----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Aşezământul Sfintei Biserici Ortodoxe Universale

pentru venerarea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni (II)

 

Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924

 

Partea I

Dovezi din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament despre cinstirea şi invocarea sfinţilor

Mai întâi din Sfânta Scriptură se ştie cât bine a făcut Dumnezeu celor ce trăiesc pe pământ; a făcut pentru serviciile (meritele) şi lucrurile bune ale Sfinţilor Părinţi şi Strămoşi, săvârşite chiar şi mai înainte de moartea lor. La Cartea Facerii se scrie: Şi s-au arătat Dumnezeu lui şi i-au zis: ... eu voiu fi cu tine şi te voiu binecuvânta, că ţie şi seminţiei tale voiu da tot pământul acesta, şi voiu întări jurământul meu care am jurat lui Avraam tatăl tău. Şi voiu înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi voiu da seminţiei tale tot pământul acesta; şi întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Pentru că a ascultat Avraam tatăl tău cuvântul meu şi a păzit poruncile mele şi învăţăturile mele şi îndreptările mele şi legile mele (Facerea 26, 2-5).

Şi apoi şi mai jos: Nu te teme, că cu tine sunt şi te voiu binecuvânta şi voiu înmulţi sămânţa ta pentru Avraam tatăl tău (24). Şi de multe ori Domnul, dorind a face bine fiilor lui Avraam, se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi al lui Iacov, cum se vede din Sfânta Scriptură. În cartea a II-a a lui Moisi se poate citi: Şi s-a rugat Moisi înaintea Domnului Dumnezeu şi a zis: ... Adu-ţi aminte de Avraam şi de Isaac şi de Iacov robii tăi ... şi te îmblânzeşte spre răutatea norodului tău (Ieşirea 32, 11-13) şi Domnul îşi întoarse inima Sa spre norodul israilitenesc.

La Cartea Împăraţilor se vede cum Domnul se adresează lui Solomon, călcătorul legii: Rupând în două voiu rupe împărăţia ta din mâna ta, şi o voiu da pre ea unui rob al tău. Ci în zilele tale nu voiu face aceasta pentru David tatăl tău, din mâna fiului tău o voiu lua. Însă nu voiu lua împărăţia toată, un schiptru voiu da fiului tău pentru David robul meu (III Împăraţi 11, 11-13). S-a rugat şi împăratul Ezechia fiind bolnav, ca să-i lungească Dumnezeu viaţa. Şi Domnul a trimis pe Proorocul Isaia a-i spune: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui David tatăl tău: auzit-am rugăciunea ta, şi am văzut lacrimile tale, iată eu te voiu însănătoşi pre tine, şi în ziua a treia te vei sui în casa Domnului. Şi voiu adăuga preste anii tăi cincisprezece ani, şi din mâna împăratului Asirienilor te voiu mântui pre tine şi cetatea aceasta, şi te voiu scuti pentru cetatea aceasta, pentru mine şi pentru David robul meu (IV Împăraţi 20, 5-6).

Rugatu-s-au şi cei trei tineri în cuptorul Vavilonului, zicând: Nu ne da pre noi până în sfârşit pentru numele tău, şi nu strica legătura ta. Şi nu depărta mila ta de la noi, pentru Avraam cel iubit de tine şi pentru Isaac robul tău şi pentru Israil sfântul tău (Cântarea celor Trei Tineri v. 10-11). Solomon s-a rugat: Adu-ţi aminte Doamne de David şi de toate blândeţele lui; ... pentru David sluga, să nu întorci faţa unsului tău (Psalmi 131, 1, 10) şi pentru David Domnul Dumnezeul său îi dădu rămânere în Ierusalim, înălţând pe fiul său după el şi cruţând Ierusalimul. Pentru că David făcuse cele drepte în ochii Domnului (potrivit III Împăraţi 15, 4-5).

