----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (VII)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Patriarhia Constantinopolului şi reformele iniţiate la sfârşitul secolului XIX

Reformele din Imperiul Otoman din anii ‘1850-‘1860 au avut un impact direct asupra Bisericii Ortodoxe. Până la mijlocul secolului XIX, Biserica, care conducea millet-ul ortodox, se bucura de independenţă relativă în statul otoman. Contactele dintre guvernul rus şi Biserică şi clerul grec de rang înalt erau în afara controlului Porţii şi, drept urmare, păreau necorespunzătoare atât pentru otomani, cât şi pentru puterile apusene. În schimb, Tanzimatul[1] intenţiona să secularizeze treptat statul şi să lipsească Biserica de poziţia ei privilegiată. Pe de o parte, el căuta să transfere proprietăţile imobiliare bisericeşti statului otoman, iar pe de altă parte vroia să micşoreze influenţa rusă asupra treburilor turce.

Prima încercare de reformă administrativă a Patriarhiei Constantinopolului a avut loc în 1847. Autorul reformelor a fost ambasadorul britanic Stratford Radcliffe, care a propus includerea a 3 laici în Sinodul patriarhal. În orice caz, în 1848, aceste propuneri de reformă au fost respinse şi declarate necanonice[2].

Următoarea mişcare către reformă a început după hatt-i-humajun-ul din 1856. Aşa cum sublinia Apolinarie Butenev, ambasadorul rus la Constantinopol între anii 1856-1859: ,,Acest document fals şi prost alcătuit a fost creat şi impus turcilor de puterile apusene mai mult din cauza urii lor faţă de Rusia şi a temerilor privind influenţa sa politică şi ecleziastică în Răsărit decât datorită grijii lor reale pentru populaţia creştină din statul otoman. Aceasta a pricinuit multă tulburare în Patriarhia Constantinopolului”.

 

Constituţia din 1876: Sultanul Abdul Hamid al II-lea, marele vizir şi conducătorii millet-urilor eliberează o femeie care simbolizează Turcia, zdrobindu-i lanţurile. Îngerul care zboară ţine în mâini un pergament pe care este scris motto-ul Revoluţiei Franceze: Libertate, Egalitate, Frăţietate în turcă şi greacă. Scena are loc într-un cadru generic lângă Bosfor. Imaginea este reprodusă după o carte poştală din 1908, care aniversează reintroducerea constituţiei datorită Revoluţiei Tinerilor Turci din 1908.

 

În aprilie 1857, Poarta a cerut ca patriarhia să implementeze reformele. Primul pas trebuia să fie alcătuirea unui consiliu bisericesc naţional cu participarea unui funcţionar turc. Deşi au întâmpinat o opoziţie puternică din partea membrilor vârstnici ai Sinodului şi a naţionaliştilor bulgari în ascensiune, lucrările acestui consiliu au condus în cele din urmă, în 1860, la adoptarea a noi reguli pentru administraţia bisericească[3]. Cele mai discutate chestiuni din timpul şedinţelor preliminare au fost depunerea de jurăminte faţă de stat de către episcopii nou-numiţi şi adoptarea de salarii pentru preoţi. Ambele erau socotite necanonice şi de aceea nu au fost adoptate. Cea mai izbitoare modernizare a fost crearea Consiliului Mixt[4], cea de-a doua cameră a patriarhiei pe lângă Sfântul Sinod. Ea consta din 12 membri, episcopi şi laici în mod egal, şi potrivit noilor reguli, membrii Sinodului se schimbau la fiecare 2 ani.

Patriarhul era astfel limitat în puterea sa anterioară nelimitată de jure. El avea să dea socoteală de acum încolo în faţa Sfântului Sinod în chestiuni bisericeşti şi în faţa Consiliului Mixt în cele civile. Sinodul nu avea să includă membri cu experienţă administrativă centrală deoarece ei aveau să fie aleşi doar pentru 2 ani. Schimbările în ambele camere au condus la intrigi şi lupte interne între facţiuni. Scaunul patriarhal a rămas instabil în pofida reformelor: între anii 1860-1912, 10 patriarhi au deţinut poziţia şi 2 dintre ei au fost în funcţie de două ori. Consiliul Mixt a permis mai multă influenţă laică în politica bisericească. Biserica Constantinopolului a schimbat direcţia către mai multă politizare şi naţionalizare; naţionalismul grec extrem, departe de caracterul ecumenic supra-naţional tradiţional al patriarhiei, era noul spirit călăuzitor, făcut posibil de Consiliul Mixt.

