----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ,,ortodoxă română” (I)

(Studiu de cronologie şi calendaristică)

de dr. Vasile Gheorghiu

 

Pe aceeaşi temă:
- Hotărărea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din regatul României, cu privire la îndreptarea calendarului iulian -
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române autocefale, întrunit în sesiune ordinară de toamnă, în şedinţa sa din 31 octombrie (13 noiembrie) 1923, luând în deliberare comunicatul Patriarhiei din Constantinopol de sub nr. 3124 din 1923 privitor la îndreptarea calendarului iulian, în conformitate cu propunerile conferinţei delegaţilor Bisericilor Ortodoxe, întrunite la Constantinopol în luna mai 1923, la propunerea comisiunii sinodale, fiind referent P.S. sa Episcopul Vartolomeu, şi după dezbateri îndelungate, în unanimitate şi cu însufleţire a adus următorul …
 
Pentru punerea în aplicare a calendarului îndreptat pe ziua de 1/14 octombrie 1924
 
privind data Paştelui din anul 1929
Contextul acestei cărţi pastorale a Sfântului Sinod a fost foarte bine conturat de Nae Ionescu în articolele sale. Începând cu articolul său din 3 iulie 1928, intitulat Dificultăţi bisericeşti. Ce este cu data Sfintelor Paşti, şi până la mijlocul anului 1929 – an plin de tulburări cauzate de fixarea Sfintelor Paşti la data de 31 martie, în loc de 5 mai – Nae Ionescu va imortaliza una dintre cele mai negre pagini de istorie bisericească a românilor.
 
 
de Petru Drăghici, asesor onorar la Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu
 
Pascalia Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, în conformitate cu calendarul îndreptat
de dr. Constantin Chiricescu, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti
Referat către Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 1925, partea I şi partea a II-a
 
de dr. Constantin Chiricescu
 
de dr. Constantin Chiricescu

 

* * *

 

Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ,,ortodoxă română” (I)

(Studiu de cronologie şi calendaristică)

de dr. Vasile Gheorghiu

 

Note introductive

Sfintele Paşti sunt cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Ele ne amintesc de moartea şi învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care Şi-a vărsat Sângele Său scump pe cruce pentru a ne mântui pe noi de sub tirania diavolului şi a păcatelor noastre şi a ne împăca iarăşi cu dumnezeirea, dându-ne tot harul Său pentru a putea duce o viaţă nouă, în dreptate şi sfinţenie, spre a ne atinge cât mai deplin scopul vieţii noastre, dobândirea unei vieţi în veci fericite la Dumnezeu.

Sfintele Paşti au fost de mult prefigurate, în timpurile Testamentului Vechi, prin jertfirea unui miel în ziua de Paşti a iudeilor. Mielul pascal al iudeilor le amintea lor numai de scăparea lor vremelnică de sub îngerul morţii, când aveau să iasă din sclavia Egiptului. Moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Miel pascal, ne aminteşte nouă de Cel care ne-a scăpat pe noi pentru totdeauna din ghearele morţii celei veşnice la o viaţă în veci fericită la Domnul.

Paştile iudeilor trebuiau serbate în fiecare an în seara când luna plină de primăvară îşi revărsa lumina sa asupra lumii acesteia. Paştile creştine trebuiesc serbate în fiecare an în dimineaţa zilei de duminică, care urmează imediat după luna plină de primăvară. Ambele sărbători, tipul din Testamentul Vechi, şi împlinirea lui din Testamentul Nou, sunt legate aşadar şi de zilele lumii acestea şi în acelaşi timp şi de cei doi luminători mari ai ei, de lună şi de soare, care în regularitatea lor neîntrecută, cu care îşi fac cursul de mii de ani încoace, trebuie să ne servească nouă ca marele ceas al lumii, după care trebuie să ne orientăm.

[...]

 

Paştile creştine şi data serbării lor

Vineri, în ziua de 14 Nisan, când iudeii junghiau la templul din Ierusalim mieii lor pascali, ziua care coincide cu ziua de 7 aprilie a anului 30 al erei creştine, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Miel pascal, Se jertfeşte pe cruce vărsându-Şi preascump Sângele Său şi murind pentru mântuirea întregii omeniri[1].