 

Îngerul păzindu-i pe cei trei tineri în cuptorul Babilonului

 

Şi apoi de ce încă atâtea mărturii, când sfintele cărţi: Octoihul, Triodul Postului Mare, Penticostarul, Mineele lunare şi alte cărţi bisericeşti, folositoare de suflet şi binecuvântate, sunt opera acestor Sfinţi Părinţi, în care ei şi-au adresat în unele versetele, iar în altele cântările lor, atât de la slujba vecerniei (de seară) cât şi de la cea de utrenie (de dimineaţă) şi de liturghie, cinstei şi venerării Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorului, sfinţilor apostoli, sfinţilor mucenici şi tuturor sfinţilor ? Şi când toate acestea sunt alcătuite de ei şi încredinţate sfintei noastre Biserici, pentru ca şi noi următorii lor să ne folosim de ele în cererile şi rugăciunile noastre fierbinţi către toţi sfinţii, când cerem ajutor şi mântuire. Şi cine oare ar putea să socotească noianul minunilor săvârşite de sfinţi prin cererea şi cântarea cu credinţă a tuturor imnelor şi rugăciunilor cuprinse în cărţile de mai sus, special alcătuite pentru fiecare nevoie şi necaz, rostite şi înălţate cu credinţă tare şi fierbinte ?

Ar fi poate o încercare tot atât de riscantă, ca şi a unui marinar ce şi-ar pune în minte să treacă oceanul cu o luntre putredă şi găurită ... Cei care în viaţă nu aţi căpătat nici o îndrumare în privinţa aceasta, ca să vă convingeţi de spusele noastre, procuraţi-vă şi citiţi: Prologul, Sinaxarul, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii creştine, apoi cuvântările la praznicele Maicii Domnului, la amintirile minunilor săvârşite prin icoanele ei, şi numai atunci veţi vedea şi vă veţi încredinţa şi singuri despre adeveritatea spuselor noastre. Veţi vedea cum o părticică din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, la chemarea cu credinţă a numelui lui (Prolog, 7 ianuarie), a omorât un şarpe înfricoşat, şi cum presviterul Ioan, numai intrând în peştera sfântului cu credinţă, s-a izbăvit de boala sa. La 24 februarie se povesteşte cum un alt preot Conon, chemând în ajutor pe Botezătorul s-a izbăvit de furtuna patimii şi câte altele ...

Cartea aşa numită Limonarul Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului, este plină de minunile ce s-au făcut prin ajutorul sfinţilor chemaţi în rugăciuni. Să se citească de pildă minunile Sfântului Nicolae de la 6 decembrie, asemenea şi din Prologul aceleiaşi zile. Apoi cele ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului de la 26 octombrie etc ca să se poată convinge şi cei ce nu cred în puterea rugăciunilor şi ajutorului ce ni-l pot acorda sfinţii, când îi chemăm cu credinţă în nevoile şi suferinţele noastre; minuni povestite şi scrise de martori oculari, controlate şi primite de sfânta noastră Biserică. Iar cei ce se îndoiesc de posibilitatea minunilor să-şi dea osteneala să citească vreo Introducere în Teologia Ortodoxă sau şi vreo Apologetică creştină.

 

Argumentarea raţională bazată pe Sfânta Scriptură pentru venerarea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni

În amândouă Testamentele, Sfânta Scriptură în mod real ne dă dovezi şi fapte că oamenii s-au rugat de ajutor şi de mijlociri către sfinţi, încă pe când aceştia trăiau pe pământ. Aşa, de exemplu, fiii lui Israil, fiind în necaz, s-au adresat lui Samuil: Să nu taci pentru noi, ci să strigi către Domnul Dumnezeul tău, ca să ne izbăvească pre noi din mâna celor de alt neam (I Împăraţi 7, 8). Prietenilor lui Iov, Dumnezeu le-a spus: Mergeţi la robul meu Iov, şi va face jertfă pentru voi, şi Iov robul meu se va ruga pentru voi, că de nu aş primi eu faţa lui, şi de nu ar fi pentru el, v-aş fi pierdut pre voi, pentru că nu aţi grăit adevărat (Iov 42, 8). Apostolul Pavel zice: Vă rog pre voi fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru dragostea Duhului, ca împreună cu mine să vă nevoiţi întru rugăciuni pentru mine către Dumnezeu; ca să mă izbăvesc de cei neascultători în Iudeea (Romani 15, 30-31); de asemenea Efeseni 6, 18-19; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1; Coloseni 4, 2-3; Evrei 13, 18; Iacov 5, 16.