Atitudinea Ministerului de Externe rus faţă de reforme a fost iniţial pozitivă. Diplomaţii, mai cu seamă ambasadorul rus din acea vreme le-a găsit utile pentru restaurarea legalităţii şi protecţia împotriva corupţiei în Biserică. Unii diplomaţi de la începutul secolului XX au aprobat de asemenea reformele şi au spus că ele erau ,,conservatoare în sensul cel mai bun al cuvântului”[5]. Alţii erau mult mai sceptici şi le-au socotit vătămătoare pentru Biserica Ortodoxă din Răsărit. ,,Pentru administraţia bisericească este necesară o mare putere, şi poziţia sa ar trebui să fie deasupra facţiunilor interne”, scria contele Grigorie Trubeţkoi[6]. Mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov, conducătorul politicii bisericeşti ruse în anii ‘1850-‘1860, era un adversar al acestor reforme. Fără a discuta partea politică a chestiunii, el sublinia caracterul necanonic al reformelor; în viziunea sa, dacă Consiliul Mixt controla finanţele patriarhiei şi adopta salarii pentru cler, acest lucru ar fi slăbit Biserica, ca şi unitatea şi tăria naţională a grecilor.

Deşi administraţia bisericească implementată de reforme era funcţională în deceniile anterioare primului război mondial, au fost făcute noi schimbări. În 1869, patriarhul Grigorie al VI-lea a început practica numirii a 6 din cei 12 membri ai Sfântului Sinod potrivit preferinţelor proprii; acest drept a fost păstrat de succesorii săi. Din ‘1880 se poate vedea că aceiaşi arhiepiscopi experimentaţi tindeau să stăpânească în patriarhie. Aceasta aminteşte în parte de perioada gerontismos care domnea către sfârşitul anilor ‘1850. Au fost alcătuite de asemenea comisii adiţionale: Comisia Patriarhală Centrală, Comisia Patriarhală Centrală Pedagogică, Comisia Averilor etc. Aceasta poate fi socotită o reacţie spre compensarea regulilor generale.

Până la mijlocul secolului XIX, Patriarhia Constantinopolului era o organizaţie religioasă supra-naţională de naţiuni diferite: sârbi, bulgari, români şi arabi. La mijlocul secolului XIX, ea a început să se dezintegreze provincie după provincie ca urmare a formării statelor naţionale din Balcani. În 1833, Biserica Greacă şi-a proclamat autocefalia (recunoscută de Constantinopol abia în 1850), Biserica Română în 1865 (recunoscută în 1885), Biserica Bulgară în 1870 (urmată de schisma bulgară din 1872). La mijlocul anilor ‘1870, patriarhia pierduse cea mai mare parte a eparhiilor sale europene şi drept urmare problemele sale financiare sporeau, autoritatea sa se diminua şi ea devenea doar Biserica grecilor otomani.

Odată cu formarea Consiliului Mixt, caracterul său naţional a crescut. Neofanarioţii din Constantinopol, reprezentaţi de membrii laici din Consiliu, erau mai mult sau mai puţin adepţi ai Megali idea greacă. Acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre cei mai mulţi mitropoliţi greci de la sfârşitul secolului XIX. În pofida acestei situaţii, ideologia bizantină veche a dominaţiei Constantinopolului asupra întregii lumi ortodoxe dăinuia în conştiinţa clerului patriarhal. Aceasta provoca indignare în Sankt Petersburg, unde predomina o ideologie alternativă, aceea a predominanţei Rusiei în lumea ortodoxă.

În anii ‘1860, Mitropolitul Filaret al Moscovei ridicase chestiunea patriarhului ecumenic în Sinodul rus. El găsea greşit titlul ,,scaunul ecumenic al Constantinopolului”. ,,Scaunul ecumenic – scria el – are conotaţia puterii ecumenice [universale]; dar patriarhul nu are acea putere. Titlul de ‘ecumenic’ aparţine patriarhului doar ca un titlu onorific. Sfântul Vasilie cel Mare este numit de asemenea învăţător ecumenic [universal], dar noi nu putem numi, pe această bază, scaunul Cezareei [ca fiind] ecumenic”[7]. Ulterior, în anii ‘1880, ruşii au evitat cu totul termenul ‘ecumenic’.

