----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)


Capitolul II

Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
§. 194. b. Întinderea în care s-a răspândit până acum Biserica Romano-Catolică şi numărul credincioşilor ei

Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
§. 195. a. Privire generală asupra protestantismului din secolul XIX şi din cel prezent

Istoria protestantismului în secolul XIX şi în cel prezent, ca şi istoria romano-catolicismului din acelaşi timp, este istoria luptei între ideile conservative şi cele radicale, precum şi mai ales între protestantismul conservator şi cel radical, adică lupta între protestanţii ortodocşi şi cei supranaturalişti cu raţionalismul, adică cu credinţa pe baza raţiunii pure sau cu necredinţa. Marea Revoluţie Franceză cu teroarea şi doctrinele ei ireligioase (1789-1804), războaiele de liberare ale Germaniei contra lui Napoleon I, care o aservise insuportabil (1805-1815) şi serbarea comemorativă de 300 ani a reformaţiei lui Luther (1817), aceste trei împrejurări au contribuit a întări din nou credinţa religioasă a protestanţilor ortodocşi sau confesionali; de altă parte şi raţionaliştii deveniră puternici de la jumătatea secolului XVIII prin deism şi naturalism, atunci răspândit. Lupta dintre aceste direcţii se va vedea din istoria protestantismului în diversele ţări (§. 195 b şi 196), îndeosebi şi din istoria literaturii teologice (§. 198).

Pe lângă această luptă, protestantismul a făcut să se nască continuu din sânul lui secte nouă. Dar el nu mai puţin a desfăşurat şi o activitate prosperă în ştiinţa teologică şi în propagande misionare. Mişcarea generală spre libertate şi emancipare din ce în ce mai mult a produs încă zilnic în protestantism dorinţe nouă de reformă şi în sfârşit se agită şi chestia dreptului femeilor de a vota şi predica în biserici[1]. De altă parte câteva femei s-au aplicat şi la studii teologice. O engleză, Mrs. Lewis (pron. Luis), a aflat în 1902-1904 la Muntele Sinai un manuscript al Evangheliilor în limba siriană, a făcut o critică asupra lui şi l-a editat cu introducere şi traducere. O germană, instruită în pedagogie, d-ra Barth, a depus în Iena la 1908 examenul de licenţiată în teologie. Vom trata mai jos în particular despre această nouă mişcare.

Dar este mai practic a expune istoria protestantismului din secolele XIX şi XX după ţări, fiindcă protestantismul nu constituie o unitate bine determinată ca romano-catolicismul, cu numărul său de 261 milioane, deşi nu mai puţin decât acesta el este răspândit în toate părţile lumii şi în prezent, sau mai precis după statisticile de la sfârşitul anului 1900, din cele 548 milioane de creştini, protestantismul numără ca coreligionari ai săi 169 milioane, adică 55 milioane luterani, 11 milioane reformaţi, 10-13 milioane presbiterieni, 30 milioane anglicani (cu vreo 220 episcopi, sau ca la 300, după datele cele mai recente), şi ca 60 milioane adepţi ai diverselor secte (sunt acum 155 secte; numărul de adepţi al celor mai însemnate dintre ele l-am indicat pentru unele când am expus istoria fiecăreia în particular, iar pentru altele mai recente îl vom indica mai jos).

Aici expunem mai întâi dezvoltarea protestantismului în Germania; în istoria lui vom urmări şi uniunile, ce s-au format de la 1817, când s-a serbat al 3-lea centenar de la înfiinţarea protestantismului, nu numai între diversele biserici, secte şi membri de secte din protestantismul german, ci şi între acesta şi cel din alte ţări, spre a pune bază unei mai mari unităţi şi forţe numerice.

 

§. 195. b. Protestantismul din Germania şi uniunile lui ocazionale cu cel din alte ţări

În Germania protestanţii formează 5/8 din populaţie (la 1905 ei erau în număr de vreo 35 milioane din 60 milioane) şi de la început a fost dominant luteranismul, astăzi în număr de vreo 32 milioane, dar au fost provincii şi comune de reformaţi germani sau de calvini, astăzi în număr de vreo 3 milioane. Preponderenţa pietismului şi a supranaturalismului liberal, precum şi a raţionalismului avu de rezultat şi atenuarea opoziţiei dintre luteranism şi calvinism, aşa că la 1817 Frederic Wilhelm III, regele Prusiei (1797-1840), suveran reformat sau calvin, cu ocazia jubileului de 300 ani a luteranismului, putu face un apel către protestanţii germani, mai întâi către cei din statul său, ca ei pe baza articolelor de credinţă comune şi luteranilor şi calvinilor, să se asocieze într-o uniune evanghelică, înăuntrul căreia să poată subzista deosebirea de credinţă între luteranism şi calvinism, dar prin care să fie asociaţi în o Biserică Evanghelică unită, cu pastori comuni şi cult comun.