Dumnezeu însă nu putea ca să-L lase pe Dreptul Său ca să vadă putrejunea. Domnul Iisus Hristos învie din morţi a treia zi, în dimineaţa zilei de 16 Nisan, care era o zi de duminică (,,întâia zi a săptămânii”), într-un trup mărit şi Se arată apostolilor şi învăţăceilor Săi[2].

În amintirea operei măreţe de mântuire săvârşite de Domnul Iisus Hristos şi a măritei Lui învieri din morţi, apostolii şi învăţăceii Lui obişnuiesc să serbeze din tot începutul, în ziua întâia a săptămânii, amintirea învierii Lui. Ei se adună în această zi pentru a frânge împreună pâinea şi a bea vinul euharistic, potrivit cu dorinţa pe care Şi-a exprimat-o Domnul Iisus Hristos Însuşi cu ocaziunea ultimei Sale Cine de taină[3].

Când se împlinesc 50 de zile de la învierea din morţi a Domnului, care între timp (la 40 de zile) Se înălţase la cer, în ziua Rusaliilor, care era de asemenea o zi întâi a săptămânii sau, după cum îi zice încă Apostolul Ioan, o zi de duminică (κυριακη ημερα, dies dominica)[4], apostolii se adună din nou pentru a serba amintirea Domnului lor. Duhul Sfânt, Duhul mângâierii şi al adevărului, Se pogoară asupra lor în chip de limbi de foc, de le luminează minţile şi le întăreşte voia pentru ca să poată înţelege cât mai deplin ceea ce Domnul a făcut pentru mântuirea omenirii, şi lepădând orice frică să predice tuturor cu toată îndrăzneala vestea de mântuire. Înzestraţi fiind în acelaşi timp cu darul extraordinar de a vorbi în limbi străine încă neînvăţate către mulţimea adunată din toate părţile lumii în Ierusalim, ei dobândesc încă în aceeaşi zi pentru Hristos un număr de 3.000 de credincioşi şi aşa se pune baza pentru existenţa primei Biserici creştine, Biserica mamă din Ierusalim[5].

Când s-a înnoit anul şi iudeii îşi serbau din nou Paştile lor, apostolii şi credincioşii din Ierusalim au socotit că trebuie să-şi reamintească şi ei, cu înnoit şi profund devotament, moartea şi Învierea Domnului lor Iisus Hristos. Tot aşa vor fi făcut şi în anii următori. Din primăvara anului 58 d.Hr., avem în Noul Testament următoarea mărturie: când se întorcea dintr-a treia călătorie misionară, Apostolul Pavel a petrecut timpul azimelor în Filipi[6]. Paştile iudeilor (14 Nisan) cădeau în acest an în ziua de 28 martie, într-o zi de marţi. Sărbătoarea azimelor s-a încheiat 8 zile mai în urmă, la 5 aprilie, într-o zi de miercuri.

În timpul acesta, apostolul va fi serbat cu credincioşii din Filipi Paştile creştine. Dar nu le va fi putut serba nici în ziua de joi, în ziua de 16 Nisan, pentru că Domnul în ziua de joi încă nu murise pe cruce, ci Îşi serba Cina Sa cea de taină. Ei nu vor fi serbat Paştile nici vineri, pentru că Domnul într-o zi de vineri a murit. Nici sâmbătă nu le vor fi serbat, ci vor fi aşteptat ,,ziua întâia a săptămânii”, ziua de duminică, pentru ca într-această zi, în înnoirea sufletelor lor, să serbeze amintirea Învierii Domnului lor. După încheierea zilelor azimelor iudaice şi anume joi dimineaţa apostolul s-a îmbarcat şi a plecat spre Troas. Vântul le era de astădată potrivnic. Abia după 5 zile au putut să ajungă la Troas. Va fi fost luni seara. În Troas apostolul rămâne de astădată 7 zile. În ultima zi înainte de plecare, apostolul le vorbeşte credincioşilor din Troas până la miezul nopţii, serbând împreună cu dânşii frângerea pâinii. Ziua aceasta era o zi de duminică. Luca o numeşte cu cuvinte exprese încă întâia zi a săptămânii (εν τη μια των σαββατων). A doua zi dimineaţa apostolul pleacă din Troas. Era o zi de luni[7].