 

Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului [1878-1884]

Primul patriarh după războiul ruso-turc a fost Ioachim al III-lea (1834-1912). Ioachim (foto) fusese mitropolit de Varna (Bulgaria) şi Thessaloniki (Macedonia), astfel că el era familiarizat cu chestiunile naţionale din viaţa Bisericii. După război, el a luptat pentru a îmbunătăţi poziţia Bisericii şi a căutat soluţii pentru dificultăţile financiare şi etnice cu care se confrunta. El socotea Rusia un aliat important pentru Biserică. Poziţia sa pro-rusă a dat naştere unui conflict deschis cu prim-ministrul grec Charilaos Trikoupis[8]. În schimb, diplomaţii ruşi l-au susţinut pe patriarh în lupta sa împotriva Porţii Otomane, pentru drepturile şi privilegiile Patriarhiei Ecumenice.

Perioada de după 1878 este cunoscută în istoria Bisericii Constantinopolului ca prima etapă a luptei pentru drepturile şi privilegiile ei (Pronomiakon zitima). Privilegiile se bazau pe drepturile legendare acordate creştinilor de sultanul Mahomed Cuceritorul. Lupta Bisericii era în realitate o luptă pentru a păstra privilegiile sistemului millet şi autonomia sa în statul otoman. Limita autonomiei Bisericii devenea evidentă în cazul creştinului Makarios Minas. Când Minas a murit, el a lăsat proprietatea sa pentru milostenie. Fratele său a apelat la tribunalul turc şi, ca o consecinţă, în 1880, Ministerul Justiţiei a semnat un edict ca toate actele care privesc moştenirea să fie examinate de acum încolo de tribunalele otomane, fiind luate din jurisdicţia episcopilor eparhiali. Protestul patriarhului Ioachim al III-lea faţă de acest edict a fost înăbuşit.

În 1881, guvernul otoman a început să ia măsuri împotriva presei greceşti creştine şi a sistemului şcolar, care fuseseră cu totul sub controlul patriarhiei. Prima victimă a acestor acţiuni a fost M. Chamoudopoulos, redactorul ziarului patriarhal Ecclesiastiki Alitheia, care a fost găsit a fi nedemn de încredere din punct de vedere politic. În iunie 1881, Ministerul Educaţiei a cerut o explicaţie de la patriarh pentru poemele eroice patriotice scrise de Poumos în manualele şcolare. În martie 1882, Ministerul Educaţiei a confiscat manuscrisul cărţii Asediul şi căderea Constantinopolului, de istoricul A. Paspatis. Cartea nu avea să fie publicată decât dacă autorul era de acord să facă toate schimbările recomandate de comisia de cenzură. Alte două manuale erau de asemenea cenzurate de minister: Geografia de Antoniadis şi Cateheza creştină de D. Kyriakos. Pe viitor, toate programele şi manualele şcolare trebuiau să treacă cenzura ministerului[9]. Pe lângă cenzură, Poarta Otomană a numit un inspector pentru şcolile ortodoxe.

Următorul pas făcut de guvernul otoman pentru a limita autonomia bisericească privea privilegiile mitropoliţilor aşa cum erau schiţate în berate, adică documentele care le acordau lor anumite drepturi administrative. Această măsură era motivată politic şi ţintea în primul rând mitropoliţii greci din Macedonia. În octombrie 1882, nou-numitului mitropolit de Sisania, Antonie, i s-a emis un berat care afirma că el avea să fie judecat, nu de tribunalul patriarhal, ci de cel otoman. În februarie 1883, Mitropolitului Constantin de Kastoria i s-a emis acelaşi berat.

Patriarhul Ioachim al III-lea a cerut revenirea la status-quo-ul anterior, când clericii erau judecaţi în chestiuni civile de către tribunalul patriarhal; el a indicat toate domeniile în care drepturile creştinilor au fost încălcate: legea succesorală, dreptul de liberă construcţie a clădirilor bisericeşti, şcoli şi instituţii de caritate, administrarea şcolilor şi pedepsirea clericilor. Ca urmare a acestei pledoarii, prima etapă a Pronomiakon zitima s-a încheiat cu succes pentru Biserică, şi patriarhul Ioachim a primit un berat identic cu cel al predecesorului său. Un teskere suplimentar a fost emis de minister însă, poruncind ca în cazul unei crime comise de un preot, monah sau monahie, cel vinovat să fie întemniţat în închisoarea de stat. Sinodul nu a acceptat acest ordin, şi pe 30 martie 1884 Ioachim al III-lea a abdicat.

