----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (XVI)

de părintele Patric Ranson

 

Episodul anterior

 

Anexa 1

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului ?

[continuare]

 

În 1925, după moartea patriarhului Fotie, când patriarhul Meletie s-a urcat pe tronul Alexandriei – fiind anterior/în prealabil înlăturat din Atena – el a introdus de îndată calendarul de stil nou. Urmaşul său pe scaunul Constantinopolului, patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) a recunoscut hotărârile Sinodului ,,Bisericii Vii” privind caterisirea patriarhului Tihon[1]. El a cerut mitropolitului rus Antonie şi arhiepiscopului Anastasie, care locuiau atunci la Constantinopol, să pună capăt acţiunilor lor împotriva regimului sovietic şi să înceteze pomenirea patriarhului Tihon, sfătuindu-i să-i recunoască pe bolşevici[2]. Pentru că nu a primit nici un răspuns, Grigorie a întreprins o anchetă şi a interzis celor doi episcopi să săvârşească liturghia. De asemenea, el a cerut patriarhului Dimitrie [al Serbiei] să desfiinţeze Sinodul Episcopilor Ruşi din Sremski-Karlovţki, dar Dimitrie a refuzat. În sfârşit, el a acordat autocefalia Bisericii Poloniei.

Iată ce a scris despre aceste lucruri mitropolitul Antonie (Hrapoviţki): ,,Noi ştim că întemeierea unei noi mitropolii sau autonomia unei eparhii nu pot fi autorizate decât cu acordul mitropolitului în cauză şi al Sinodului lui. Patriarhii Meletie şi Grigorie au declarat autonomia eparhiilor Poloniei şi Finlandei fără acordul prea sfinţiei sale, patriarhul Tihon. Patriarhul Constantinopolului s-a retras cu aceste eparhii, încercând să-şi justifice acţiunea declarând că patriarhul Tihon nu se mai bucura de libertatea lui în vechile teritorii ale Rusiei şi că, prin urmare, putea să acţioneze în locul lui. În fond, autonomia a fost acordată ca o concesie făcută guvernelor heterodoxe ale Poloniei şi Finlandei; guvernul finlandez a încercat mereu, începând din secolul al XIV-lea, să scoată teritoriile Rusiei Mici şi Rusiei Albe de sub autoritatea Bisericii Ortodoxe a Rusiei. Ar fi reuşit de multă vreme acest lucru dacă patriarhii Constantinopolului, în dorinţa lor unică de a ajuta Biserica, nu ar fi apărat întotdeauna unitatea Bisericii Rusiei. Această apărare a fost şi rămâne principala piatră de poticnire în faţa catolicizării progresive a comunităţilor ruseşti din Polonia şi a luteranizării ortodocşilor din Finlanda. Tentativele subversive din partea acestor două guverne non-ortodoxe au stârnit o mare nemulţumire în rândul populaţiilor ortodoxe din aceste ţări, care s-au aflat fără scăpare, ajunse la mila tiraniei republicane, mai constrângătoare decât orice altă formă de tiranie.

Relaţiile patriarhului Grigorie şi Sinodului său cu eparhia şi arhiepiscopul Finlandei au fost încă mai nedrepte şi dureroase. Patriarhul ecumenic a hirotonit un episcop vicar pentru Finlanda, pe preotul Aava, care nu numai că nu era călugărit, ci nu era nici măcar rasofor. Această hotărâre a fost luată fără acordul arhiepiscopului Finlandei şi în ciuda protestelor sale. Acţionând astfel, patriarhul Constantinopolului încălca un canon fundamental al Bisericii, canonul 6 de la primul Sinod Ecumenic, care spune: ,, ... Dacă cineva fără de socotinţa mitropolitului s-ar face episcop, unul ca acesta marele sinod a hotărât a nu se cuveni a fi episcop”[3]. Potrivit canonului 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, nici măcar patriarhul nu poate numi un episcop pentru o eparhie fără acordul mitropolitului local.

