Cine e online?

Avem 102 vizitatori și nici un membru online

Mărturii despre Sfânta Lumină, care se pogoară la Sfântul Mormânt de Învierea Domnului (II)

Mărturiile monahului Partenie şi episcopului Meletie despre Sfânta Lumină în anii 1845 şi respectiv 1867

 

De la începutul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea, vreme de aproape 250 ani, toţi patriarhii Ierusalimului îşi petreceau cea mai mare parte a timpului lor la Constantinopol şi vizitau Ierusalimul la ocazii speciale[1]. În locul lor activa consulul patriarhal, o persoană numită de patriarh.

În 1839, a fost numit consul patriarhal episcopul Meletie[1] originar din Cipru, care de atunci, în fiecare Sâmbătă Mare, a condus ceremonia Sfintei Lumini.

Pe 16 martie 1845, Chiril al II-lea a devenit patriarh al Ierusalimului[2], iar el a anulat numaidecât tradiţia potrivit căreia patriarhii Ierusalimului trăiau la Constantinopol. El a hotărât să locuiască permanent în casa sa firească, Ierusalim.

Un an mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1846, patriarhul Chiril şi episcopul Meletie au intrat împreună în Biserica Învierii Domnului. Cu toate acestea, în timp ce toată lumea aştepta ca patriarhul Chiril să conducă ceremonia, dimpotrivă, cu binecuvântarea sa, episcopul Meletie a continuat să conducă ceremonia.

Faptul că ceremonia specifică a fost zugrăvită de un martor ocular: monahul basarabean Partenie Agheev este deosebit de semnificativ pentru cercetarea istorică pe care o săvârşim. El este cel care a notat tradiţia orală potrivit căreia stâlpul de la intrarea în Biserica Învierii a luat foc în 1579 după ce a fost lovit de un fulger.

Istorisirea monahului Partenie despre ceremonia din 1846 este de un interes special. El vorbeşte despre două râuri de foc care s-au răspândit în biserică şi, de asemenea, ne informează că, la mijlocul secolului al XIX-lea, musulmanii continuau să asiste la ceremonie şi să prăznuiască minunea cu un entuziasm deosebit.

Monahul basarabean scrie:

,,Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele. Apoi au venit autorităţile turce şi paşa însuşi … Biserica era neobişnuit de aglomerată şi sufocantă … Nu era nimic aprins nicăieri. Patriarhul a mers la iconostasul principal împreună cu consulul. Mitropolitul Meletie de Trans-Iordania a stat în altar cu restul episcopilor, toţi melancolici … Sfârşindu-se procesiunea, toţi clericii au mers repede în sfântul altar cu prapurii. Mitropolitul Meletie a stat singur la intrarea Mormântului în mâinile turcilor. Turcii i-au dat jos veşmintele şi autorităţile l-au percheziţionat. Apoi ei i-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos şi l-au lăsat să intre …

A trecut un timp, nu ştiu cât de mult, căci toţi eram copleşiţi de un soi de teamă. Însă deodată, din apropierea Mormântului lui Hristos a strălucit o lumină. Curând a apărut lumină şi din sfântul altar între uşile împărăteşti. Şi se revărsa ca două râuri de foc, unul de la apus, din Mormântul lui Hristos, şi altul de la răsărit, din sfântul altar. O, ce bucurie şi veselie a fost apoi în biserică ! Fiecare părea ca beat sau copleşit, şi noi nu am ştiut cine ce spunea sau cine mergea încotro ! Şi a izbucnit în toată biserica un zgomot mare. Toţi alergau care încotro, toţi strigau de bucurie şi recunoştinţă – îndeosebi femeile arabe. Turcii înşişi, musulmanii, au căzut în genunchi şi strigau: ,,Allah, Allah”, adică ,,O Dumnezeule, O Dumnezeule !” O, ce privelişte stranie şi atât de minunată ! Întreaga biserică se transformase în foc. Nimic nu se mai putea vedea în biserică în afară de focul ceresc”[3].

Istorisirea lui Partenie este foarte evocatoare şi amănunţită. Prezenţa Focului Sfânt este atât de evidentă şi impresionantă, încât este sărbătorită chiar de musulmani.

În Sâmbăta Mare a anului 1846, episcopul Meletie a condus ceremonia pentru cel de-al şaptelea an consecutiv.