Din aceste texte ale Sfintei Scripturi, se poate vedea destul de clar că oamenii altor vremuri au cerut mijlocire în rugăciuni la sfinţi încă fiind vii. Desigur, lucru minunat şi instructiv este şi faptul că însuşi Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii, cel întâi între apostoli, – Pavel –, care s-a înălţat până la al treilea cer şi a auzit lucruri care nu este cu putinţă omului încă fiind viu a le grăi – Pavel, sfinţirea şi făcătorul de minuni al creştinismului; Pavel, soarele a toată lumea; Pavel, plăcutul lui Dumnezeu, să roage pe sfinţi pentru rugăciuni ... Ce au de spus în contra tuturor acestor dovezi respingătorii invocării sfinţilor în rugăciuni ?

Unii dintre adversari vor să ne dovedească că una este să te adresezi cuiva când este viu, şi altceva înseamnă să chemi pe cei morţi, în rugăciune, pentru apărare sau sprijin. Primul este lucrul de bună cuviinţă, zic ei, al doilea, necinstit. Acest răspuns însă este ridicol, sau mai bine, vorbărie goală şi nu argument.

Căci dacă întâiul este lucru de bună cuviinţă şi bazat pe Sfânta Scriptură, atunci şi al doilea este tot atât de onorabil, pentru că şi acest caz se sprijină pe Sfânta Scriptură, cum s-a arătat mai sus în învăţătura pentru cinstirea şi invocarea sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor.

În consecinţă, dacă pe sfinţii cei vii îi putem invoca (chema) în rugăciune, cu atât mai mult ne putem adresa celor ce împărăţesc deja cu Hristos. Am dori să ştim, ce ne-ar putea împiedica a invoca pe sfinţii cei morţi ? Faptul că ei împărăţesc cu Hristos, şi nu mai vor să se roage pentru noi ? Sau nu pot să se roage ? Nu pot auzi şi recunoaşte rugăciunile noastre ? Ori prin chemarea lor în rugăciuni, jignim pe Dumnezeu şi pe Hristos Mântuitorul nostru ? Dacă ni se va zice că sfinţii, vieţuind cu Hristos, nu voiesc să se mai roage pentru noi, cuvintele vor fi deşarte şi fără a prezenta un argument serios. Pentru că ei, împărăţind cu Domnul şi, fără îndoială, cunoscând nevoile şi suferinţele noastre din experienţa proprie, au pentru noi mai mare iubire decât au avut aici, şi precum vorbeşte Sfântul Chiprian în cuvântul său cel ,,Pentru moarte”: ,,Pentru nemurirea de care s-au învrednicit, fiind fără întristare, se îngrijesc mai cu dinadinsul pentru mântuirea noastră”.

Dacă se va spune că sfinţii nu pot să se roage, cuvintele iarăşi vor fi nedoveditoare, întrucât argumentul stă de partea noastră. Pentru motivul că noi credem că dacă sfinţii s-au putut ruga pentru noi aici când erau în strâmtorare, în exil, cu atât mai mult pot acolo, aflându-se în odihnă, întru împărăţia cea cerească. Se va zice poate şi aceea că sfinţii nu ne aud şi nu au putinţa de a recunoaşte rugăciunile noastre. La acestea ne îngăduim să punem acum noi întrebarea: dar atunci de unde ştiu îngerii de întoarcerea şi pocăinţa păcătoşilor, de care se bucură după cuvintele lui Hristos: Bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10) ? De unde ştiu îngerii, de acolo pot afla şi sfinţii. Dar despre acest lucru vom vorbi mai pe larg în partea a doua.

Se va mai zice că invocarea sfinţilor şi cererea de mijlocire pe lângă Dumnezeu Îl jigneşte pe Acesta. În acest caz, suntem ţinuţi să răspundem că atunci nu am avea dreptul şi nu ne-ar fi îngăduit să invocăm nici pe sfinţii sau plăcuţii Domnului cei vii, ceea ce ar fi nu numai absurd, dar şi în contrazicere cu Sfânta Scriptură, în care am văzut cazuri ca atare, citate mai sus.

În afară de aceasta, noi creştinii adevăraţi credem şi ştim că între Biserica cerească pronumită triumfătoare şi aceea pământească zisă luptătoare există relaţiuni reciproce sau legături despre care ne lămureşte mai ales apostolul neamurilor Pavel, când zice destul de limpede în epistolele sale: Pentru că nu v-aţi apropiat de muntele ce se putea pipăi ... ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de Îngeri, şi de adunarea celor întâi născuţi (Evrei 12, 18, 22-23).

Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maică nouă tuturor (Galateni 4, 26). Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi de aproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului însuşi Iisus Hristos; întru care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru lăcaş sfânt întru Domnul (Efeseni 2, 19-21); Căci întru dânsul (adică în Iisus Hristos) s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit; şi el este mai înainte de toate şi toate întru dânsul sunt aşezate; şi el este capul trupului Bisericii; care este începătură, întâi născut din morţi; ca să fie întru toate el cel dintâi (Coloseni 1, 16-18). Ci adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru el, care este capul, Hristos; din care tot trupul potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se ... face creşterea trupului (Efeseni 4, 15-16).

Din textele Sfintei Scripturi de mai sus, se poate dar vedea şi constata în mod real şi cu totul sigur relaţiunile existente între cele două Biserici triumfală şi luptătoare. Şi, deci dacă Ierusalimul de sus este mama noastră a tuturor, după cuvintele apostolului, rezultă în mod firesc că şi noi suntem de drept concetăţenii vieţuitorilor cereşti. Şi cum şi al unei Biseirici şi al celeilalte, capul este Hristos, atunci – cum zice şi Sfântul Apostol Pavel –  şi unii şi ceilalţi suntem membrii unui singur trup, al cărui cap este Hristos. De aici urmează că membrii de sub conducerea unui cap neapărat trebuie să aibă îngrijire reciprocă unii de alţii, pentru că şi natura îi constrânge a se ajuta unul pe celălalt cum învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: Că precum într-un trup multe mădulare avem, şi mădularele nu au toate o lucrare; într-acest chip noi, cei mulţi, un trup suntem întru Hristos, şi fiecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5); Că precum trupul unul este, şi mădulare are multe şi toate mădularele ale unui trup, multe fiind, un trup sunt; aşa şi Hristos. Pentru că printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat ... şi toţi într-un Duh ne-am adăpat (I Corinteni 12, 12-13); Ca să nu fie dezbinare în trup; ci să se grijească mădulare între sine asemenea unul de altul. Şi ori de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele dimpreună; ori de se slăveşte un mădular, împreună se bucură toate mădularele (I Corinteni 12, 25-26).

Pe acest temei scripturistic, avem motive să tragem următoarea concluzie:

 

I. Membrele unui trup, de sub conducerea unui cap, sunt legate în aşa fel unele de altele, încât fatalmente se ajută, se îngrijesc şi suferă unul pentru altul. Aplicată această formulă la chestiunea ce tratăm rezultă: că noi pământenii, alcătuind un trup – al lui Hristos –, împreună cu cetăţenii Ierusalimului celui de sus, al căruia cap este Hristos, urmează după zisele Sfântului Apostol Pavel că suntem obligaţi şi unii şi ceilalţi a ne ajuta, a ne îngriji şi a suferi unii pentru alţii, în măsura posibilităţii date. În consecinţă dar, sfinţii trecuţi din lumea aceasta, prin natura relaţiunii ce-i leagă de noi pământenii, suferă pentru noi când ne găsim în suferinţe aici pe pământ în valea plângerii, şi ne ajută nouă la necazuri, prin rugăciunile lor.

 

II. Locuitorii unui oraş, care trăiesc în bună înţelegere şi bună rânduială unii cu alţii, când văd pe concetăţenii lor în vreo strâmtorare, se grăbesc numaidecât la chemarea lor, dându-şi silinţa fiecare după putinţă a da o mână de ajutor pentru înlăturarea ei.

Ierusalimul este oraş ceresc; iar noi pământenii suntem copiii acestui oraş, concetăţenii locuitorilor lui, după cuvintele apostolului care zice: Ierusalimul este mama noastră a tuturor.

Urmează dar că locuitorii cereşti – concetăţenii noştri –, adică sfinţii trecuţi din lumea aceasta, în mod firesc ne ajută prin rugăciunile lor, când suntem necăjiţi sau îi chemăm să ne vină în ajutor. Acest adevăr ni-l întăreşte acelaşi apostol când zice: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi (Romani 15, 1). Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos (Galateni 6, 2).