Ambasada rusă l-a susţinut pe Ioachim în acest stadiu al luptei începând din 1883, în timp ce reprezentanţii celorlalte puteri au păstrat tăcerea. Pe 16 iulie 1883, ambasadorul Nelidov l-a vizitat pe Aarifi Paşa, ministrul afacerilor externe, pentru a-i înmâna un protest oficial. În noiembrie 1883, el l-a sfătuit pe Ioachim al III-lea şi Sinodul său să aştepte efectele măsurilor sale diplomatice. În iunie 1883, N.G. Giers, ministrul rus al afacerilor externe, se adresase Porţii prin ambasadorul turc la Sankt Petersburg cerând guvernului otoman să înceteze măsurile sale împotriva Bisericii cât mai curând posibil dacă vroia să menţină relaţii paşnice cu Rusia. Poziţia activă a Rusiei în acea vreme era în contrast cu indiferenţa Germaniei şi Franţei şi cu nefavorabila, cu toate că mai puţin ostila poziţie a Austro-Ungariei.

 

 

[1] Tanzimatul a fost o perioadă de reformă în Imperiul Otoman, care a avut loc între anii 1839-1876; numele acestei perioade vine de la hatt-i şeriful Gulhane sau Tanzimat Fermani (edictul imperial de reorganizare). Acesta însemna reorganizarea Imperiului Otoman prin introducerea de noi instituţii, după model european, care aveau - printre alte scopuri - secularizarea statului otoman.

[2] D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi. Pros mia anasynthesi tis istorias tou Oikou­menikou Patriarheiou ton 19o aiona, Atena, 2003, p. 37-67.

[3] A se vedea mai multe despre aceste reforme în D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi, p. 77-152.

[4] Jurnalul masonic grec Pythagoras, periodicul oficial al Marii Loji Masonice a Greciei, a dezvăluit câteva informaţii deosebit de interesante privind răspândirea masoneriei printre grecii din Constantinopol la începutul secolului XX:

,,Totodată, larga participare a membrilor Lojii nu numai în Organizaţia Constantinopolitană, ci şi în Consiliul Mixt Naţional Permanent este impresionantă, deoarece Consiliul era într-un fel guvernul neoficial al romanităţii constantinopolitane şi de asemenea cel mai apropiat asociat al Patriarhiei Ecumenice. Fără îndoială, întâistătătorul scaunului ecumenic şi oamenii din preajma lui erau conştienţi de statutul masonic al unora din membrii Consiliului; cu toate acestea, statutul social al acestor indivizi nu permitea ca ei să fie puşi la îndoială. La urma urmei, poziţia lor în Consiliu era electivă şi intra în vigoare prin alegerile care aveau loc în comunităţile locale” (Ioannis Samaras, ,,Ιστορία της Στοάς ‘Αρμονία’ υπ΄ αριθ. 44 εν Ανατ. Κωνσταντινουπόλεως”, Πυθαγόρας 101 (2011), p. 156).

Istoria ne va arăta că, graţie ‘lucrării’ acestui Consiliu Mixt, o serie de patriarhi masoni – precum Ioachim al III-lea (1834-1912), Vasilie al III-lea (1844-1929), Meletie al IV-lea [Metaxakis] (1871-1935), Athenagora (1886-1972) etc – vor ocupa scaunul ecumenic pentru a duce la îndeplinire scopurile masoneriei. A se vedea Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, de preot Srboliub Miletich; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist; PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[5] P. Mansurov, Konstantinopol’skaja cerkov’. Ocherk osnovnyh nachal stroja ee v XIX veke, chast’ I. Central’noje upravlenije, Moscow, 1909, p. 66.

[6] Grigorie Trubeţkoi, ,,Rossija i Vselenskaja Patriarchija posle Crymskoj vojny, 1856-1860 gg. Po neizdannym materialam”, Vestnik Evropy, 3 (1902), p. 9-10.

[7] Sobranie mnenij i otzyvov Filareta, 155.

[8] Ev. Kofos, ,,Patriarch Joachim III (1878-1884) and the Irredentist Policy of the Greek State”, Journal of Modern Greek Studies, IV (1986), nr. 2, p. 107-120.

[9] I. I. Sokolov, Constantinopol’skaja cerkov’ v XIX v., Sankt Petersburg, 1904, p. 379.