Precum în timpul apostolic Învierea Domnului a fost serbată întotdeauna într-o zi de duminică, şi anume în acea duminică care cădea în cadrele celor 8 zile ale sărbătorii azimelor iudaice, dar nu coincidea cu însăşi ziua de Paşti (14 Nisan) a iudeilor, tot aşa vor fi serbat şi credincioşii timpurilor următoare Paştile creştine în duminica care urma imediat după luna plină de primăvară, dar nu deodată cu Paştile iudeilor. În acele cazuri însă, când Paştile iudeilor (14 Nisan) vor fi căzut într-o zi de duminică, credincioşii nu serbau Paştile creştine în aceeaşi duminică, ci aşteptau proxima zi de duminică, având în vedere faptul că Domnul a înviat din morţi nu în însăşi ziua de 14 Nisan, ci mai pe urmă.

Din felul acesta de serbare al Paştilor creştine se desprinde că Paştile creştine, deşi îşi aveau tipul lor în Paştile iudeilor, totuşi fiind desăvârşirea lor, nu erau strict legate de Paştile iudeilor, ci trebuiau ca să-şi păstreze faţă de acestea toată independenţa pe care le-a dat-o Însuşi Domnul Iisus Hristos în urma faptului că a înviat din morţi nu chiar în ziua de 14 Nisan, ci în duminica următoare.

 

Serbarea Paştilor creştine în Orient şi în Occident până la Sinodul din Niceea (325 d. Hr.)

Procesul de emancipare al Paştilor creştine de ziua de Paşti a iudeilor (14 Nisan) şi stabilizarea lor pe o zi de duminică, şi anume pe acea zi de duminică ce urmează după luna plină de primăvară şi aşadar şi după echinocţiul de primăvară, nu s-a făcut însă fără de grele lupte interne. Biserica a trebuit să lupte atât pentru menţinerea zilei de duminică ca zi în care se cuvine creştinilor ca să-şi serbeze Paştile lor, cât şi pentru fixarea lunii noi pascale după echinocţiul de primăvară.

Pentru menţinerea zilei de duminică ca zi de Paşti, Biserica a trebuit să lupte împotriva creştinilor din Asia proconsulară, care, bazaţi pe o tradiţie pe care au primit-o de la însuşi Apostolul Ioan, serbau în secolul al II-lea d.Hr. Paştile totdeodată cu iudeii. Aceşti creştini serbau, adică în ziua de 14 Nisan, ,,Paştile răstignirii” (πασχα σταυρωσιμον), iar 3 zile mai în urmă, în ziua de 16 Nisan, ,,Paştile învierii” (πασχα αναστασιμον), fără privire dacă ziua săptămânală în care ar fi căzut era o zi de duminică sau ba. Ei au fost numiţi quartodecimani.

Străduinţele Romei de a-i îndupleca să primească şi ei practica Bisericii universale, serbând Paştile alături de întreaga Biserică numai într-o zi de duminică, noi le cunoaştem din Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cesareea[8]. Ele nu au avut rezultatul dorit. Totuşi, cu vremea, această practică quartodecimană se stinge. Creştinii din Asia acceptă şi ei ca să serbeze Paştile într-o zi de duminică, alături de creştinii de pretutindeni.

În Patriarhatul Antiohiei (Siria, Mesopotamia şi o parte a Ciliciei) apar însă, încă în cursul secolului al III-lea, alţi creştini iudaizanţi, care se ţin şi ei strict legaţi de Paştile iudeilor. Ei drept că nu mai serbau Paştile creştine în oricare zi a săptămânii ca iudeii, ci numai într-o zi de duminică, dar nu voiau să se îndepărteze întru nimic de săptămâna azimelor iudaice. Paştile le serbau în duminica din săptămâna azimelor iudaice chiar şi atunci când iudeii, urmând unui calcul greşit, ajunseseră în trista situaţiune ca să-şi serbeze Paştile şi azimele lor încă înainte de ziua echinocţiului de primăvară. Din cauza aceasta, creştinii aceştia erau numiţi protopashiţi. Ei serbau Paştile încă înainte de data cuvenită lor.