 

III. Fraţii, copiii unui părinte, animaţi de aceeaşi iubire reciprocă, când se văd unul pe altul în suferinţă, se cheamă şi se ajută între ei la împrejurări grele. Sfinţii sunt fraţii noştri. Pentru că la un loc cu toţii avem un singur Tată, pe Dumnezeu. Ca atare, suntem cu toţii copiii Lui. Cum de altfel se şi scrie: Iar câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui (Ioan 1, 12). Unul este Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 23, 9). Însuşi Duhul acesta mărturiseşte dimpreună cu duhul nostru, că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar de suntem fii, suntem dar şi moştenitori; moştenitori adică ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos (Romani 8, 16-17). Dacă sfinţii sunt fraţii noştri, şi pentru motivul că la un loc avem un singur Tată ar trebui să nutrească dragoste pentru noi fraţii lor, aflaţi încă aici pe pământ înconjuraţi de toate necazurile şi de toate primejdiile, şi să ne ajute – după cum ne şi ajută –, când noianul acestora întrece puterea noastră de a le putea străbate şi înfrânge. Speranţa şi credinţa nu mai au raţiunea de a exista în ceruri: iubirea însă nu numai că nu se stinge, ci în mod firesc se desăvârşeşte.

 

IV. Un regiment de armată este despărţit în vremea luptei în două părţi, sub comanda unui şef. Dacă o parte învinge mai înainte pe duşmanii săi, au nu-i vine în ajutor şi celeilalte care încă se luptă ? Şi oare cei ce se luptă încă săvârşesc vreo greşeală dacă cheamă în ajutorul lor pe învingători ?

Desigur că nu ! Şi atunci şi chemarea a fost firească, şi ajutorul iarăşi în mod firesc a trebuit să urmeze neîntârziat. Şi la urmă să ne întrebăm: Ce-i oare viaţa aceasta, dacă nu un câmp de luptă crâncenă cu toate nevoile, suferinţele, primejdiile şi ispitele ... ?

Călăuza acestei vieţi însă este Hristos, cum singur Se numeşte ca atare: Matei 2, 6; Ioan 17, 33 şi 6, 47; Apocalipsis 3, 21. Dar pentru că luptătorii de sub comanda aceluiaşi şef sunt despărţiţi în două tabere, sfinţii lui Dumnezeu din împărăţia triumfătoare a cerului – învingătorii – şi noi muritorii care trăim încă pe pământ şi ne luptăm, în mod natural, adevărul şi dreptatea cer ca să chemăm pe sfinţi – învingători – să ne ajute cu sprijinul şi puterea lor, la lupta în care noi suntem angajaţi de multe ori peste puterile noastre, şi care adeseori, fără de sprijinul lor, ne-ar putea duce la descurajare şi deznădejde.

 

Se pune acum întrebarea: Cum văd şi aud sfinţii trebuinţele şi rugăciunile noastre ? A dezlega această întrebare în mod precis este foarte greu, fiindcă – lucru cunoscut – dogma este ceva ce aparţine minţii lui Dumnezeu şi în consecinţă poate conţine şi taine nedezlegate. Că sfinţii văd trebuinţele noastre şi ne aud rugăciunile, asta este lucru sigur, când avem atâtea dovezi din Sfânta Scriptură, că unii dintre ei, încă trăind în trup pe pământ, au văzut şi au auzit de departe (Împăraţi cap. 5 şi 6; I Împăraţi 10-20; III Împăraţi cap. 14). Cu atât mai mult dar pot să vadă şi să audă acum, când trăiesc în ceruri fără de trup.

În sfârşit, trebuie să ţinem seamă şi de aceea că Hristos Mântuitorul nostru, după natura Sa omenească, Se roagă pentru noi Tatălui Său în ceruri. Despre aceasta ne vorbeşte iarăşi Apostolul Pavel: Hristos este cel ce au murit, şi mai ales care au şi înviat, care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, care şi se roagă pentru noi (Romani 8, 34). Iar acesta (Iisus), pentru că rămâne în veac, are preoţie veşnică. Pentru aceea şi a mântui desăvârşit poate pre cei ce vin prin el la Dumnezeu, pururea trăind ca să se roage pentru dânşii (Evrei 7, 24-25). Feţii mei, acestea scriu vouă, ca să nu păcătuiţi. Şi dacă cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept; şi acesta este curăţire de păcatele noastre (I Ioan 2, 1-2).

Deci dacă Hristos capul nostru Se roagă pentru noi, atunci ce ne împiedică să credem că şi mădularele Lui, adică sfinţii lui Dumnezeu mijlocesc şi se roagă pentru noi ? Căci dacă sfinţii lui Dumnezeu, trăind pe pământ, au fost întru toate în bună înţelegere cu Hristos, conformându-se voii Lui şi mergând pe urmele Lui, cu atât mai mult acest lucru trebuie să aibă loc acolo în ceruri, unde nu poate exista nici o opoziţie şi nici o contrazicere ca pe pământ. Acolo împărăţind iubirea, liniştea, dragostea şi fericirea, toate, cu voia lui Hristos.

