----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920

 

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului
[Cronică bisericească, februarie 1925; articol scris de arhimandrit Iuliu Scriban]
 
[articol apărut în revista italiană l’Europa Orientale, februarie 1925]
 
[articol apărut în Journal des Debats, 2 februarie 1925]

 

Situaţia Bisericilor Ortodoxe la începutul anilor ‘1920

 

Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă.

La vremea ,,celui de-al doilea Sobor de la Moscova” din 1923, 3 grupuri majore se formaseră înăuntrul mişcării, care reprezentau tendinţe diferite în renovaţionismul rus: 1. Biserica Vie, condusă de părintele Vladimir Krasniţki (1880-1936), susţinea interesele clerului căsătorit; 2. Uniunea Comunităţilor Vechii Biserici Apostolice a părintelui Alexandru Vvedenski; şi 3. Uniunea pentru Renaşterea Bisericii, grupul episcopului Antonin Granovski, care urmărea reforma liturgică.

Mişcarea renovaţionistă îşi are obârşia în diferite facţiuni de clerici existente dinainte de Revoluţia comunistă care, contaminate de o mentalitate modernistă, urmăreau reformarea Bisericii Ortodoxe. În martie 1917, un grup de clerici din Sankt Petersburg a întemeiat Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat, cu un program în esenţă socialist-creştin. După revoluţie, poziţia socialist-creştină i-a făcut pe mulţi clerici dornici de reformă să-şi proclame loialitatea deplină faţă de regimul sovietic de abia instaurat şi opoziţia faţă de patriarhul Tihon, care condamnase regimul sovietic pentru ateismul său.

În foarte scurt timp, prin intermediul serviciilor secrete, autorităţile sovietice au început să se folosească de grupările renovaţioniste văzând în ele posibilitatea de a dezbina şi slăbi Biserica Rusă. Astfel, în anii ’1920, ele au iniţiat o campanie pe scară largă de persecuţie şi represiune cruntă împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, susţinând în acelaşi timp preluarea puterii în Biserică de către mişcarea renovaţionistă: patriarhul Tihon a fost arestat, cel căruia el i-a încredinţat împlinirea îndatoririlor patriarhale [Mitropolitul Agatanghel de Iaroslavl] a fost împiedicat de comunişti să o facă, iar un grup de clerici reformişti au ocupat birourile cancelariei patriarhale cu forţa şi s-au autoproclamat Administraţia Bisericească Supremă, autoritatea cea mai înaltă în Biserică. Primul preşedinte al Administraţiei a fost episcopul Antonin Granovski, ridicat la rang de mitropolit al Moscovei.

 

Episcopul Antonin Granovski (1865-1927), cleric erudit dar excentric, unul dintre conducătorii moderaţi ai renovaţioniştilor. De-a lungul timpului, el a avut o poziţie extremistă, fiind pensionat din acest motiv, la Revoluţia din 1905, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. După aceea, el a refuzat să pomenească numele ţarului la slujbe şi în 1907 a declarat chiar că regimul ţarist era satanic. În 1921, a fost pensionat din nou de patriarhul Tihon pentru introducerea de inovaţii în slujbele dumnezeieşti. În 1922, el a acceptat o invitaţie din partea autorităţilor sovietice de a deveni membru Pomgol şi în acelaşi an a apărut ca martor al guvernului în procesul a 54 de creştini din oraşul Shuye care se opuseseră confiscării obiectelor de valoare bisericeşti.

 

Renovaţioniştii au început să confişte lăcaşurile de cult ortodoxe şi proprietăţile Bisericii şi să introducă, fără nici o hotărâre sinodală prealabilă, reforme radicale printre care: permisiunea monahilor de a se căsători, cu păstrarea rangurilor de episcopi şi preoţi; permisiunea clerului de a se căsători după hirotonie sau a se recăsători după moartea soţiei; permisiunea ca preoţii căsătoriţi să fie hirotoniţi episcopi – ca urmare au fost hirotoniţi mulţi clerici căsătoriţi etc. Dintre cei 62 de episcopi prezenţi la ,,cel de-al doilea Sobor de la Moscova” din aprilie 1923, doar 20 erau hirotoniţi înainte de schismă.