Tocmai din cauza acestui canon, precedesorii lui Grigorie au încercat în van să-şi împlinească ambiţiile şi să legalizeze controlul. De îndată ce a fost hirotonit, ,,episcopul” necanonic Aava şi-a pus un klobuk de călugăr pe cap şi, astfel deghizat, s-a prezentat la eparhia străină a Finlandei. El a aţâţat guvernul luteran să-l prigonească pe Serafim, arhiepiscopul canonic al Finlandei[4], pe care toţi credincioşii îl respectau. Guvernul finlandez ceruse probabil patriarhului ecumenic să-i confirme această lege, cea mai ilegală dintre toate, şi anume că guvernul laic al Finlandei avea dreptul să depună un arhiepiscop. Într-adevăr, guvernul a procedat la depunerea [lui Serafim], pretinzând cu rea credinţă că arhiepiscopul Serafim nu învăţase limba finlandeză în perioada de timp care îi fusese fixată. Cerul şi pământul s-au îngrozit de acest act ilegal şi tiranic, comis de un guvern non-ortodox. Faptul că un patriarh ortodox a participat la o asemenea manevră a fost încă mai groaznic. Spre indignarea tuturor ortodocşilor, şi bucuria demonică a heterodocşilor, îndoielnicul episcop Ghermano, anterior Aava, străbătea Finlanda în haine civile, fără barbă, cu părul tuns scurt, în timp ce Serafim, cel mai râvnitor dintre episcopi, trădat cu cruzime de fratele său fals, a trebuit să-şi petreacă restul vieţii în exil, într-o colibă construită pe o insulă pustie de pe Lacul Lagoda.

Patriarhul Grigorie al VII-lea a acţionat într-un mod asemănător cu Biserica Estoniei, deturnând-o de la ascultarea pe care ea o datora Bisericii Rusiei şi determinând-o să se supună eişi, împotriva tuturor canoanelor menţionate mai sus. Patriarhul Tihon a condamnat o încălcare similară a canoanelor Bisericii într-o scrisoare către mitropolitul Dionisie, declarând ilegală trecerea Bisericii Ortodoxe a Poloniei de sub ascultarea sa canonică faţă de Biserica Rusiei la ascultare faţă de alt scaun. Patriarhul Tihon scria: ,,Sub presiunea guvernului luteran al Finlandei, patriarhul Grigorie al VII-lea a acceptat schimbarea calendarului, până şi pentru sfânta sărbătoare a Paştilor, în ciuda anatemelor rostite de Sfintele Sinoade împotriva unor asemenea schimbări (Sinodul I Ecumenic, canonul 1 al Sinodului din Antiohia, şi canonul 7 apostolic). Prăznuirea odată cu ereticii şi chiar cu evreii ‘este o (simplă) excepţie de la regulă’ afirmă ei, chiar dacă Sfânta Biserică a făcut totul pentru a evita această coincidenţă pentru Paşti, ‘pentru a nu prăznui împreună cu iudeii’. Guvernul finlandez îi prigoneşte de acum înainte, fizic şi moral, pe monahii şi credincioşii ortodocşi care vor să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Faptele Apostolilor 5, 29)”[5].

Şi patriarhul Athenagora a lăsat în urma lui o moştenire teribilă. În 1966, el şi Sinodul lui au ,,ridicat” excomunicarea romano-catolicilor, care fusese rostită de patriarhul Mihail Cerularie în 1054, înainte ca acest act să fie confirmat şi acceptat de toate Bisericile Ortodoxe din Răsărit[6]. De asemenea, Athenagora a adăugat numele papei în dipticele Bisericii Constantinopolului. El a exprimat un număr mare de cugetări anti-ortodoxe[7]. De exemplu, într-o Epistolă la Naşterea Domnului, el a încurajat ideea unui potir comun la cei ,,care nu cunosc diferenţa în dogme şi nu se preocupă de aceasta”. Categoric, patriarhul ecumenic nu avea nici un drept să ,,ridice” aceste anateme, cu atât mai mult cu cât motivele anatemei nu au făcut decât să se înmulţească în timp. Nu este cu putinţă ca numele papei să fie adăugat în diptice decât dacă papa devine ortodox.

După moartea patriarhului Athenagora, a urcat în scaun patriarhul Dimitrie; încă de la prima sa cuvântare, el a declarat: ,,Noi urmăm paşii sfinţiţi ai marelui nostru predecesor, patriarhul Athenagora de veşnică pomenire”[8]. S-a stârnit o mare tulburare când Dimitrie a anunţat că, prin iconomie extremă, dar în mod necondiţionat, un muribund [ortodox] putea să primească împărtăşania de la un preot romano-catolic[9].

