Cine e online?

Avem 65 vizitatori și nici un membru online

Câte obstacole sunt astăzi pentru a rămâne în dreapta credinţă

de monah Partenie


Celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cază
I Corinteni 10, 12

 

În urmă cu câteva luni, am scris un articol despre obstacolele care sunt astăzi pe calea către aflarea dreptei credinţe. Astăzi m-am hotărât să vorbesc şi despre obstacolele care există pentru a rămâne în dreapta credinţă.

Prin urmare, acest articol se adresează în principiu celor de stil vechi. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi citit de oricine, care doreşte să afle încă un punct de vedere.

Din nou, voi încerca să schiţez fenomenele pe care le-am observat, fără să dau nume sau direcţii clare. De asemenea, în cele ce voi scrie, nu voi face apel la cunoştinţe de credinţă, ci doar la bun simţ. Fiindcă, într-adevăr, remarc încă o dată că – mai înainte de a avea diverse cunoştinţe dogmatice, teologice sau de orice alt gen – avem nevoie mai mult ca oricând de bun simţ, o minte critică şi discernământ.

 

* * *

 

Iniţial, aceste fenomene au fost vizibile pe internet. S-ar putea spune că astăzi, internetul este avangarda în ce priveşte ispitele care duc la îndepărtarea credincioşilor de dreapta credinţă. Fiindcă, după ceva vreme, aceste ispite şi-au ‘făcut apariţia’ în mailurile pe care le-am primit la redacţie, dar şi în discuţiile particulare dinăuntrul comunităţii.

Dacă acum 2-3 ani de zile, unele controverse erau prezente doar în spaţiul virtual, astăzi le auzi discutate de credincioşi în curtea bisericii sau cu altă ocazie când se întâlnesc. Am rămas profund impresionat de acest lucru, care mi-a întărit convingerea că diversiunile puse în scenă pe internet sunt bine ticluite şi bine răspândite. Cei care se ocupă de astfel de lucruri sunt profesionişti, fie dintre cei lumeşti, adică urmărind interese concrete aici pe pământ, fie dintre cei duhovniceşti, adică în slujba vreunui duh viclean ce are interesul de a depărta omul de calea mântuirii.

Voi relata mai jos câteva întâmplări care s-au petrecut în preajma mea sau despre care am aflat doar în ultima lună.

 

» Deunăzi vorbeam cu un creştin care era extrem de mâhnit. Tocmai vorbise la telefon cu o prietenă din copilărie, de la el din oraş, care s-a născut într-o familie de ortodocşi de stil vechi, ca şi el, şi de ceva vreme îi tot spune că ea renunţă la credinţa în care s-a născut. Creştinul a insistat pe lângă cunoştinţa sa să se gândească mai serios la ce spune şi face. Prietena însă a ripostat, spunându-i că, de fapt, nu s-a simţit nicicând ca aparţinând stilului vechi, că nu s-a simţit bine în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi (BOSVR) şi s-a hotărât să se dea pe nou.

L-am întrebat pe cel care mi-a relatat această întâmplare care poate fi motivul pentru care prietena sa face o asemenea alegere. Se mai întâmplă ca o căsătorie mixtă, între o persoană de stil vechi şi una de stil nou, să se soldeze cu migrarea celor doi către Biserica oficială, prin urmare am pus întrebarea: a existat cineva de stil nou care să o fi determinat către aşa ceva ? Da, a existat o prietenie cu o persoană de stil nou, dar astăzi ţine de domeniul trecutului. Însă influenţa a rămas ...

 

» O poveste asemănătoare, dar la un nivel mai înalt a ajuns la urechile mele prin intermediul unei ştiri oficiale. Un preot de stil vechi – nu de la noi din ţară – a decis să părăsească Biserica din care făcea parte pentru a intra în sânul Bisericii oficiale. El şi cei care-l urmează vor fi mirunşi din nou, ca urmare a faptului că Biserica oficială nu recunoaşte sfintele taine ale Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din care vine, şi deci nici hirotonia sa nu este recunoscută.

Nu se cunosc motivele reale pentru această migrare dinspre stilul vechi către stilul nou, cel mai probabil fiind o disensiune cu ierarhul de care aparţinea. Însă, finalul este tulburător. Aceşti oameni nu merg dinspre o grupare de stil vechi către alta de stil vechi, ci aleg să meargă spre stilul nou ... Spre stilul nou, ecumenism şi deci apostazie.

