Cine e online?

Avem 42 vizitatori și nici un membru online

Scrisoare către creştinii BOSVR

de Hristina

 

Nota redacţiei: Mai jos este un articol al unei creştine de stil vechi, care a ţinut să le spună fraţilor ei cât de deranjată a fost de ce s-a întâmplat în sânul Bisericii noastre în ultima vreme. Îl publicăm precum ni l-a trimis, cu o menţiune. Ea oferă spre lectură un pasaj din cartea Viaţa Sfântului Vasilie cel Mare, a cărei prezentare a vieţii sfântului nu o găsim înscriindu-se întru totul în patristică. Cartea este, de fapt, o romanţare a vieţii sfântului, care pe alocuri încalcă cugetul evlavios şi realmente sfios şi gingaş pe care-l au Vieţile Sfinţilor.

Cu toate acestea, pasajul ne vorbeşte despre faptul că Biserica traversa o perioadă tulbure, în care era nevoie de mult discernământ şi înţelepciune în judecarea lucrurilor. Nu o dată, în istoria Bisericii, bărbaţi duhovniceşti şi cu cuget adânc şi-au folosit întreaga lor experienţă şi dăruire pentru a apăra Biserica şi adevărata credinţă în Hristos şi nu arareori s-au aflat în împrejurări dificile, complicate, greu de evaluat, în care poate chiar au fost blamaţi pentru anumite atitudini, care ulterior s-au dovedit a fi fost adecvate.

Prin urmare, îi rugăm pe cititori să ia aminte cu atenţie la acest pasaj, care expune probleme delicate într-o manieră pe care nu o considerăm întru totul delicată.

 

M-am hotărât să scriu acest articol când am văzut ce s-a întâmplat, în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România, în ultima perioadă. Pe de o parte, deşi nu ştiam de scrisoarea adresată Sfântului Sinod, m-a uns pe suflet când am citit răspunsul IPS Mitropolit Vlasie. Pe de altă parte, cele două articole ale părintelui Partenie, ”Câte obstacole sunt astăzi pe calea către aflarea dreptei credinţe” şi ”Câte obstacole sunt astăzi pentru a rămâne în dreapta credinţă”, m-au ajutat să-mi formez o viziune cât de cât mai clară despre ceea ce se întâmplă astăzi cu Biserica Ortodoxă. Este adevărat, anumite subiecte (poate cele mai interesante), părintele le-a abordat cu o anumită subtilitate, dar ... e de înţeles. Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi în El să avem nădejde că le va descoperi pe toate la momentul potrivit.

Cele petrecute mi-au amintit de o altă întâmplare din anii ’370, când Sfântul Vasilie cel Mare era arhiepiscop al Cezareei Capadociei. Este vorba de un caz asemănător în ceea ce priveşte ,,obrăznicia”, de data aceasta, din partea unui călugăr, care îi molipseşte şi pe alţi credincioşi. Înainte de a începe, trebuie să fac câteva precizări: în vremea aceea, arienii, prin tot felul de vicleşuguri, ajungeau la inima împăratului şi, astfel, deţineau puterea, având chiar putere de decizie asupra celorlalţi (de exemplu, puteau cere împăratului să exileze un anumit episcop); arienii, adică cei care neagă firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, erau împărţiţi în mai multe categorii, printre care omiusienii, care afirmă că Fiul Iisus Hristos nu este ,,de-o-fiinţă” cu Tatăl, ci doar ,,asemenea” (homiusios) cu El; omiusienii erau şi ei împărţiţi în alte ramuri, printre care omiusienii pnevmatomahi (”luptători împotriva Duhului”).

Pasajul următor este extras din cartea Viaţa Sfântului Vasilie cel Mare de Stelianos Papadopoulos; însemnările din paranteze îmi aparţin.

 

* * *

 

La sărbătoarea Mucenicului Evpsihie (unde Sfântul Vasilie le-a predicat multor episcopi ai Capadociei şi creştinilor de faţă) s-a întâmplat să se afle de faţă şi un tânăr călugăr, cu o oarecare ştiinţă de carte. [...] S-a întâmplat ca în vremea aceea (la câteva zile după sărbătoare) să se organizeze la Nazianz un ,,simpozion” – un festin, un ospăţ – la care luau parte cei mai vestiţi clerici şi teologi, majoritatea prieteni ai lui Grigorie din Nazianz şi ai lui Vasilie. Şi, fireşte, lua parte şi Grigorie Teologul, care ne şi istoriseşte despre acest simpozion în epistola 58.