Acest apel avu mare ecou mai întâi în Prusia, apoi în ţările protestante din Germania de Sud, aşa că luteranismul şi calvinismul, care din urmă formează în aceste ţări o minoritate infimă, s-au asociat în Prusia şi în ţările protestante din Germania de Sud, formând o ,,Biserică Evanghelică Unită” cu păstori comuni şi cult comun. Ea numără astăzi 19 milioane membri (la care se mai adaugă un milion de ,,evanghelici uniţi” de naţionalitate germani din America de Nord). Pentru cultul comun s-au compus formulare liturgice nouă, sau agende cum se numesc ele îndecomun la protestanţi (originar agenda, ca plural de la agendum, apoi agendae ca plural de la femininul agenda); formularele au fost aşa întocmite, că de ele se puteau servi atât luteranii cât şi calvinii.

Însă rezultatul acesta nu s-a putut obţine fără luptă şi notabil în Prusia. În particular în Silezia câţiva teologi şi câteva comunităţi dintre luterani au refuzat a adera la uniunea cu reformaţii. La început 1832-1840 fiind numai o minoritate neînsemnată ei au fost priviţi ca o sectă şi urmăriţi, dar la 1841 regele Frederic Wilhelm IV (1840-1861), succesor al autorului uniunii, a acordat şi acestei secte libertatea cultului, aşa că ea formează o Biserică luterană-evanghelică separată, pe lângă Biserica naţională evanghelică unită din Prusia. Astfel s-a format o Biserică aşa-zisă a vechilor luterani, sau o Biserică luterană-evanghelică, ce are cam 65.000 suflete (la care se mai adaugă 10.000 de luterani vechi de naţionalitate germani din America de Nord). Ea are Consistoriul sau ,,Colegiul Bisericesc Superior” al ei (Oberkirchencollegium) în Breslau şi este cu totul independentă de Biserica naţională din Prusia.

Totuşi de la 1861 o parte din Biserica vechilor luterani, din spirit de independenţă a format o ramificare, diferită de cea separată, sub numele de ,,Immanuelsynode”, dar la 1904 s-a dizolvat şi a revenit la Biserica vechilor luterani din Breslau. Pe lângă această Biserică şi în alianţă cu ea mai există ,,Biserici libere” luterane în Hessa, Baden, Hanovra şi Hamburg. Însă şi unii luterani şi calvini dintre cei care s-au unit şi au adoptat un regim ecleziastic comun şi agende comune, nu voiesc a admite o confesiune, ci pun preţ numai pe ştiinţa liberă, alţii voiesc a avea şi o confesiune comună, o aşa zisă confesiune de consens (Consensus-Bekenntniss), alţi iarăşi din contră, deşi intraţi în uniune voiesc a-şi păstra confesiunea lor deosebită, a se servi de cărţile lor simbolice şi a rămânea în luteranism respectiv în calvinism, aşa că manifestă mult zel pentru aşa zisa teologie confesională, în opoziţie cu teologia de consens.

În legătură cu variaţiunile şi luptele provocate de uniune continuă încă variaţiuni şi lupte între cele 3 direcţii adverse, ce s-au dezvoltat la protestanţii germani încă din secolul XVIII, adică între Ortodoxie sau confesionalism, cum se numeşte ea în timpul recent, supranaturalism şi raţionalism, deoarece ortodocşii sau confesionaliştii menţin şi în secolul XIX cărţile simbolice, pe când supranaturaliştii menţin numai Sfânta Scriptură, iară raţionaliştii voiesc a avea numai un Hristos, dezbrăcat de natură divină şi fără minuni, precum şi o Sfântă Scriptură fără inspiraţie supranaturală. Astfel este şi în timpul prezent, cum se vede atât din amănuntele de mai jos, cât şi din istoria şi literatura teologiei (§. 198). Ba încă raţionaliştii au putut forma în Germania de la 1840-1847 chiar comunităţi deosebite, ce se numeau ,,Comunităţi libere” şi ,,Amici protestanţi” sau ,,Amici ai Luminii”.

