nobili, toţi însemnaţi cu pecetea alegerii Sale, El l-a desemnat [ca temelie] pe unul pe care l-a numit Petru. Pe el a clădit baza dogmatică a Bisericii” (τους θεμελιους της Εκκλησιας πεστευεται. Sfântul Grigorie Teologul, Orat. XXXII, col. 194).

   Sfântul Grigorie nu a spus deloc aceasta. După ce a expus că, în legea veche, preoţii şi leviţii aveau slujbele lor şi rânduiala lor bine determinată, el adaugă:

   ,,Vrei ca eu să îţi citez alt exemplu de ordine şi disciplină, exemplu ilustru, cinstit, vrednic de a fi amintit şi de a ne sluji drept învăţătură ? Tu vezi cum dintre ucenicii lui Hristos, toţi mari, toţi vrednici de a fi aleşi, unul a fost numit Piatra şi este socotit cea dintâi temelie a Bisericii, altul a fost foarte iubit şi s-a odihnit pe pieptul lui Iisus, şi toţi au susţinut fără gelozie această preferinţă” (Sfântul Grigorie Teologul, Orat. XXXII, § 18).

   Astfel, ultramontanii elaborează un sens contrar transformând cuvintele: a fost socotit cea dintâi temelie a Bisericii (τους θεμελιους της Εκκλησιας πεστευεται), în această frază: ,,Pe el a clădit [Hristosul] baza dogmatică a Bisericii”.

   Ei dau în plus o dovadă de rea credinţă, suprimând ceea ce se referă la Sfântul Ioan; ei nu puteau cita textul întreg fără a face să se înţeleagă că Sfântul Grigorie Teologul nu a înţeles să vorbească decât de două preferinţe personale al căror obiect au fost Sfântul Petru şi Sfântul Ioan.

   Potrivit învăţăturii Bisericii, piatra fundamentală a Bisericii este Iisus Hristos. Cele dintâi temelii au fost cei doisprezece apostoli. Sfântul Petru fiind primul dintre apostoli a fost cea dintâi temelie pusă pe fundamentul unic, şi ceilalţi apostoli au fost aşezaţi alături de el pentru a alcătui cele 12 temelii ale Bisericii puse pe piatra din capul unghiului.

   Iată tot ceea ce a spus Sfântul Grigorie, dar aceasta evident nu era în interesul papiştilor. În loc de a-l traduce cu exactitate, ei au formulat un sens contrar pentru a favoriza sistemul lor.

   [16] Sfântul Grigorie Teologul, Poemat., cartea a II-a, Carmin. VIII, IX, XIII, XIV, XVII, XVIII.

   [17] Ibid., Carmin. XI, vers. 696 şi urm.

   [18] Ibid., vers. 1546 şi urm.

   [19] Ibid., Carmin. XIII ad Episcop., vers. 140 şi urm.

   [20] Ibid., Epist. 128, 129.

   [21] Ibid., Epist. 130.

   [22] Ibid., Epist. 131, 132, 133, 135, 136.

   [23] Ibid., Epist. 173 ad Postum.

   [24] Ibid., Epist. 88, 91, 151, 185, 202.

   [25] Ibid., Epist. 101 şi 102 ad Cledon. Præsbyt.

 

Episodul urmator