Am zis mai sus că Hristos Se roagă pentru noi. Lămurim că această acţiune o face nu cu firea Sa cea dumnezeiască cu care este egal Tatălui şi îndeplineşte cererile şi rugăciunile ce i Se adresează, ci cu firea omenească, cu care este mai mic decât Tatăl şi vrednic de auzit. La obiecţiunea că avem un singur mijlocitor – Hristos – cum zice Sfântul Apostol Pavel – între Dumnezeu şi om; Omul Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 5-6), răspundem: din cuvintele apostolului, aşa s-ar părea că unul este mijlocitor – Hristos. Ce urmează însă mai departe după acestea ? Care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi. Vedeţi oare deosebirea între mijlocitori ?

Unul – mijlocitor Hristos –, în legătură cu răscumpărarea şi cu izbăvirea. Dar nu unul, în legătură cu cererea şi cu rugăciunea. Pentru că dacă sfântul apostol ar fi voit să fixeze numai un mijlocitor şi să excludă pe toţi ceilalţi, atunci, la ce bun ar fi făcut în atâtea rânduri apel la rugăciuni, pentru sine, la sfinţii care încă trăiau pe pământ, cum am spus mai sus. Dar despre aceasta vom vorbi mai departe.

Din cele de mai sus dovezi, aduse din Sfânta Scriptură, destul de lămurit se vede că faptele bune şi serviciile făcute în această viaţă de sfinţii trecuţi din lumea aceasta ne ajută nouă celor vii de pe pământ. Pe temeiul acesta, oamenii Vechiului Testament, în rugăciunile lor către Domnul, aminteau faptele şi lucrurile lor bune (ale sfinţilor), ca prin ajutorul lor, să fie auziţi mai degrabă. Însă, deoarece toţi drepţii trecuţi din viaţa aceasta până la venirea lui Hristos nu se urcase în cer, din acest motiv, nu era îndătinat obiceiul la cei ce se rugau în Vechiul Testament a zice: ,,Sfinte Avraame, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” etc. Faptele şi meritele sfinţilor însă, oamenii vremurilor de pe atunci le invocau în rugăciunile lor, spre a căpăta ajutor prin mijlocirea lor.

În vremea noastră, lucrurile s-au schimbat: Crucea lui Hristos a deschis uşile cerului, după care act, toţi sfinţii prin Înălţarea Domnului au trecut acolo şi împărăţesc cu El în etern, după cum zice: Suitu-te-ai la înălţime, robit-ai robime (Psalmi 67, 19). Şi acest lucru se întâmplă şi în vremea de acum cu sfinţii care plac lui Dumnezeu aici. După moartea lor, se înalţă acolo şi sunt părtaşi vederii Domnului şi rugăciunilor noastre. Dar despre aceasta vom vorbi la vreme. Trebuie să se ştie însă că nu numai faptele şi lucrurile bune ale celor trecuţi din viaţa aceasta ne ajută celor ce încă trăim în ea, ci şi rugăciunile lor, ceea ce se vede destul de lămurit din Sfânta Scriptură.

Aşa de pildă, la Cartea Proorocului Ieremia se vorbeşte: Şi au zis Domnul către mine: de va sta Moisi şi Samuil înaintea feţei mele, nu este sufletul meu către ei (Ieremia 15, 1). Acest text scripturistic nu le prea convine adversarilor noştri, şi din această cauză se şi împărţesc în păreri. Unii îl înţeleg astfel că: dacă ar sta acum înaintea Mea oricare dintre bărbaţi ca Moisi şi Samuil, nu vor avea nici un succes. La această tâlcuire, răspundem cu aceea pe care ne-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur când afirmă că aici nu este vorba de nişte oameni necunoscuţi, negândiţi, ci de Moisi şi de Samuil (a se vedea Dialogul Învăţăturii, moralei, cap. I, Epistola către Tesalonicheni). Alţii cred că din textul: dacă se vor scula la rugăciune reiese că nu s-au sculat şi nu s-au rugat. Prin urmare, că acolo – sus în ceruri – nu se obişnuieşte nici un fel de rugăciune a sfinţilor către Dumnezeu. La aceasta răspundem: s-au rugat ei în acea vreme sau nu, nu se ştie. Se poate însă şi să nu se fi rugat, ştiind că rugăciunea lor pentru acel lucru nu va fi ascultată. În altă vreme însă, când a fost posibil, cu siguranţă că s-au rugat ca de obicei. În ce priveşte părerea a doua, că Dumnezeu prin cuvintele: Dacă se vor scula la rugăciune Moisi şi Samuil ar fi privind pe aceia care niciodată nu s-au rugat şi nu pot să se roage, în acest caz cuvântul Domnului nu ar fi avut sens.