Totuşi aceşti raţionalişti separaţi au rămas în un număr neînsemnat (ca 35.000); ei se aliază de obicei cu raţionaliştii germani, care s-au dezbinat de romano-catolicism în 1844, adică cu catolicii germani, aşa că ambele partide religioase, unde vin în contact, compun uneori o comunitate cu acelaşi predicator şi au un cult comun. Iar în sânul partidei ortodoxe sau confesionale şi a celei supranaturaliste a fost în floare de la jumătatea secolului XIX pietismul, care până atunci fusese respins de raţionalism şi acum nu mai sacrifica pietăţii dogma ca în secolul XVIII, ci era pentru menţinerea cărţilor simbolice, respectiv a Sfintei Scripturi, precum şi pentru deşteptarea pietăţii; spre acest scop acum pietiştii se adunau şi în cercuri sau conventicule pioase. Dar raţionaliştii ridiculizau adesea pe pietişti, nu numai dându-le epitet de ,,bigoţi separatişti” (Mucker) ci şi acuzându-i la ocazie că comit desfrânări mistico-religioase, ca în aşa-zisul proces religios din Konigsberg (1835-1842), prin care însă se dovedi nevinovăţia lor.

Toate aceste partide s-au silit a impune pe cât posibil credinţele lor, de aceea membrii lor formară societăţi de partid, dintre care unele s-au răspândit în toată Germania, ba şi prin alte ţări. S-au format însă şi confederaţii de mai multe partide ba chiar de toate partidele unei confesiuni şi chiar ale mai multor confesiuni din protestantism spre a-şi apăra interesele comune. Astfel protestanţii ortodocşi din Germania au format de la 1832-1841 cu cei supranaturalişti şi cu cei raţionalişti aşa-zisa societate Gustav-Adolf, spre a ajuta comunităţile protestante cele sărace din ţările Germaniei, în care n-a pătruns protestantismul.

De asemenea protestanţii englezi şi protestanţii germani, asociindu-se la 1846 din îndemnul lui Chalmers (pron. Ceaomers), profesor de teologie în Scoţia, au înfiinţat în Londra ,,Alianţa Evanghelică” sau o federaţie de protestanţi credincioşi din Britania şi de pe continent contra romano-catolicismului şi a raţionalismului. Osebit de aceasta la 1848 protestanţii de partida ortodoxă şi de cea supranaturalistă din Germania au înfiinţat ,,Federaţia Bisericii Evanghelice din Germania” (Den Deutschen Evangelischen Kirchenbund), ce ţine congrese bisericeşti în fiecare an, iară luteranii confesionali au format încă mai multe societăţi pur luterane. În opoziţie cu acestea raţionaliştii formară de la 1863-1865 aşa-zisa ,,Societate Protestantă” (Protestanten-Verein) ce are tendinţa de a susţine raţionalismul; ea se adună şi în congrese internaţionale cu unitarii din America.

În anul 1887 guvernul Prusiei, ,,depunând armele în lupta pentru cultură (Kulturkampf) cu romano-catolicismul”, a dat ocazie mai cu seamă partidelor de mediaţie ale protestanţilor din Germania a înfiinţa ,,Federaţia Evanghelică” (Den Evangelischenbund), de o parte contra puterii crescânde a Romei, iară de alta contra indiferentismului şi materialismului. Abrogarea unor dispoziţii din legea contra iezuiţilor la 1904 producând între protestanţii din Germania o îngrijorare mai mare faţă de ,,invazia ultramontanismului” şi prin aceasta mărind opoziţia contra romano-catolicismului, face să apară şi mai indispensabilă în ochii protestanţilor din Germania ,,Federaţia Evanghelică”. Fireşte unele societăţi se combat între sine, aşa ,,Alianţa Evanghelică” cu ,,Societatea Protestantă”, fiindcă cea dintâi are tendinţa de a propaga un protestantism credincios, iară cea din urmă, raţionalismul.