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos şi-a exprimat neliniştea faţă de acest anunţ, într-o scrisoare datată 15 decembrie 1987. Patriarhul a răspuns printr-o epistolă în care îi condamna pe athoniţi pentru că s-au amestecat în treburile scaunului ecumenic şi pentru că s-au lăsat înşelaţi de ,,puterea întunericului”. Pe 20 aprilie 1988, Sfânta Chinotită a răspuns la această scrisoare a patriarhului printr-o nouă epistolă care i-a fost înmânată direct de un grup de părinţi din Muntele Athos alcătuit din egumenii a trei mânăstiri. Aceşti părinţi împărtăşeau perplexitatea monahilor din Muntele Athos cu privire la aceste chestiuni. Patriarhul Dimitrie a asigurat grupul de călugări că acţiunile patriarhului erau ortodoxe.

Puţin mai târziu, într-un interviu publicat de Orthodoxos Typos pe 1 iulie 1988, patriarhul a emis din nou opinii anti-ortodoxe, precum confirmarea posibilităţii ca un muribund să primească împărtăşania din mâinile unui cleric de altă confesiune. Pe 7/20 iulie 1988, Consiliul Sfântului Munte a răspuns la aceste cuvinte afirmând: ,,Sfânta Chinotită nu mai poate să spună călugărilor din Muntele Athos, nici altor credincioşi că sfinţia voastră păstraţi cu dreptate mărturisirea Ortodoxiei, nici că sunteţi neclintiţi în credinţă, de vreme ce propovăduiţi deschis contrariul. Sfântul Munte nu mai poate să-şi exprime devotamentul, nici respectul faţă de scaunul ecumenic. Athos-ul aderă neclintit la legile sfinte ale credinţei şi evlaviei”.

Este evident că patriarhul şi-a ales calea şi că el este hotărât să nu o schimbe. Alarma dată de monahii din Muntele Athos este înţeleasă dacă ne amintim că, potrivit canoanelor Bisericii, este oprit până şi a se ruga cu ereticii şi, cu atât mai mult, a se împărtăşi cu ei. Pentru Biserica Ortodoxă, romano-catolicii sunt ereticii şi tainele lor sunt lipsite de harul dumnezeiesc. Sfântul Marcu al Efesului spunea: ,,Latinii nu sunt numai schismatici, ei sunt de asemenea eretici”; şi Sfântul Grigorie Palama scria: ,,Latinii au părăsit corabia Bisericii”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] N.tr.: A se vedea Ce se întâmpla în Biserică în urmă cu un veac (V). Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920.

[2] N.tr.: Acelaşi lucru relatează Ludmilla Perepiolkina în Ecumenismul – calea către pierzare, episodul 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[3] N.tr.: Pidalion, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 112.

[4] N.tr.: Serafim Lukianov (1879-1959) era, în vremea Sinodului Bisericii a toată Rusia din 1917-1918, episcop de Sortavala, în Karelia. La sfârşitul anului 1917, după declararea independenţei Finlandei, el a continuat să fie episcop de Sortavala între anii 1918-1920; apoi, între anii 1921-1923, a devenit arhiepiscopul Bisericii Autonome a Finlandei, ca arhiepiscop de Vyborg, fiind ultimul ierarh rus care a condus Biserica Ortodoxă a Finlandei. Din 1923, Biserica Finlandei a intrat în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care, în 1925, l-a înlocuit pe arhiepiscopul Serafim cu Herman Aav.

În 1926, arhiepiscopul Serafim a fost exilat din Finlanda şi s-a alăturat emigranţilor ruşi din Europa Occidentală.

[5] ,,Epistola îndurerată”, Nouvelles de l’Eglise, nr. 11-12, 1925.

[6] N.tr.: A se vedea:

Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

[7] N.tr.: A se vedea PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[8] Episkepsis, 15 decembrie 1977, p. 3-4  şi nr. 139, 159, 161, 214.

[9] Macedonia, nr. 7/8, 1987.