 

» Tot recent am aflat de o altă persoană care a părăsit Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România (BOSVR), pentru a se îndrepta către altă comunitate de stil vechi. De data aceasta, cunosc persoana despre care este vorba. Ea afirmă că atâta vreme cât s-a aflat în sânul BOSVR nu s-a simţit cu conştiinţa împăcată şi nici nu a avut libertate de conştiinţă.

Această afirmaţie este şocantă şi dezvăluie un adevăr crud. În ce priveşte faptul că s-a simţit sau nu cu conştiinţa împăcată, trebuie notat faptul că nimeni nu a forţat acest om să intre în BOSVR, ci a intrat de bunăvoie, prin urmare această problemă de conştiinţă îl priveşte personal. Însă aserţiunea că ,,nu a avut libertate de conştiinţă” este de natură să ridice probleme dintre cele mai grave. Să-mi fie cu iertare, nu la adresa Bisericii, ci la adresa persoanei care poate susţine aşa ceva. Voi reveni asupra acestui ultim lucru.

 

» Un alt fenomen vizibil iniţial pe internet şi mutat de curând în sânul comunităţii este următorul: în spaţiul virtual, au fost lansate nişte acuzaţii la adresa BOSVR din pricina cărora unii credincioşi s-au simţit lezaţi şi doresc îndepărtarea sau elucidarea acestor acuzaţii într-un fel sau altul. Atitudinea cea mai des întâlnită este aceea că ei consideră că au un cuvânt de spus în Biserică şi li se cuvine ca cei mai mari să le dea socoteală cu privire la diverse chestiuni.

Personal, socotesc că nici nu importă despre ce chestiuni este vorba, aşadar nu le voi lua în discuţie, ci atitudinea adoptată şi pe ce temei este adoptată.

 

Din cele de mai sus, unii ar putea spune că BOSVR are probleme şi nu reuşeşte să-şi ţină credincioşii în sânul ei. Eu voi îndrăzni să spun că BOSVR nu are nici o problemă, cel puţin până în prezent Biserica nu se confruntă cu nici un fenomen îngrijorător, nici de natură teologică, nici de natură canonică, nici de altă natură. Învăţătura, organizarea şi funcţionarea BOSVR sunt sănătoase şi fireşti. Singurul lucru care afectează orice ortodox astăzi este modernismul, orice contribuie la confortul de zi cu zi, care ne afectează serios modul în care privim şi socotim lucrurile şi ne face să fim mai adesea materialişti, lumeşti, trupeşti, decât duhovniceşti. Dar nu se poate vorbi despre nici o altă problemă.

Deci, nu ierarhii BOSVR nu reuşesc să-şi ţină credincioşii în sânul Bisericii, ci credincioşii dau să iasă din matca bisericească, duhovnicească ce există înăuntrul unei comunităţi ortodoxe autentice. Ei sunt cei care dau să spargă gardul pe care Biserica îl oferă spre a-şi ocroti fiii şi a-i ţine departe de orice primejdie. Cum o fac ? Precum spuneam mai sus, prin modernism, de la lucruri fizice, materiale până la idei şi concepte moderniste, care pătrund în universul lor personal şi de care ei par că nici nu-şi mai dau seama.

Mai mult, pe lângă faptul că se corup ei înşişi acceptând idei străine de învăţătura ortodoxă, trag după ei şi pe alţii din comunitate, ispitindu-i să le împărtăşească convingerile. La ce se rezumă astfel de convingeri, sau altfel spus, ce am văzut eu dincolo de acestea ?

 

Am fost extrem de descumpănit să remarc că pretutindeni şi în privinţa oricărui subiect există o sumedenie de specialişti. Dacă vorbim despre probleme medicale, se vor găsi nu ştiu câte persoane care să-ţi vorbească cu un ton cunoscător, dacă vorbim despre maşini, sar 10 să-ţi spună nenumărate detalii tehnice şi indicaţii de tot felul, şi cam acelaşi lucru se întâmplă când se ajunge la subiecte de credinţă.