Articolul prezintă informaţii despre aşa-numitul al doilea Sobor de la Moscova – socotit în mod abuziv cel de-al doilea Sobor, după cel dintâi din 1917-1918, sub pretenţia că cei care l-au întrunit pe cel de-al doilea sunt urmaşii legitimi ai ierarhilor care l-au întrunit pe cel dintâi –, care a confirmat măsurile radicale, a luat hotărârea de a-l caterisi şi exclude din monahism pe patriarhul Tihon pentru opoziţia lui faţă de comunism şi de a desfiinţa patriarhia. Măsurile extrem de radicale, ca şi poziţia faţă de patriarhul Tihon care era iubit de popor au condus la o rezistenţă pasivă faţă de renovaţionişti mai ales în zonele rurale, subminând continuu eforturile lor de a prelua Biserica Rusă. Eliberarea patriarhului Tihon din închisoare şi decizia lui de a proclama ierarhia renovaţionistă ca ,,nelegitimă şi fără har” a dus la întoarcerea multor renovaţionişti în Biserică.

Pe lângă aceasta, în perioada imediat următoare, autorităţile sovietice au găsit clerici ruşi dornici să colaboreze cu regimul şi, în cele din urmă, au renunţat la varianta înlocuirii Patriarhiei cu Biserica Vie. În 1927, locum tenens patriarhal mitropolitul Serghie Stragorodski, fost renovaţionist, un om inteligent şi extrem de abil, a dat Declaraţia de loialitate a Bisericii faţă de regimul sovietic şi interesele sale, iar din acest moment mişcarea renovaţionistă a intrat într-un declin rapid. Istoricii consideră că mişcarea s-a încheiat în 1946, odată cu moartea ultimului dintre conducătorii ei, Alexandru Vvedenski.

Este notabil faptul că programul urmărit de cel de-al doilea Sobor de la Moscova corespundea aproape întru totul cu cel al Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din mai-iunie 1923, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Şi de asemenea este de remarcat că Patriarhia Constantinopolului a susţinut mişcarea renovaţionistă şi înlăturarea patriarhului Tihon, la un moment dat chiar intrând în comuniune euharistică cu această mişcare schismatică.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Mişcarea religioasă în Rusia în cursul anului 1923

[Cronică bisericească externă, aprilie 1924]

 

I. Strâmtorările Bisericii Ortodoxe

La 20 aprilie 1923, în Biserica Mântuitorului din Moscova, a fost strâns un mare sobor bisericesc pan-rus; el s-a reunit sub prezidenţa mitropolitului Antonin. Este greu, după informaţiile cu totul opuse, pe care le dau cele două jurnale sovietice, de a şti numărul delegaţilor fiecărei grupări a Bisericii Ortodoxe. Pravda dă următorul rezultat: din 550 de delegaţi, 130 reprezentau Biserica Vie; 130 Vechea Biserică Apostolică; 6 grupul Renaşterii Bisericii, 3 al Uniunii Bisericii. Izvestia zice: adunarea numără 62 de episcopi, 32 delegaţi ai Jivaia Ţercov (Biserica Vie), 20 delegaţi ai grupei Vechea Biserică Apostolică, 12 ai grupei Renaşterea, 56 delegaţi eparhiali ai direcţiunii supreme a Bisericii, 287 delegaţi aleşi şi 6 membri ai direcţiunii supreme a Bisericii, în total 476 membri.

 

Vladimir Krasniţki, Petru Blinov şi episcopul Antonin Granovski

 

În numele direcţiunii supreme a Bisericii, preotul Vedenski adresează guvernului Sovietelor şi lui Lenin următoarea salutare:

,,Al doilea sobor pan-rus al Bisericii Ortodoxe, inaugurându-şi lucrările, mărturiseşte Comitetului Executiv Central al Rusiei întreaga recunoştinţă pentru îngăduirea ce a făcut-o fiilor aleşi ai Bisericii, de a se sfătui asupra chestiunilor ce-i interesează. Totdeodată soborul trimite un salut organului suprem al puterii muncitorilor şi ţăranilor şi căpeteniei obşteşti: Vladimir I. Lenin.

Marea revoluţiune din octombrie pune în practică principiile de egalitate şi de muncă cuprinse în doctrina creştină. În lumea întreagă, cei tari asupresc pe cei slabi, şi numai aici, în Rusia sovietistă, lupta împotriva minciunii sociale a fost deschisă. Soborul este convins că orice creştin cinstit trebuie să se găsească în rândurile celor ce se războiesc pentru adevărul omenesc şi care aplică marile principii ale revoluţiunii din octombrie.

Soborul hiritiseşte lui Vladimir Ilici (Lenin) o grabnică însănătoşire, pentru ca el să poată să-şi reia locul său în fruntea celor ce luptă pentru marele adevăr social”.

