----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (XIII)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Rolul Rusiei în schisma bulgară

Secolul XIX în Europa de Sud-Est este socotit de obicei epoca naţionalismului. Sistemul millet otoman tradiţional, în care comunităţile religioase existau înăuntrul statului musulman dominant, a fost înlocuit treptat de statele naţionale independente. Serbia, Grecia, România, Muntenegru şi Bulgaria apăreau pe harta Europei în decursul secolului XIX. Lupta armată a acestor naţiuni urma unei perioade preliminare de deşteptare a conştiinţei naţionale.

Amintirea istorică a împărăţiilor medievale ale Serbiei şi Bulgariei şi Imperiului Bizantin contribuiau la acest proces. Pentru greci, amintirea mai recentă a Bizanţului încurajată de Patriarhia Constantinopolului şi poziţia lor dominantă printre populaţiile ortodoxe ale imperiului pavau calea spre naţionalism. Inspirată de idealurile Revoluţiei Franceze şi de filoelenismul european romantic, ca şi de resursele materiale ale diasporei greceşti din Rusia, această amintire istorică s-a dezvoltat în Megali Idea, adică unirea tuturor ţinuturilor greceşti într-o singură împărăţie. Revoluţia din 1821 şi formarea unui stat grec independent era primul pas în această direcţie[1].

Situaţia cu bulgarii era diferită. Până în 1393 Patriarhia de Târnovo era centrul duhovnicesc al bulgarilor. În timpul perioadei otomane, arhiepiscopul de Ohrid era conducătorul poporului bulgar, dar în 1767 scaunul său a fost trecut în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. La sfârşitul secolului XVIII, conştiinţa naţională a poporului bulgar era în declin; limba bulgară era folosită doar în zone izolate, în timp ce orăşenii adoptau cu uşurinţă limba şi cultura greacă. După publicarea Istoriei slavilor bulgari (Istorija Slaveno-bulgarskaja), de monahul Paisie, a început renaşterea naţionalistă a poporului bulgar[2]. Naţionalismul bulgar era în mare măsură importat din Rusia unde romantismul slavofil se răspândise în anii ‘1830-‘1840.

 

Istoria slavilor bulgari. Manuscris

 

Prima fază a naţionalismului bulgar (conştientizarea crescândă a rădăcinilor istorice ale naţiunii bulgare) a avut loc în decursul anilor ‘1830-‘1840. Aceasta a fost urmată de cea de-a doua fază (anii ‘1850-‘1860), în care naţionalismul a fost răspândit de agitatori profesionişti. Cea de-a doua fază a fost curând înlocuită de cea de-a treia, o mişcare naţionalistă de masă. Particularitatea naţionalismului balcanic era legătura sa strânsă cu ierarhia bisericească. Sistemul millet orientat religios, ca singura formă legitimă de autonomie în Imperiul Otoman, oferea fundamentul pentru independenţa politică, în timp ce organizaţia bisericească şi autonomia bisericească servea drept model al unei organizări politice viitoare.

În acest proces, bulgarii au avut doi adversari majori: Patriarhia Constantinopolului şi guvernul otoman. Mişcarea naţionalistă, ecleziastică în forma sa, era exclusiv naţională şi politică în conţinutul ei. Ortodoxia era folosită de elita politică bulgară ca mijloc de a dobândi alte scopuri pragmatice[3].

Deoarece reformele Tanzimatului (după 1856) nu au adus conducerii bulgare rezultatele pe care le aşteptau, aripa cea mai radicală a început să treacă la acţiune mai făţişă. În 1860, mitropolitul bulgar Ilarion pentru prima oară nu l-a pomenit pe patriarh la liturghia de Paşti în biserica bulgară din Constantinopol. Acest fapt era perceput de obicei ca o declaraţie deschisă de nesupunere. Într-adevăr, de atunci încolo, toate provinciile bulgare au încetat să plătească taxele către patriarhie. Episcopii greci nu mai erau recunoscuţi ca directori bisericeşti în multe locuri. Etapa finală a conflictului a constituit-o înfiinţarea Bisericii Bulgare autonome în 1870, cu aprobare de la guvernul otoman. În 1872, Patriarhia Constantinopolului a convocat un sinod al conducătorilor Bisericilor Ortodoxe de Răsărit la care bulgarii au fost condamnaţi ca eretici. Aceasta este cunoscută ca schisma bulgară. Dezvoltarea conflictului anterior anului 1872 este centrată pe mişcarea bulgară pentru eliberare naţională[4].