Este greu să fii specialist într-un domeniu. Şi nici atunci când eşti, tot nu poţi vorbi în totalitate în cunoştinţă de cauză, fiindcă mereu apar noutăţi şi trebuie să fii la curent cu toate, ceea ce este extrem de dificil în acest secol al informaţiei. Şi a fi specialist nu înseamnă numai a cunoaşte, ci şi a experimenta. Aşa cum un medic are o seamă de cunoştinţe, are şi practica ce-şi spune cuvântul din plin. Şi un specialist care lucrează într-un laborator, pe măsură ce trece timpul şi el capătă experienţă, devine mai valoros. Aşa şi cel care trăieşte în sânul Bisericii: cu cât trăieşte mai mult şi mai intens, cu atât el este mai ‘specialist’ în Ortodoxie.

Acest lucru nu îl spun eu, ci îl spun în primul rând Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care socotesc că cel mai de preţ lucru este trăirea. Precum spun marii învăţaţi şi dascăli ortodocşi, există două tipuri de teologie: cea primară – care se dobândeşte prin trăire, şi cea secundară – care se dobândeşte prin studiu. Iată câtă importanţă este acordată trăirii !

Marii noştri specialişti sunt, fireşte, Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ei sunt călăuza noastră în toate, iar noi trebuie să ne luptăm din răsputeri să călcăm pe urmele lor, în planul credinţei, dar şi al trăirii. Aici, pe pământ, cei care ne sunt călăuză sunt ierarhii, preoţii şi monahii, fiindcă ei sunt cei care trăiesc în sânul Bisericii tot timpul şi se străduiesc să ducă mai departe comoara de învăţătură şi trăire care le-a fost lăsată moştenire. Sau, Tradiţia. Ei sunt primii de la care luăm aminte şi există, într-adevăr, o ierarhie în sânul Bisericii. În Biserică, fiecare privim către cei care se află deasupra noastră: mirenii către monahi şi preoţi, monahii şi preoţii către arhierei. Şi lucrurile sunt într-un firesc al lor, cred eu, într-un bun simţ şi făcând apel la un discernământ.

Astăzi, întâlnim unii credincioşi care socotesc că această ierarhie ar putea funcţiona şi invers. Adică, arhiereii să ia aminte la monahi şi eventual la mireni. Nu că nu ar exista un schimb de idei între cei aparţinând acestor trepte diferite, nici vorbă ! Există o interacţiune permanentă şi aş îndrăzni să spun frăţească, pe care arhiereii noştri au întreţinut-o şi cultivat-o întotdeauna. Ei au fost mereu apropiaţi de oamenii de toate categoriile şi au ascultat păsul poporului.

Dar, nu ! Unii credincioşi vor ca astăzi ierarhii să ţină cont de opiniile lor în cele bisericeşti ! Eh, să-mi fie cu iertare, eu numesc aceasta obrăznicie. Să ne fi pierdut cu totul bunul simţ şi mintea critică, să fi uitat cu totul cum stau lucrurile de fapt şi de drept ? Oare aceşti oameni chiar cred că opiniile lor pot fi mai de vază, mai în cunoştinţă de cauză ca ale celor care se străduiesc din zori şi până-n noapte să conducă Biserica ? Nu poţi decât să rămâi consternat în faţa unor astfel de idei …

Să socotim în primul rând că nu ştim să judecăm lucrurile cu care ne confruntăm. Chiar credem că deţinem măcar cunoştinţele necesare judecării unei situaţii ? Asta ar însemna să cunoaştem istoria Bisericii – nu din ultimul secol, că aceasta este aproape irelevantă în această privinţă ! Ultimul secol a fost presărat cu nenumărate capcane de tot felul, abateri de la credinţă şi deformări ale învăţăturii ortodoxe pentru a face loc conceptelor străine –, să cunoaştem canoanele şi rânduielile bisericeşti într-amănunt, ca şi modul în care au fost aplicate în situaţii anume. Ca să nu mai vorbim despre trăirea absolut necesară pentru a avea discernământ !

Numai dacă ne-am gândi că la Sinoadele Ecumenice au luat parte cei mai străluciţi bărbaţi ai acelor vremuri, care aveau ca lucruri de mare preţ nevoinţele şi chinurile îndurate pentru credinţă ! Luau aminte unul la celălalt, cinstindu-se pentru mădularele arse şi bătăile pe care le-au suferit pentru apărarea dreptei credinţe. De asemenea, cei care au fost prezenţi la Sinoadele Ecumenice erau arhierei, clerici şi monahi. Personal, nu am auzit nicicând ca la un Sinod Ecumenic sau Local, nici măcar la un sinod al unei Biserici Ortodoxe Locale de până la începutul secolului XX, să fi luat parte vreodată vreun mirean (excluzând împăraţi sau domnitori). Nici să se fi dat socoteală vreunui mirean.