Soborul, mai departe, trimite salutul său episcopului metodist Blake care, în numele metodiştilor americani, îşi exprimă dorinţa de a sprijini Biserica Ortodoxă.

Protoiereul Vedenski, în raportul său asupra Bisericii Ortodoxe, spune: ,,Biserica Rusă trece printr-o dureroasă criză; este acoperită de răni.

Dar nu numai Biserica Rusă este atinsă de boală, ci chiar creştinătatea întreagă suferă. Criza îmbrăţişează creştinătatea întreagă. Creştinătatea noastră, credinţa noastră sunt cumpărate de bancheri. În locul închinării la Hristos, împărăţeşte închinarea universală a aurului. Dumnezeul actual al Bisericii nu este Hristos, ci Rockfeler”.

Vorbind de Biserica lui Tihon şi a politicii sale Vedenski o arată sub numele de Biserica Romanovilor, adică Biserica care a slujit ţarului, şi nu lui Hristos.

El se minunează de răbdarea puterii sovietiste şi strigă: ,,Trebuie sfârşit cu Tihon. Dacă, în afacerea Tihon, nu sunteţi laşi, aveţi curajul şi spuneţi pe şleau, nu umblaţi cu şoapta de colo până colo. Duceţi-vă acolo unde se găseşte Tihon, muriţi dacă este nevoie, dar nu împingeţi pe alţii la pierzanie (întreruperi, este drept !). Spuneţi că nu Tihon este căpetenia noastră (nu, Tihon nu este căpetenia noastră, răspunde soborul) şi după ce se va sfârşi cu Tihon, să azvârlim patriarhatul care nu-i decât instrumentul politic al vechii Biserici în luptă cu bolşevismul (diferite glasuri: este drept !)”.

Atunci soborul, luând act de hotărârea luată în ajunul soborului episcopilor, declară:

,,Soborul socoteşte pe Tihon sperjur al adevăratelor învăţături ale lui Hristos şi sperjur al Bisericii.

Întemeindu-se pe canoanele Bisericii, soborul declară pe Tihon decăzut din demnitatea sa şi din calitatea sa de călugăr şi îl restabileşte în situaţia sa primitivă de mirean. Din această zi, patriarhul ajunge iarăşi mireanul Vasile Bellavin. Această hotărâre a fost semnată de 344 membri ai soborului şi înmânată patriarhului Tihon în ziua de 4 mai 1923.

După ce au discutat asupra chestiunii sfintelor moaşte ale sfinţilor, declară căsătoria obligatorie pentru episcop şi permisiunea pentru preoţi de a se recăsători, hotărăşte adoptarea calendarului gregorian, soborul se ocupă de reorganizarea administraţiunii Bisericii. ,,Direcţiunea supremă a Bisericii” a fost suprimată şi înlocuită prin ,,Consiliul suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse” alcătuit din 18 membri.

Soborul recunoaşte Bisericile autocefale Ucrainiană şi Siberiană, şi în fine la ,,Polihroniu” a fost adăugată noua formulă sacramentală instituită de către mitropolitul Antonin şi tot de el zisă întâia dată: ,,Viaţă lungă Ţării Ruseşti şi guvernului ei care îndreptează destinele poporului pe temeliile muncii, fiind însufleţiţi de binele obştesc” (Foi et Vie, nr. din 1 şi 16 august 1923).

Episcopul metodist episcopal, doctorul Blake, îşi rezumează astfel impresiunile sale asupra călătoriei ce a făcut în Rusia cu ocazia soborului de la Moscova şi asupra celor văzute de el acolo: ,,Am avut ocaziunea, zice el, să vorbim cu Cicerin, ministrul afacerilor străine, şi cu alţi lideri ai republicii sovietelor. Aceştia ne-au asigurat că constituţia sovietistă garantează în mod formal fiecăruia libertatea religioasă, că nici o piedică nu ar fi pusă exercitării cultelor, fiecare fiind liber de a sluji şi adora pe Dumnezeu, cum va crede de cuviinţă, atât timp cât religiunea nu serveşte drept paravan al aţâţărilor contra-revoluţionare.

Guvernul, sigur, este ateu. Această extremă reacţie împotriva autocratismului guvernului politic şi religios al ţarismului nu poate satisface sufletul rusesc, care posedă un fond adânc religios şi că excesele sale antireligioase nu fac decât să-l scoată şi mai mult la vădeală.