Pentru că cine ar putea spune: dacă animalul meu s-ar ruga pentru tine, nu ar avea nici un succes, fiind lucru ştiut că animalele nu pot să se roage. Asemenea şi aici. Dacă Moisi şi Samuil nu s-au rugat niciodată şi nu au putut să se roage pentru oamenii lor, atunci Dumnezeu nu a putut zice: Dacă s-ar scula (la rugăciune) Moisi şi Samuil înaintea mea, nu este sufletul meu pentru poporul acesta.

Iar dacă a spus aceste cuvinte, rezultă sensul şi însemnătatea pe care le-o dăm noi, în ciuda tuturor contrarilor noştri.

Mai tâlcuiesc ei aceste versete şi în al treilea fel: dacă Moisi şi Samuil ar fi trăit pe pământ între ceilalţi oameni, şi s-ar fi rugat pentru ei, nu ar fi avut nici un succes.

Şi la această răstălmăcire trebuie să observăm că este în firea adversarilor noştri de a schimonosi toată Sfânta Scriptură, numai să scoată ceva după placul lor.

Pentru că aici se vorbeşte destul de lămurit că: Dacă s-ar scula Moisi şi Samuil, nu cum zic ei: dacă ar fi fost pe pământ între vii şi s-ar fi sculat la rugăciune pentru norodul acesta. Adversarilor noştri le place mai mult să schimbe Scriptura şi să o denatureze decât s-o respecte supunându-se adevărului. Să-i lăsăm dar în nesupunerea şi nerespectul lor, şi să mergem mai departe.

În a doua carte a Macaveilor (cap. 15, 12-16) se povesteşte că Iuda Macavei, înainte de a începe războiul cu Nicanor, a văzut în vis pe Arhiereul Onie şi pe Proorocul Ieremia, – care de mult trecuseră din viaţă –, rugându-se pentru norodul israiltenesc. Şi apoi la un moment dat, pe Proorocul Ieremia întorcându-se către el şi dându-i sabia care o ţinea în mâna dreaptă şi zicându-i: Ia această sfântă sabie, care este dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pre vrăjmaşi.

Tot acolo se vorbeşte pentru Ieremia, că este iubitor de fraţi şi că se roagă mult pentru popor şi pentru sfânta cetate (v. 14). Aceste dovezi însă aşa de clare adversarii noştri nu le primesc, pentru motivul necanonicităţii – zic ei – a cărţilor lui Macavei.

Acest pretext însă nu ne miră deloc, pentru că odată ce se resping puncte principale din credinţa adevărată, nu se recunosc toate cărţile Sfintei Scripturi care întăresc credinţa cea dreaptă, se resping trimiterile Apostolului Iacov, în care acesta învaţă lămurit că nu numai credinţa dar şi faptele bune trebuiesc pentru mântuirea noastră, este lucru firesc şi ca o consecinţă a celor de mai sus ca să se respingă şi cărţile lui Macavei, fiindcă ele sprijină aşezămintele Bisericii celei adevărate. Biserica universală însă, sprijinită de Sfintele Soboare Ecumenice, le recunoaşte după toată dreptatea, iar Sinoadele al III-lea de la Cartagena şi cel de la Laodiceea le-a trecut în rândul cărţilor primite în Sfânta Scriptură.

Despre recunoaşterea lor printre cărţile sfinte, ne îndrumă de altfel şi Pravila 85 a sfinţilor apostoli.

Şi Proorocul Varuh (cap. 3, 4) se ruga aşa: Doamne Atotţiitorule Dumnezeul lui Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil, şi ai fiilor celor ce au păcătuit înaintea ta. Din aceste cuvinte încă poate fiecare să vadă că sfinţii trecuţi din viaţa aceasta se roagă pentru noi. Altfel cuvintele Proorocului Varuh nu ar fi avut nici un înţeles.