Să nu se înţeleagă greşit, anume că mirenii sunt excluşi din această funcţionalitate a Bisericii în ce priveşte rânduielile, organizarea şi structura ei, dar nici să nu se atribuie o importanţă exagerată rolului lor în viaţa Bisericii. Ierarhii ascultă întotdeauna vocea poporului, dar o ascultă pe cât este nevoie şi în măsura în care poporul poate contribui la viaţa bisericească. Dar de aici şi până la idei de genul că mirenii au un cuvânt greu de spus în Biserică şi că ierarhii trebuie să ţină cont de opiniile lor şi mai ales trebuie să-i informeze, este un drum spinos.

În Biserică, creştinul se străduieşte întreaga lui viaţă să-şi însuşească cugetul Bisericii, gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Mergem la biserică ca să auzim acolo ce ne spun apostolii (la Apostol) şi ce ne spune Însuşi Mântuitorul (la Evanghelie), ascultăm tâlcuiri ale sfinţilor cu privire la diverse istorisiri evanghelice sau sărbători de peste an (la cazanie). Mergem practic să învăţăm cum să fim creştini şi toată viaţa luptăm să dobândim pe de-a întregul acest cuget ortodox. Prin urmare, aproape în permanenţă suntem cu ochii privind în sus: către Mântuitorul, către apostolii Săi, către sfinţii Săi pe care i-a făcut vase alese ale Lui, şi către ierarhii Săi pe care i-a ales să ne păstorească. Ne ducem la duhovnic să ne povăţuiască încotro să apucăm, cum să procedăm în anume situaţie şi ştim, simţim că el este călăuzit de Dumnezeu în ceea ce ne spune.

Iată că Biserica nu este concepută ca un spaţiu democratic, în care fiecare vine şi spune ceea ce crede, sau părerea majorităţii se impune. Biserica are învăţătura ei pe care trebuie să ne-o însuşim aşa cum este ea, nu să venim noi cu idei despre cum ar trebui să gândească Biserica. Fiindcă Biserica este vie, ea este un organism viu cu care noi intrăm în contact şi, dacă vrem să facem parte din ea, trebuie să ne dăm noi cugetul după ea, să încercăm să intrăm noi pe lungimea de undă a ei, nu invers !

Repet, nu BOSVR are probleme şi nu reuşeşte să-şi ţină credincioşii în sânul ei, ci acei credincioşi care o părăsesc sau cei care comentează ceea ce rânduieşte ea sunt cei care au probleme ! Şi acest lucru se întâmplă pentru că ei adoptă – conştient sau inconştient – concepte străine de duhul bisericesc autentic.

 

Care ar fi aceste concepte străine ? Primul dintre ele l-am expus deja mai sus. Este ideea potrivit căreia credincioşii îşi pot spune cuvântul într-un mod concret şi direct în hotărârile Bisericii şi trebuie să fie informaţi de ierarhi cu privire la hotărârile luate. De-a lungul secolelor, ierarhii au ţinut să le aducă la cunoştinţă credincioşilor unele probleme bisericeşti, pentru a le atrage atenţia asupra unor erezii care pândesc Biserica şi a-i pune în gardă cu privire la diverse capcane. Şi au făcut aceasta din motive pastorale evidente. Să ne aducem aminte de epistolele patriarhilor răsăriteni, sigilioanele şi alte acte oficiale adresate credincioşilor sau făcute publice spre cunoştinţa lor. Dar, altfel, hotărârile de diferite naturi nu au fost aduse la cunoştinţă credincioşilor, tot aşa cum Biserica socoteşte că rânduielile şi canoanele ei nu pot fi citite de oricine, ci doar de cler şi nici de acela oricând, în orice circumstanţe.

Prin urmare, aceste idei nu aparţin Tradiţiei Bisericii, ci sunt nişte lucruri de influenţă catolică sau protestantă, sau mai bine zis laică. Biserica lui Hristos nu este un guvern laic, care nici măcar acela nu aduce la cunoştinţa poporului toate hotărârile pe care le ia, fiindcă unele ţin de regulament intern.