Această noapte de necredinţă apasă greu asupra multor suflete, se simt mulţimi de jinduiri către lumină. Cine ştie dacă în Rusia nu suntem în ajunul unei puternice deşteptări religioase ! În acest popor zac instincte generoase” (Rev. du Meth. episcop. fr. nr. din 1 iulie 1923).

 

II. Activitatea patriarhului Tihon după slobozirea din închisoare

Reprezentanţii Bisericii Metodiste Episcopale şi multe alte persoane au intervenit cu insistenţă, la locurile înalte, în favoarea patriarhului Tihon. Dar după cât urmează din jurnalul Novoe Vremia, se pare că slobozirea lui este datorită mai ales intervenţiei consulului englez de la Moscova. Îndată după ieşirea sa din închisoare, patriarhul a slujit în Piaţa Roşie la Moscova, un ,,moleben” (tedeum), la care a asistat şi consulul englez. Mulţimea de popor, care umplea piaţa, şi-a arătat simpatia şi recunoştinţa sa consulului; după slujbă, patriarhul Tihon s-a îmbrăţişat cu el şi au vorbit multă vreme împreună.

De când a fost lăsat slobod, patriarhul are mai multă autoritate decât înainte de închidere. Predicile îi sunt ascultate cu multă luare aminte, la bisericile unde slujeşte el vin mulţi muncitori, muncitoare şi soldaţi.

În predicile sale, patriarhul repetă neîncetat că Biserica nu trebuie să se amestece în politică. El opreşte pe preoţi să ia parte la viaţa politică a ţării, pentru motivul că orice preot, de vreme ce s-a rânduit în serviciul lui Dumnezeu, prin acest fapt chiar, a ieşit din viaţa lumească. Între altele, patriarhul se rosteşte hotărât împotriva tuturor înnoirilor bisericeşti care sunt potrivnice canoanelor şi aşezămintelor Bisericii. El nu recunoaşte cu nici un chip ,,Biserica Vie” şi nici celelalte asociaţiuni bisericeşti, care s-au ivit în Biserica Ortodoxă.

Ziarul rus Novoe Vremia, editat la Belgrad, publică textul pastoralei date la 15 iulie de către patriarhul Tihon. Această pastorală nu a fost tipărită în ziarele sovietice, dar este foarte răspândită în popor. Patriarhul spune în ea că, la 18 mai 1922, data când el a fost închis în ,,Curtea Troiţa”, foştii preoţi Vedenski, Belcoff şi Kalinovski i-au cerut să li se încredinţeze lor cancelaria, pentru a pune în ordine hârtiile ce ar sosi în lipsa sa. Patriarhul s-a învoit şi i-a însărcinat să transmită afacerile Sinodului mitropolitului de Jaroslavl, Agatanghel, care trebuia să înlocuiască pe patriarh. Mitropolitul fiind împiedicat de a veni la Moscova, aceşti trei preoţi se hotărâră să înlocuiască ei înşişi, cu episcopii Antonin şi Leonida, pe mitropolit şi să se pună în capul ,,Direcţiunii supreme a Bisericii”.

Patriarhul declară că niciodată nu i-a autorizat pentru această lucrare, tocmai contrariu de ceea ce ei au vestit de mai multe ori.

Patriarhul declară că aceste afirmaţiuni nu sunt decât minciuni şi înşelăciuni şi că feţele sus numite s-au agăţat de puterea bisericească prin uzurpaţiune, din propriul lor îndemn, fără nici o plenitudine a puterilor legale instituite de către canoanele Bisericii noastre.

Toate ordonanţele sunt declarate nule şi neavenite; toate actele şi toate tainele ce au slujit sunt fără binecuvântare şi fără putere.

,,Acum, zice mai departe patriarhul, ieşind din zidurile închisorii şi luând cunoştinţă de afacerile bisericeşti în amănuntele lor, reluăm deplinele noastre puteri de întâiul stătător ce în mod vremelnic transmisesem înlocuitorilor noştri, Agatanghel, dar pe care, din pricini neatârnătoare de voinţa sa, nu le-a putut folosi, şi începem executarea datoriilor noastre pastorale”.

Patriarhul roagă pe Dumnezeu să restabilească pacea în Biserica sa, şi roagă ,,pe acei care, fie cu voie, fie fără voie, fie din neştiinţă, în veacul acesta de răutate, s-au clătinat şi, recunoscând puterea ilegală, au decăzut din unitatea bisericească şi de la binecuvântarea lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatele, să se curăţească prin pocăinţă şi să se întoarcă în sânul mântuitor al Bisericii una şi sobornicească”. Semnat: Moscova, Mânăstirea Donskoi, 15 iulie;

Tihon, smeritul patriarh al Moscovei şi a toată Rusia (Novoe Vremia nr. din 26 august 1923).