După 21 ani, în Sâmbăta Mare din 1867, patriarhul Chiril împlinise 23 ani de când era patriarh, însă episcopul Meletie continua să conducă ceremonia. Iată de ce arabii îl numeau ,,Episcopul Luminii”. Arheologul Charles Warren scrie în Sâmbăta Mare a anului 1868:

Episcopii Bisericii Greceşti pot fi număraţi cu zecile; însă unde este episcopul Petrei, ,,Episcopul Luminii” cum îl numesc arabii ? Nu este ! El a murit anul trecut, şi nu a fost înlocuit; ce ocazie rară pentru încetarea minunii ! Însă aşa stau lucrurile; patriarhul Chiril trebuie să-şi ia locul şi să săvârşească ceremonia[4].

În Sâmbăta Mare a anului 1867, doar cu câteva luni înainte de moartea sa, episcopul Meletie a condus ceremonia Focului Sfânt pentru cea de-a 29-a oară şi ultima; însă, a fost prima oară când arheologul Warren a participat la ceremonie. Uluit de ceea ce a trăit în biserică, el a căutat să investigheze natura minuniii şi astfel, câteva zile mai târziu, a hotărât să se întâlnească cu episcopul Meletie.PC. Pagini duhovnicesti 77 1

În acea Sâmbătă Mare, a anului 1867, s-a petrecut un eveniment cu adevărat deosebit înlăuntrul Mormântului. În lucrarea sa, Ierusalimul subteran, Warren a notat ceea ce i-a mărturisit episcopul Meletie: când a intrat în camera Mormântului, el a pus pe piatra mormântului o relicvă sfântă a creştinătăţii: aşa-numitul Văl al Veronicăi.

Potrivit tradiţiei, când Mântuitorul Hristos mergea către Golgota purtând crucea pe umerii Săi, unei femei din Ierusalim pe nume Veronica i s-a făcut milă de El şi a folosit propriul văl pentru a-I curăţi rănile de pe chip. Mai apoi, pe vălul ei a apărut chipul Mântuitorului Iisus Hristos.

 

Sfânta Veronica ţinând în mână mahrama cu care i-a şters chipul Mântuitorului Hristos

Statuie din Bazilica Sfântul Petru din Vatican

 

Cea mai veche istorisire referitoare la Veronica se întâlneşte în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim[5] sau Acta Pilati, care era deja cunoscută în secolul al II-lea. În această lucrare este menţionat că Veronica este femeia cu scurgerea sângelui tămăduită de Iisus Hristos, prin simpla atingere de poala veşmântului Său[6].

Întâmplarea întâlnirii Veronicăi cu Mântuitorul în drum spre Golgota este relatată în scurta lucrare Cura Sanitatis Tiberii[7] (Tămăduirea lui Tiberiu), care a fost scrisă în Apus cam în secolul al VII-lea[8] şi este o adăugare latină la Evanghelia greacă a lui Nicodim.

Potrivit relatărilor medievale, vălul autentic al Veronicăi a fost păstrat în vechea Bazilică Sfântul Petru din Roma din secolul al XII-lea până la începutul secolului al XVII-lea şi era o destinaţie deosebit de populară pentru pelerini.

În jurul anului 1610, în timpul reconstrucţiei bazilicii pe baza noilor proiecte ale lui Michelangelo, Vălul a dispărut şi soarta lui a rămas de atunci necunoscută. Două secole şi jumătate mai târziu, arheologul Warren scrie că Vălul Veronicăi care a existat la Vatican era acum în mâinile grecilor din Ierusalim. Iată ce i-a mărturisit episcopul Meletie cu puţin timp înainte de a muri.

Să vedem însă exact ce a trăit episcopul Meletie înlăuntrul Sfântului Mormânt, în ultima Sâmbătă Mare din viaţa sa, când, la vârsta de 82 ani, a pus Vălul Veronicăi pe piatra mormântului şi apoi s-a rugat pentru venirea Sfintei Lumini. Warren scrie:

,,Anul trecut, ceremonia a fost săvârşită de episcopul Petrei. Cred că este bine ştiut că există un văl al Sfintei Veronica[9] în Europa, la Vatican; însă, probabil că nu se ştie că grecii presupun că ei deţin acest văl. Episcopul l-a dus în mormânt, acesta aflându-se într-o raclă de argint şi l-a pus pe piatra mormântului. Pe acesta s-a adunat focul şi apoi, prinzându-l de cele 4 colţuri, focul era ca într-un sac şi putea fi scos sau turnat în cupă”[10].