Federaţia protestanţilor din Englitera şi de pe continent s-au manifestat încă înainte de înfiinţarea ,,Alianţei Evanghelice” prin crearea unei episcopii anglicane-prusiene în Ierusalim; în adevăr la 1841 Anglia şi Prusia căzură de acord a înfiinţa în Ierusalim o episcopie a protestanţilor anglicani şi prusieni, spre a reprezenta în Orient şi protestantismul; această episcopie a existat ca atare până la 1881, când s-a suprimat şi la 1887 a fost înlocuită cu o episcopie pur anglicană. În timpul cel mai recent s-a remarcat în Germania şi o mişcare pentru pregătirea reuniunii (Des Zusammenschlusses) tuturor Bisericilor Protestante Germane; mişcarea începu provizoriu la 1903 prin formarea unui comitet al Bisericii Evanghelice din Germania (Eines Deutschen Evangelischen Kirchenausschusses), care să reprezinte în exterior interesele comune ale Bisericii Evanghelice Germane.

Dar la 1909 cu ocazia jubileului de 400 ani de la naşterea lui Calvin s-a înfiinţat în Geneva un ,,Birou internaţional pentru protestantismul întreg” (Ein Internationales Bureau fur den Gesammten Protestantismus); el este destinat a întrece cu mult comitetul Bisericii Evanghelice din Germania, ce i-a servit de model.

Uniunea Evanghelică din 1817 avu de rezultat că protestantismul din Germania s-a mai dezvoltat în secolul XIX şi pe terenul organizaţiei bisericeşti. Luther lăsase în mâinile suveranilor administraţia Bisericii şi ei ca episcopi supremi (summi episcopi) administrau prin oficii bisericeşti proprii, adică prin consistorii, instituite de dânşii, atât Biserica întreagă cât şi diferitele comunităţi religioase. Calvin din contră, a dat comunităţilor administraţia Bisericii şi ele se administrau prin comitete alese sau presbiterii, iară afacerile comune ale Bisericii din o provincie se rezolvau prin sinoade provinciale, ce erau superioare presbiteriilor; la aceste sinoade trimiteau delegaţi toate presbiteriile. De aceea s-a zis că Luther a dat Bisericii sale o organizaţie consistorială, ce emana din supremaţia suveranului asupra Bisericii ţării sale, pe când Calvin a dat Bisericii sale o organizaţie presbiterială şi sinodală, ca emanaţie a regimului democratic al Bisericii.

De la înfiinţarea Uniunii partidele au simţit trebuinţă şi au tins a întruni aceste organizaţii una cu alta şi astfel nu numai Biserica Evanghelică Unită ci toate Bisericile regionale ale protestanţilor din Germania au primit treptat o organizaţie mixtă, aşa Bisericile luterane, pe lângă consistoriile (consiliile) bisericeşti şi consistoriile (consiliile) superioare bisericeşti ce aveau, primiră şi o organizaţie presbiterială şi sinodală, adică în diversele comunităţi se instituiră presbiterii şi mai presus de acestea sinoade regionale şi generale; tot astfel Bisericile calvine, pe lângă presbiteriile şi sinoadele lor primiră şi consistorii (consilii) bisericeşti. Sinoadele se compun din clerici şi laici, mai precis din un număr egal de clerici şi laici, sau şi din 1/3 clerici şi 2/3 laici.

Cel întâi sinod general fu convocat la 1846 în Berlin de regele Frederic Wilhelm IV, după ce încă din 1817, cu ocazia înfiinţării Uniunii, se ţinuse un sinod general la Nassau. Această organizaţie fu adoptată şi de Bisericile protestante de alte naţionalităţi, se manifestă încă şi tendinţa de a scoate Biserica de sub tutela statului. Această tendinţă avu de reprezentant principal pe Hammerstein (la 1886), de aceea se numeşte mişcarea hammersteiniană.

Luptele protestanţilor credincioşi sau pozitivi cu cei raţionalişti sau cu teologii moderni din Germania au ajuns în timpul cel mai recent încordate şi iată pentru ce: profesorul Adolf Harnack, teolog modern, în anul 1892 a atacat Simbolul apostolic, ca regulă de credinţă obligătoare pentru ecleziastici, apoi acelaşi profesor ţinu la 1899-1900 un curs şi-l rezumă şi publică sub titlul ,,Das Wesen des Christenthums” (Esenţa creştinismului); în acest curs Harnack distruge creştinismul pozitiv, reducându-l la încrederea în Dumnezeu şi dragostea către aproapele; de asemenea Frederic Delitzsch, profesor şi mai radical şi asiriolog, fiul lui Franz Delitzsch, profesor credincios, decedat, a ţinut şi publicat la 1903 o conferinţă, iară mai târziu au şi augmentat-o şi intitulat-o ,,Babel und Bibel” (Babilonul şi Biblia); în această conferinţă el susţine că creştinismul este de origine babiloniană şi prin urmare nu poate fi adevărat că Biblia s-a scris prin inspiraţie dumnezeiască; iară Kalthoff, pastor în Brema († 1906) a pus vârf la toate aceste atacuri cu scrierea lui ,,Christusproblem” din 1902; în această scriere el afirmă că Hristos ar fi un product al fantaziei unor comunităţi mesianiste de iudei, ce existau în secolul al II-lea la Roma[2].