În fiecare zi, patriarhul primeşte din diverse localităţi ale Rusiei zeci de declaraţiuni de la preoţi cerându-i să-i ierte.

Credincioşii în mod categoric refuză să întreţină bisericile în care slujbele sunt făcute de ,,jiviţi” (preoţii Bisericii celei Vii). Din pricina aceasta, multe biserici sunt închise (N.V. din 2 august 1923).

Redactorul Gazetei Roşii Flerovski zice: mulţi din membrii ,,Bisericii Renaşterii” se întorc la patriarhul Tihon (N.V. din 10 august 1923).

 

III. Lupta între ,,Biserica Vie” şi ,,Biserica Veche”

Jurnalele sovietice anunţă că ,,jiviţii” sunt prigoniţi de către credincioşii ofensaţi în sentimentele lor religioase şi chiar asasinaţi. Într-un sat din gubernia Orel, un cunoscut membru al Bisericii Vii şi al Sinodului din Moscova, Venofontov, a fost atras într-o pădure şi ucis de către ţărani (N.V. din 16 august 1923).

Lupta între patriarh şi Biserica Vie continuă. La Moscova, în ,,Curtea Troiţa”, Biserica Vie convoacă un sobor de laici pentru a discuta chestiunea restabilirii principiului sinodal în Biserică şi al depunerii patriarhului.

Totuşi nici un membru al Bisericii Vii nu a suflat un cuvânt, pentru că toţi mirenii adunaţi s-au arătat partizani ai patriarhului, şi prin strigăte şi fluierături întrerupea pe ,,jiviţi” de a-şi dezvolta ideile. După această adunare, mirenii, cu toţii, in corpore, s-au dus la Mânăstirea Donskoi să ceară blagoslovenie patriarhului (N.V. din 12 august 1923).

Izvestia publică apelul Sinodului Bisericii Vii îndreptat în contra patriarhului Tihon. După ce batjocoresc pe patriarh, autorii apelului scriu: ,,Îndurând toate suferinţele voastre şi căutând pacea Bisericii, noi, cei mai bătrâni dintre preoţii şi protoiereii voştri, luăm asupra noastră, în acest moment solemn, sfânta sarcină de a scoate din Biserica lui Dumnezeu talazurile agitaţiunii şi ale patimilor omeneşti. Declarăm că în fruntea orânduielilor bisericeşti, în locul Consiliului suprem al Bisericii[1], să stea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Declarăm că nu este vorba de grupări, împărţiri ori partide de îndrumări bisericeşti cu numiri felurite, ci numai de una singură Biserică Rusă reînnoită, sfântă, sobornicească şi apostolească. Intrăm în legătură cu toţi sfinţiţii patriarhi ai Răsăritului. Noi stăm pe terenul recunoaşterii reformelor necesare în viaţa Bisericii, păstrăm cu tărie şi neclintiţi adevărata învăţătură a credinţei ortodoxe, tainele şi dogmele sale”.

Semnatarii acestui apel cer a nu da nici o încredere patriarhului Tihon. Urmează semnăturile a doisprezece episcopi şi al unui şir de protoierei şi a lui V. Lvoff (N.V. nr. din 23 august 1923).

Comitetele ,,Bisericii Vii” şi ale ,,Asociaţiunii obştilor Vechii Biserici apostolice” s-au învoit să facă front unic spre a lupta împotriva ,,Bisericii Vechi” şi a patriarhului Tihon şi de a înceta orice discuţiune publică între Biserici (N.V. din 3 august 1923).

Un corespondent din Riga scrie jurnalului Novoe Vremia: ,,Pierzând Biserica Vie, guvernul sovietic acum se gândeşte să organizeze o nouă Biserică, care va purta numele de ‘Biserica Rusă naţională’” (N.V. din 22 august 1923).

 

[1] Organul administrativ central al Bisericii Renovaţioniste, ca şi întreaga sa administraţie, a fost într-o continuă schimbare şi şi-a schimbat numele de mai multe ori în cei 24 ani de existenţă (1922-1946). Iniţial s-a numit Administraţia Supremă a Bisericii, apoi Consiliul Suprem al Bisericii (1922-1923). Apoi a adoptat un stil mai tradiţional: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din URSS (1923-1933), ş.a.m.d..