Schisma bisericească greco-bulgară a rămas una din problemele cheie în viaţa politică a Balcanilor din cea de-a doua jumătate a secolului XIX până la începutul secolului XX. Decizia Sinodului din Constantinopol din 1872 a pus Rusia într-o situaţie foarte dificilă. În ajunul războiului cu Turcia, 1877-1878, Rusia nu s-ar fi putut întoarce dinspre bulgari, care erau principalul ei aliat în Balcani. Încă, Rusia nu ar fi putut rupe relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, cea mai influentă Biserică din Răsăritul ortodox. Iată de ce guvernul rus a ales să păstreze tăcerea şi să evite orice declaraţii oficiale aşa cum a sugerat mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov.

Dar schisma era principala piedică pentru Rusia în implementarea politicii dorite de ea în Balcani. Utilizarea treburilor bisericeşti pentru a-şi ajusta politica în Orientul Mijlociu a fost întotdeauna o strategie eficientă pentru Rusia, însă schisma bulgară a paralizat abilitatea Rusiei de a-şi promova interesele pentru a câştiga controlul asupra Constantinopolului şi strâmtorilor. Drept urmare, toate eforturile diplomaţiei ruse din următoarele decenii vor fi îndreptate spre vindecarea schismei[5].

Războiul din 1877-1878 a creat un nou stat în Balcani – principatul bulgar. Dar sute de mii de bulgari au continuat să trăiască în zone controlate de Imperiul Otoman. În cele mai multe locuri populaţia bulgară era amestecată cu cea greacă, sârbă, turcă şi valahă. Din cauza acestor amestecuri de populaţii, provinciile otomane din Europa, în primul rând Macedonia şi Tracia, erau gata oricând să izbucnească în revolte şi tulburări. Conducătorii celor mai nestatornice naţiuni – grecii şi bulgarii – au presupus că o dezbinare bisericească a Macedoniei între patriarhie şi exarhatul bulgar va anticipa o dezbinare politică paralelă. În acest scop, liderii regatului grec şi guvernul bulgar şi-au concentrat atenţia pe răspândirea propagandei printre cetăţenii ei pentru a susţine o astfel de dezbinare.

Iniţial, pentru greci, aceasta a fost săvârşită de mitropoliţii şi educatorii greci, sprijiniţi de consulatele greceşti[6]. Bulgarii au încercat să refacă sistemul lor ecleziastic în Macedonia, care fusese distrus de război. În 1878, un nou exarh a fost numit de Constantinopol, Iosif Bobchev. El şi-a dedicat 35 ani din viaţă împlinirii intereselor bulgare în Macedonia. Principalul său scop era de a avea beraturi emise de guvernul otoman pentru episcopii bulgari ai provinciei care le-ar fi asigurat poziţiile, şi de a crea un sistem eficient şi viabil al şcolilor naţionale bulgare, care erau considerate a fi principala armă ideologică în propaganda naţionalistă. Bulgarii sperau că toţi slavii macedonieni se vor alătura exarhatului bulgar.

 

* * *

 

În timpul primei sale domnii (1878-1884), patriarhul Ioachim al III-lea a menţinut o poziţie pro-rusă moderată. Idealul său al unei Patriarhii Ecumenice supra-naţionale era susţinut de ambasada rusă, dar el a întâmpinat o opoziţie puternică din partea guvernului grec. Prima tensiune care s-a amplificat după războiul din 1877-1878 avea de-a face cu preoţii bulgari şi ruşi care slujeau euharistia împreună în teritoriile ocupate de ruşi. Patriarhul a avertizat ambasada rusă că el va interzice preoţilor greci să aibă relaţii ecleziastice cu preoţii ruşi care coliturghiseau cu clerul bulgar.

Această poziţie l-a pus pe ambasadorul Lobanov-Rostovski într-o situaţie dificilă: ,,Este pentru prima oară de la acest conflict greco-bulgar regretabil când, în această afacere, clerul nostru este chemat să intervină deschis. Până acum noi am reuşit să ne păstrăm rolul de conciliator şi să slujim ca un intermediar între pretenţiile concurente ale grecilor şi bulgarilor”[7].