După ce s-au întrunit şi s-au aşezat în jurul mesei, înainte de a bea – cum se obişnuia –, au vorbit despre cei doi sfinţi bărbaţi, Grigorie şi Vasilie. Admirau cu toţii prietenia dintre ei, pregătirea, dreapta credinţă, petrecerea la Atena ...

Grigorie nu ezită să consemneze că această temă constituia subiectul constant al acestor întâlniri. Şi nu-i era greu să fie părtaş la acestea, căci admiraţia şi laudele erau mai ales la adresa lui Vasilie, pe care, fireşte, el însuşi îl admira mai mult decât toţi ceilalţi. Peste tot la masă se vorbea despre Vasilie şi virtuţile lui. Şi, într-o mai mică sau mai mare măsură, şi despre Grigorie. Doar că în cazul lui erau atenţi să nu-i vatăme smerenia.

Deodată, în mijlocul acestei armonii a recunoştinţei către cei doi bărbaţi, cineva strigă puternic şi cu tulburare, risipind armonia:

- Încetaţi, sunteţi cu toţii nişte mincinoşi şi nişte linguşitori !

Vorbea călugărul ce venise din Cezareea, de la sărbătoarea Sfântului Evpsihie. Neaşteptatele şi tăioasele lui vorbe îngheţară inimile tuturor, distrugând atmosfera creată de discuţia anterioară.

- Lăudaţi-i – continuă călugărul – cât poftiţi pe Vasilie şi pe Grigorie pentru virtuţile lor. Sunt de acord. Dar pe nedrept îi lăudaţi pentru ortodoxia lor. Aceasta n-o îngădui.

Mesenii, mâniaţi, dar şi curioşi, erau toţi numai ochi şi urechi la călugăr.

- Vasilie trădează Ortodoxia prin cele pe care le afirmă. Şi Grigorie, care-i urmează, la fel.

Învinuirea era cumplită. Sfâşiase atmosfera şi-l ameţise pe Grigorie, care abia a putut bâigui:

- De unde ştii tu asta ? Cine eşti ? Cum de cugeţi astfel de lucruri şi cine te-a pus judecător ?

- Vin de la sărbătoarea Sfântului Evpsihie – zise călugărul. L-am auzit acolo pe ,,Marele Vasilie” teologhisind despre Tatăl şi despre Fiul într-un mod copleşitor, ca nimeni altul.

- Şi atunci ? – îl întrebară mesenii pe monah, total nedumeriţi.

- N-a făcut acelaşi lucru şi în ceea ce-L priveşte pe Sfântul Duh – apucă acela să spună. Despre Acesta a vorbit puţin şi greşit.

Mai multe nu a apucat să spună monahul, care, spre a găsi sprijin, se întoarse către Grigorie, amintindu-i:

- Cum oare tu, minunate, teologhiseşti deschis despre Sfântul Duh, iar acela nu ? Îţi aminteşti atunci când, în mijlocul atâtor oameni, ai vorbit limpede şi în chip ortodox despre Sfântul Duh ? [...]

Poziţia lui Grigorie era foarte dificilă. Pe de-o parte, fusese dezvinovăţit şi lăudat, pe de alta fusese învinuit pe faţă prietenul lui, Vasilie. [...] Călugărul acesta era un ortodox aprins, dar lipsit de podoaba darului deosebirii, chiar dacă este cel dintâi care l-a numit pe Vasilie – fie şi ironic – ,,cel Mare”, precum ne transmite Grigorie Teologul.

Nu pricepuse în profunzime spusele lui Vasilie, dar nici nu minţea când afirma că Vasilie nu L-a numit pe Duhul Sfânt ,,de-o-fiinţă” cu Tatăl.

Grigorie trebuia să dea un răspuns care să-l potolească pe călugăr. Încercă să explice care e propria sa poziţie teologică şi care e cea a lui Vasilie:

- Eu, prieteni, sunt mic şi neînsemnat, vieţuind retras, ascuns de faţa lumii. De aceea şi vorbesc atât de limpede şi fără înconjur. Nu acelaşi lucru se petrece şi în cazul lui Vasilie. Acela se află în fruntea Bisericii şi toţi sunt cu băgare de seamă la ceea ce face şi ce spune. Vrăjmaşii lui sunt mulţi şi cruzi. Aceasta v-o spun, şi luaţi aminte: vrăjmaşii pândesc să audă ceva din gura lui, ca să poată apoi, pe temeiul acelor vorbe, să-l exileze. Aceasta îi interesează, să-l exileze, să alunge singura puternică scânteie de adevăr care a rămas, pe cel mai viu apărător al Ortodoxiei. Ca mai apoi să prindă ei înşişi rădăcini în Cezareea şi, de acolo, să distrugă orice urmă de ortodoxie din Răsărit. Cu alte cuvinte, Vasilie urmează această tactică, trecând sub tăcere o parte a adevărului, aplicând în acest punct ,,iconomia”, pogorământul. Căci aceasta ni se pare de preferat, decât a fi distrus pe de-a-ntregul adevărul, din pricina faptului că a fost spus fără înconjur.