Biserica a avut grijă ca să-şi apere faţă de aceşti creştini rătăciţi punctul său de vedere, accentuând că Paştile creştine trebuiesc serbate numai după ce soarele şi luna au trecut prin punctul echinocţial de primăvară, şi condamnând în acelaşi timp practica eronată a protopashiţilor. Practica acestora era eronată din motivul că dacă nu se ţinea seama de ziua echinocţială, ei serbau Paştile uneori înainte de echinocţiu, şi atunci rezultă că în acelaşi an solar dânşii serbau Paştile de două ori, şi anume odată la începutul şi a doua oară la sfârşitul aceluiaşi an solar, iar în anul următor ei nu le mai serbau deloc, ceea ce nu se cuvenea în vederea marii sărbători a Învierii Domnului, care trebuia sărbătorită în fiecare an o dată în mod deosebit de solemn[9].

Dar chiar şi între creştinii cei buni s-au ivit unele diferenţe cu privire la ziua serbării Paştilor. Atât Biserica din Alexandria, cât şi cea din Roma stăteau neabătut pe punctul de vedere că Paştile creştine trebuiesc serbate numai după echinocţiul de primăvară şi anume în duminica care urmează imediat după luna plină de primăvară. Şi totuşi Paştile unora nu coincideau întotdeauna cu Paştile celorlalţi, şi anume din următoarele cauze:

 

  1. a) echinocţiul alexandrinilor era fixat în ziua de 21 martie, pe când echinocţiul romanilor era socotit cu 3 zile mai înainte, în ziua de 18 martie;
  2. b) alexandrinii se foloseau la socotirea zilei de Paşti (pentru a cunoaşte vârsta lunii) de un ciclu lunar de 19 ani, pe când romanii se foloseau de un ciclu lunar de 16, iar mai pe urmă de 84 ani, care nu erau în măsura ca să redea tot atât de exact vârsta lunii;
  3. c) alexandrinii obişnuiau să serbeze Paştile în duminica care urma imediat după luna plină de 14 zile, pe când romanii obişnuiau să mute serbarea Paştilor pe duminica următoare în caz că s-ar fi întâmplat ca luna plină de 15 zile să cadă într-o zi de sâmbătă sau duminică[10].

 

Serbarea Sfintelor Paşti, sărbătoarea cea mai mare a creştinătăţii întregi, la diferite date lunare a făcut că în sânul creştinilor nu o dată s-au ivit neînţelegeri, mai ales în regiunile limitrofe, unde practica orientală se lovea de cea occidentală sau şi viceversa. Faptul acesta punea Biserica în lumină puţin favorabilă, mai ales faţă de lumea păgână de pe atunci, şi încuraja mult pe duşmanii credinţei creştine ca să-şi bată joc de religiunea creştină. În aceste condiţiuni reprezentanţii Bisericii aveau îndatorirea morală ca să se gândească a lua măsuri cât mai grabnice şi mai efective pentru a ajunge la un cât mai deplin acord pe chestia serbării zilei de Paşti.

Sinodul din Arelate (Artes) în Galia, care s-a ţinut la anul 314 d.Hr., a decretat în primul canon că Paştile trebuiesc serbate în toată lumea (per omnem orbem) la aceeaşi dată lunară. Totdeodată Sinodul însărcinează pe episcopul de pe atunci al Romei, Silvestru, ca să ia înţelegere în această direcţie cu toţi episcopii lumii.

 

[1] A se vedea Vasile Gheorghiu, Anul şi ziua morţii Domnului Iisus Hristos, Cernăuţi, 1925.

[2] Matei 28, 1 şi urm.; Marcu 16, 1 şi urm.; Luca 24, 1 şi urm.; Ioan 20, 1-21, 23 ş.a.

[3] Luca 22, 19 şi urm.

[4] Apocalipsis 1, 10.

[5] Faptele Apostolilor 2, 1 şi urm.

[6] Faptele Apostolilor 20, 6.

[7] Faptele Apostolilor 20, 7.

[8] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 4, 21, 26; 5, 23, 24 şi urm. (Migne, 20, 337, 392, 492, 493 şi urm.). Potrivit Popovici, op. cit., p. 156 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 214 şi urm..

[9] Cf. Popovici, op. cit., p. 162 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 216 şi urm..

[10] Cf. Popovici, op. cit., p. 170 şi urm..