PC. Pagini duhovnicesti 77 2,,Episcopul Luminii”, precum îl numeau arabii pe Episcopul Meletie al Petrei, a condus ceremonia pentru cea de-a 29-a şi ultima oară. El a pus vălul sfânt pe piatra mormântului şi apoi, potrivit istorisirii arheologului britanic, Focul Sfânt a apărut pe chipul lui Iisus Hristos. Focul sfânt nu a vătămat vălul, ci apare ca un foc fluid care izvorăşte îmbelşugat din chipul Mântuitorului Hristos.

Episcopul Meletie a pus vălul deasupra candelei şi flacăra dumnezeiască, precum o masă învăpăiată cu greutate, a curs în vasul candelei. Ceea ce s-a întâmplat înlăuntrul Sfântului Mormânt, prin prezenţa Luminii necreate, aminteşte ce s-a întâmplat la Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos pe Muntele Tabor, tot prin prezenţa Luminii necreate: A strălucit faţa lui ca soarele (Matei 17, 2).

 

Vălul Sfintei Veronica, care s-ar afla şi astăzi la Vatican

 

Înlăuntrul unei încăperi funerare aflată complet în întuneric, întunericul este risipit de o lumină care izvorăşte din chipul lui Hristos. Din nou în Sâmbăta Mare, Hristos vine în Mormântul Său ca o Lumină. Precum a venit în această lume ca o Lumină:

Eu lumină în lume am venit, ca tot cela ce crede întru mine, întru întuneric să nu rămână. Şi de va auzi cineva graiurile mele, şi nu va crede, eu nu-l judec pre el; că nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea (Ioan 12, 46-47).

 


[1] Derek Hopwood scrie că patriarhul Chiril al II-lea ,,a fost primul patriarh care a revenit la Ierusalim şi a acţionat independent de Constantinopol. A se vedea Derek Hopwood, Prezenţa rusă în Siria şi Palestina 1843-1914: Biserică şi politică în Orientul Apropiat, p. 42.

[1] Meletie Matteos, episcop de Petra, Iordania, Meletie Matteos, s-a născut în 1785 în satul de munte Lemythos din Cipru.

[2] El a fost ales în Ierusalim de obştea Sfântului Mormânt, şi nu în Constantinopol de patriarhul ecumenic.

[3] Monahul Partenie, ,,Săptămâna Patimilor şi Paştele la Ierusalim”, Orthodox Life 34.2 (1984), New York, Jordanville. A se vedea de asemenea K. Miliaras, Holy Fire, p. 17.

[4] Charles Warren, Ierusalimul subteran, p. 433.

[5] Evanghelia lui Nicodim este un text apocrif străvechi care cuprinde minuta procesului lui Iisus Hristos, ca şi evenimentele care au urmat până la Învierea şi Înălţarea Sa. Lucrarea a fost scrisă de un oarecare fariseu care era un membru ales al castei preoţeşti a evreilor. Cea mai veche referire la această lucrare se întâlneşte la Sfântul Mucenic Iustin Filozoful. Acesta, în jurul anului 150, în lucrarea sa Prima Apologie, face referire la ea cu termenul elenizat Acta Pilati. Forma actuală a lucrării a fost completată în secolul al IV-lea.

[6] Evangheliile canonice nu amintesc numele ei. A se vedea Matei 9, 20-22, Marcu 5, 25-34, Luca 8, 43-49.

[7] În aceeaşi lucrare este menţionat că Veronica a mers la Roma dorind să se întâlnească cu împăratul Tiberiu care suferea de o boală incurabilă. Când a văzut vălul, împăratul a căzut la pământ, s-a închinat chipului Mântuitorului Hristos şi s-a tămăduit de boala sa.

[8] Ernst von Dobschutz, care a publicat lucrarea în 1899, pe baza a 68 manuscrise, a formulat opinia că a fost alcătuită în jurul anului 600. A se vedea Dobschutz, Christusbilder, p. 276. Savanţii mai recenţi o datează între secolele VII-VIII. Cel mai vechi manuscris al lucrării este datat în secolul al VIII-lea şi se găseşte la Lucca, Italia (Biblioteca Capitolare Feliniana, cod. 490).

[9] Nota redacţiei: După cunoştinţa noastră, în tradiţia ortodoxă nu există referiri la acest văl al Sfintei Veronica.

[10] Charles Warren, Ierusalimul subteran, p. 436.