Cei de faţă erau cu mare luare aminte. Dar nu păreau mulţumiţi de răspuns. Un semn de întrebare se citea pe feţele lor. Grigorie a băgat de seamă lucrul acesta şi a făcut o ultimă încercare. Avea de-a face cu nazianzieni (locuitori din Nazianz) îndărătnici, care stăruiau prea mult pe ,,literă” decât pe ,,duh”.

- Iubiţii mei, nu trebuie să ne smintim, să ne scandalizăm din cauza acestui fapt. Adevărul nu păţeşte nimic atunci când folosim alte cuvinte pentru a-l exprima. Exact acest lucru l-a făcut şi Vasilie. Credinţa lui cea dreaptă reiese limpede din alte cuvinte şi expresii ale sale. Să nu uităm: credinţa noastră nu stă în cuvintele pe care le folosim, ci în înţelesul lor, în conţinutul pe care li-l dăm. Dacă, de pildă, iudeii ar voi să vină în Biserică şi, în loc de cuvântul ,,Hristos” (Unsul), ar folosi puţin şi cuvântul kehrismenos (,,cel ce a fost uns”), ce vom face ? Îi vom lepăda ? Îi vom alunga ? Mântuirea noastră nu ne vine din cuvinte, ci din credinţă, şi de aceea nu e nimic greşit dacă această credinţă este exprimată prin alte cuvinte. Ştim că arienii de toate felurile consideră erezie faptul de a crede cineva că Sfântul Duh este de-o-fiinţă cu Tatăl. Oricine ar face deschis o astfel de mărturisire ar avea de-a face cu mânia lor şi ar cădea în dizgraţia împăratului, ceea ce ar putea duce la multe urmări neplăcute. Să nu uităm că ortodocşii, îndeobşte, au şovăit în această chestiune şi, cu multă zbatere teologică, au ajuns la adevărul că Sfântul Duh este Dumnezeu, aşa cum este şi Fiul.

Desigur, Vasilie n-a folosit până la moartea lui, în niciuna dintre lucrările lui, termenul ,,de-o-fiinţă” pentru Sfântul Duh. În calitate de cap responsabil al Bisericii, Vasilie a lucrat la aruncarea unei punţi peste prăpastia ce-i despărţea pe omiusieni de ortodocşi. [...]

Şi pentru că pe omiusieni îi deranja în general termenul ,,de-o-fiinţă”, Vasilie le cerea ca cel puţin să primească faptul că Duhul Sfânt nu este creatură.

Soluţia aceasta nu-i satisfăcea pe nazianzieni, care nu au acceptat interpretarea dată de Grigorie poziţiei lui Vasilie. Vreo doi-trei dintre aceştia erau mai categorici:

- Vasilie se poartă în acest fel de frică, nu de dragul ,,iconomiei”, nu datorită aplicării pogorământului. E mai bine să-i păzim pe ortodocşi exprimând clar adevărul, decât să-i atragem pe omiusieni cu tot felul de tactici de-ale noastre.

Grigorie se tulbura văzând că, în unanimitate, cei de faţă îl suspecatu pe Vasilie de frică şi de erezie. Le-a vorbit iarăşi, mai aprins. Aceştia însă stăruiau în părerea lor, aşa încât s-a văzut nevoit să-i lase în pace.

Se întoarse acasă foarte întristat, însă totodată şi foarte intrigat. Îşi apărase prietenul, dar oarecare nedumeriri şi îndoieli nutrea şi el însuşi faţă de purtarea aceluia. Era oare poziţia lui Vasilie absolut corectă ?

Apucă pana şi o înmuie în cerneală. Îi va scrie lui Vasilie. Acum, imediat. Nu-l va acuza, fireşte. Dar îi va înfăţişa discuţia de la ospăţ şi-i va cere el însuşi, în mod direct, un răspuns. Îi va lăsa, ca întotdeauna, iniţiativa în a-şi defini singur poziţia în această chestiune. [...]

,,Scrie-mi, Vasilie, şi mă învaţă. Până unde trebuie să ajungem cu teologia despre Sfântul Duh şi până când să aplicăm iconomia, pogorământul ? Răspunde-mi ca să ştiu ce să le spun celor ce ne acuză !”