Un oficial al ambasadei ruse, Onou, era însărcinat cu negocierile privind această chestiune. În ciuda discuţiilor conciliante cu patriarhul, Onou avea o perspectivă mai degrabă pesimistă: ,,Bulgarii sunt preocupaţi de interesele lor naţionale. Bulgarii nu au mult respect pentru ierarhia bulgară, ea nu are tradiţii independente de Constantinopol, şi nu este interesată să se împace cu patriarhia, mai ales ţinând cont de circumstanţele schimbătoare şi de faptul că după ultimul război [războiul ruso-turc] Biserica Bulgară este de facto recunoscută de ierarhia noastră”[8].

Răspunsul oficial al Sinodului rus a fost foarte tăios. El sublinia că Sinodul din Constantinopol din 1872 implica doar Biserica Greacă din Imperiul Otoman, astfel că deciziile lui nu erau obligatorii pentru Biserica Rusă. Mai mult, partea acuzată, bulgarii, nu a fost invitată la sesiunea Sinodului, şi rezoluţia a fost semnată sub presiune. Sinodul rus respingea principalul argument al grecilor, acuzaţia că bulgarii erau vinovaţi de erezia filetismului, adică deosebire etnică. În 1833, când grecii din regatul grec au proclamat o Biserică independentă, ei nu au fost acuzaţi de nici o erezie. Prin urmare, Sinodul rus refuza să interzică preoţilor săi să coliturghisească cu preoţii bulgari[9]. Un document preliminar a fost trimis ambasadorului, dar se pare că documentul definitiv nu a fost dat niciodată patriarhului; potrivit instrucţiunilor suplimentare pe care le-a primit Lobanov, el putea să facă cu el ce vroia.

 

 

[1] D. Dakin, Lupta grecilor pentru independenţă 1821-1833 (The Greek Struggle for Independence 1821-1833), Berkley şi Los Angeles, 1973; L. Sergeant, Grecia în secolul XIX: o consemnare a emancipării şi progresului elen 1821-1897 (Greece in the Nineteenth Century: A Record of the Hellenic Emancipation and Progress: 1821-1897), London, 2002.

[2] Paisij Hilendarski. Istoria slavilor bulgari (Istorija Slaveno-bulgarskaja), Sofia, 1973.

[3] Istoricii occidentali au remarcat că acest tip de naţionalism, diferit de cel din Europa de Vest, s-a dezvoltat în societăţile pre-industriale şi nu a fost legat de dezamăgirea în ce priveşte religia ca mod de viaţă. A se vedea E. Kedourie, Naţionalism (Nationalism), London, 1960, p. 6; M. Hroch, Precondiţiile sociale ale renaşterii sociale în Europa (Social Preconditions of National Revival in Europe), Cambridge, 1985; A. Smith, Naţiuni şi naţionalism (Nations and National­ism), London, 1998, p. 109-113.

[4] În ce priveşte proclamarea schismei şi rolul ambasadei ruse până în 1877, a se vedea Z. Markova, Exarhatul bulgar 1870-1879 (Bylgarskata Ekzarhija 1870-1879), Sofia, 1989, p. 251; D. A. Stam­atopoulos, ,,Schisma bulgară revăzută” (The Bulgarian Schism Revisited), Modern Greek Studies Yearbook 24/25 (2008-2009), p. 105-125.

[5] Ev. Kofos, ,,Încercări de a vindeca schisma ecleziastică greco-bulgară (1875-1902)” (Attempts at mending the Greek-Bulgarian Ecclesiastical Schism (1875-1902)), Balkan Studies, 1984, nr. 2, p. 347-375.

[6] D. Dakin, Lupta grecilor în Macedonia, 1897-1913 (The Greek Struggle in Macedonia, 1897-1913), Thessaloniki, 1966; B. Gounaris, ,,Scindările sociale şi ‘deşteptarea’ naţională în Macedonia otomană” (Social Cleavages and National “Awakening” in Ottoman Mace­donia), East European Quarterly 29 (1995) 4, p. 409-427.

[7] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 48: 2 otd. 3 st., ll. 13-14v. Raport al lui Lobanov, 25 decembrie1878.

[8] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, Moscova, f. 1099, op. 1, d. 2323, ll. 5v-6. M. K. Onou către T. I. Filippov, 17 decembrie 1878.

[9] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 48, 2 otd. 3 st., d. 156, ll. 39-42v. Extras din rezoluţia Sfântului Sinod, 22 februarie/2 martie 1879.

 

Episodul urmator