Nu mai puţin zgomot a făcut încă şi trecerea lui Kalthoff la ,,Federaţia Moniştilor din Germania” (Deutscher Monistenbund), care-l şi alese prim prezident; această federaţie fu înfiinţată de Ernst Haeckel, profesor de zoologie, cunoscut ca materialist şi adversar al creştinismului. Din aceste cauze protestanţii credincioşi au cerut a se lua măsuri contra necredinţei ce se propagă de pe catedrele de teologie şi de pe amvoane; ei au recurs la aceasta spre a nu se da dreptate filozofului Eduard Hartmann pentru cele ce afirmă în scrierea lui ,,Die Krise des Christentums in der modernen Theologie” (Criza religioasă în teologia modernă).

Totuşi statul prin legislaţie şi prin măsuri administrative a ţinut calea de mijloc: de o parte după cererea raţionaliştilor s-a suprimat botezul forţat al copiilor de creştini, iară de alta s-a menţinut încă în mare parte caracterul bisericesc şi confesional al şcoalelor primare, cu toate insistenţele democraţilor sociali şi ale liberalilor de a fi secularizată şcoala primară. Între acestea diminuă şi numărul studenţilor teologiei. Pe teren liturgic teama timpului modern de contagiune a produs după exemplul americanilor şi englezilor o mişcare spre a se introduce la cuminecătură paharul individual în locul paharului comun, sau chiar a se introduce cuminecătura numai cu pâine şi fără pahar; iar antialcoolismul progresând a accelerat încercarea de a înlocui vinul în euharistie cu must dulce de struguri.

Chestiunea despre dreptul de vot al femeilor, în ce priveşte legea organică a Bisericii, a fost rezolvată mai întâi la 1908 în mod afirmativ prin decizia consistoriului superior luteran din Strassburg. Acesta a acordat femeilor în Biserica din Alsacia şi Lorraine (Lotharingia), de sub jurisdicţia sa, dreptul de alegătoare însă nu şi cel de eligibile[3].

 

În episodul următor
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
§. 196. Protestantismul în celelalte ţări

 

[1] N.tr.: Cităm aici deocamdată ca titlu documentar pe Elisabeth Malo cu cartea ei, Das Recht der Frau in der christlichen Kirche, Dessau und Leipzig. Cf. însă Ed. von der Golz, Der Dienst der Frau in der christlichen Kirche, Postdam 1905.

[2] N.tr.: Pe la sfârşitul anului 1911 Iatho, un paroh german în vârstă de 60 ani, a voit a aplica teoriile de mai sus. El a fost condamnat de consistoriul respectiv. Îndată după dânsul a fost condamnat şi Traub, un alt paroh, care-l apărase. Făcând apel la consistoriul superior din Berlin, acesta a respins apelul. Sentinţa consistoriului a produs mare agitaţie între parohii partizani ai teologiei moderne. Afacerea Traub în particular a frământat mai multe luni Biserica protestantă din Germania. Congrese şi întruniri cu zeci de mii de participanţi, între care şi Harnack, au votat moţiuni de protestare, au mers chiar până a reclama separaţia Bisericii de stat. Afacerea s-a închis cu victoria protestanţilor credincioşi, totuşi nu fără propuneri din partea parohilor ca pe viitor să se modifice legea pentru disciplina clerului protestant. Comp. scrierea Was geht uns Pfarrer die Verurtheilung des Pfarrers Traub an ? Ein Wort zum Frieden, von D. Friederich Michael Schiele, Berlin, 1912.

[3] N.tr.: Despre mişcarea feministă în genere conf. Revue Encyclopedique, Paris, 1896, p. 165, 228, 295 şi 325 scv. şi 841 scv. În acest din urmă articol este citată printre feministe şi o româncă, Sarmisa D. Bilcescu. Chiar din punct de vedere monistic a scris contra mişcării feministe dr. med. Adam Ander o lucrare cu titlul Matterschaft oder Emanzipation ? Eine studie uber die Siellung des Weibes in der Natur und in Menschenleben, Berlin, 1913.