Vasilie s-a întristat primind scrisoarea lui Grigorie, dar n-a protestat. Şi-a tăinuit tristeţea. Se pare că n-a răspuns la scrisoarea lui Grigorie. Mai degrabă i-a dat câteva explicaţii printr-un om de încredere, care avea drum către Nazianz.

Aşa că Grigorie se linişti. Poate că nu pe de-a-ntregul. Dar cel puţin s-a încredinţat încă o dată – dar oare mai era nevoie ? – de dreapta credinţă a lui Vasilie, căci i-a trimis numaidecât o nouă scrisoare, în care ne apare liniştit, plin de încredere în marele său prieten. Îi şi făgăduieşte că va veni la Cezareea şi va lupta dimpreună cu el, aducându-şi obolul în lupta comună pentru credinţă.

Grigorie nu a zăbovit multă vreme cu vizita aceasta. Până să se sfârşească anul 372, era deja la Cezareea. Aveau acum putinţa de a vorbi faţă către faţă. Nu-şi ascundeau nimic unul altuia. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt.

La un moment dat, discutând subiectul cu pricina, involuntar, Grigorie a arătat că oarecum se îndoieşte. Atunci Vasilie s-a mâniat şi a făcut ceea ce nu mai făcuse niciodată. S-a jurat înfricoşător:

- Să nu am parte de mântuire, frate, prin harul Sfântului Duh, dacă nu mă închin Lui, dimpreună şi Tatălui şi Fiului, ca Unuia de-o-fiinţă şi de o cinste cu Ei.

Grigorie s-a înfricoşat de acest cumplit jurământ şi a căzut în genunchi dinaintea lui Vasilie, cerând iertare că, fără voia lui, l-a împins la aceasta. Dar când este vorba de chestiuni de credinţă, e nevoie de sinceritate absolută.

Putem spune că abia acum Grigorie s-a liniştit cu desăvârşire. Iar Vasilie L-a numit pe Duhul – poate pentru întâia dată în viaţa lui – ,,de-o-fiinţă” cu Tatăl şi cu Fiul. Această mărturisire o va mai face apoi de multe ori, dar doar verbal, înaintea oamenilor.

PC. Pagini duhovnicesti 38Discuţia a continuat liniştit, într-o atmosferă de profundă încredere. Când au ajuns la chestiunile practice, la modul în care să vorbească lumii despre Sfântul Duh, în diferite împrejurări, au făcut o înţelegere tacită.

 

Cei doi mari ierarhi ai Bisericii, Sfântul Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul

 

Vasilie, din cauza momentelor critice prin care trecea Biserica, nu va folosi termenul ,,de-o-fiinţă” pentru Sfântul Duh. Altfel, ar avea rău-credincioşii motiv să-l exileze, ca eretic. Dar şi toţi omiusienii pnevmatomahi, care suspectau acest termen, nu vor mai şovăi să se unească cu ortodocşii.

Iar Grigorie, care nu era arhiepiscop, nefiind în primejdia de a fi exilat şi nescandalizându-i pe omiusienii cei îndărătnici, va teologhisi cu limpezime şi îndrăzneală, folosind aşadar cuvântul ,,de-o-fiinţă” şi în cazul Sfântului Duh.

Prin această înţelegere dintre cei doi, vor fi întăriţi credincioşii din ambele tabere. Aşa a străbătut Biserica acele vremuri grele, până ce credincioşii au primit, încet-încet, adevărul că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat şi desăvârşit, de-o-fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

 

* * *

 

Oricare alt comentariu este de prisos ... voi îndrăzni totuşi să mai adaug ceva: orice arhiereu al BOSVR se bucură atunci când creştinii vin la el cu întrebări spre a se lămuri şi a se întări în credinţă. De pildă, PS Flavian şi PS Evloghie, amândoi au avut răbdare să-mi explice atunci când i-am întrebat ceva şi pentru asta n-am cuvinte să le mulţumesc ! Totuşi, dacă te duci cu un aer arogant, nu rezolvi nimic şi pe deasupra te faci şi de ... râs (ca să nu zic altceva). Ce-ar fi fost ca atunci când am pus o întrebare să mă fi dus cu tupeu şi neruşinare şi să cer socoteală în acea privinţă ? Şi să mai şi îndrăznesc să bat obrazul unui prinţ al Bisericii şi să mă adresez lui în public: ,,Da’ bine, prea sfinţite, dar aşa aţi găsit de cuviinţă să procedaţi ? Mă simt deranjat de poziţia sfinţiei voastre !”