Tot din acest spectru face parte şi un soi de individualism, care se naşte actualmente, paradoxal, într-un dezacord cu globalismul în creştere. Însă nu este pe de-a întregul de neînţeles acest fenomen. Şi poate că nu este vorba tocmai de un individualism, cât de o depărtare de anumite idei care nu ne convin. Tocmai atunci se găsesc câte unii să manifeste individualism: când nu le convin ‘datele’ problemei.

Extrem de interesant, acest individualism se conjugă cu o revoltă împotriva autorităţii ecleziastice. Aş fi crezut că voi vedea acest fenomen doar printre protestanţi – care de altfel sunt iniţiatorii acestuia, fiindcă ei sunt primii care s-au ridicat împotriva ierarhiei bisericeşti, printre catolici, ca şi printre ortodocşii de stil nou. Dar că voi vedea aşa ceva printre cei de stil vechi, aceasta este ceva nou, care vorbeşte încă o dată despre cum se molipsesc cei de stil vechi de tot felul de plăgi existente în lumea dinafara lor, fiindcă nu ştiu să se delimiteze de bolile duhovniceşti actuale care devastează creştinismul !

Din acest individualism şi luptă împotriva autorităţii ecleziastice se nasc idei de genul ‘credincioşii conduc Biserica’, sau ‘credincioşii pot dicta Bisericii în ce direcţie să meargă ca lor să le fie bine’.

 

Dincolo de aceste concepte străine se poate întrezări altceva. În primul rând, vedem cu ochii noştri cum se fac valuri: din discuţii pe internet cu tot felul de diversionişti, turbulenţi. Pentru a nu ştiu câta oară, vedem câtă dreptate au Sfinţii Părinţi când ne sfătuiesc să nu vorbim cu tot felul de oameni care seamănă vânt şi culeg furtună. Vina este a celor care au plecat urechea la şoaptele internetului şi n-au avut încredere în ierarhii lor că ştiu ce fac şi au ajuns să discute probleme sinodale oriunde: pe stradă, acasă, pe internet cu necunoscuţi, neavizaţi şi intriganţi care cine ştie cât se bucură când văd că reuşesc să bage zâzanie !

Fireşte, toţi cei care-şi dau cu părerea pe internet invocă ‘binele credincioşilor şi al Bisericii’. Astfel de pretexte sună ameţitor de asemănător cu cele invocate de apostaţii şi ateii acestei lumi: ‘binele superior’ al omului, ‘binele superior’ al copilului, care are nevoie de educaţie de nu ştiu care, numai creştină să nu fie, şi tot aşa. Din nefericire, acest ‘bine’ a intrat acum şi printre cei binecredincioşi ...

Cunoaştem foarte bine acest ‘bine’. El este extrem de vechi, îşi are obârşia tocmai în Rai, când diavolul i-a şoptit Evei că Dumnezeu ascunde de ei pomul cunoştinţei binelui şi răului. Vrăjmaşul omenirii i-a spus: iată, eu îţi vreau ‘binele’ şi îţi spun că Dumnezeu ascunde de voi acest pom ca nu cumva să mâncaţi din el şi să deveniţi ca El, dumnezei !

Mândria l-a pogorât pe diavol în iad, mândria îl surpă şi pe om. ‘Ştim noi mai bine cum stau lucrurile în Biserică, vom merge să-i informăm pe ierarhi. Să le spunem istoriile celor de pe vechi din alte părţi ale lumii, ca să se înţelepţească’ … Câtă mândrie !

Alături de mândrie, sau mai bine spus combinat cu ea, apare un sentiment de frustrare. Istoria bisericească a sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX ne învaţă că, după ce s-au văzut izbăviţi de jugul otoman, care a apăsat pe capetele lor secole de-a rândul, ortodocşii au încercat un sentiment puternic de frustrare faţă de catolici şi protestanţi, care se bucuraseră de o oarecare libertate în acele veacuri şi a căror educaţie, cultură şi teologie părea mult mai bogată ca cea ortodoxă. Şi ce-au făcut ortodocşii sfârşitului de veac XIX ? Au început să studieze la universităţi occidentale, să-şi însuşească tot felul de concepte apusene, crezând că astfel vor putea recupera în scurt timp aşa-zisul handicap. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă în teologia ortodoxă greacă, care a adoptat multe idei apusene, ce să mai spunem de teologia ortodoxă rusă care a fost puternic infestată de vecinătatea cu lumea protestantă, şi tot aşa.

Astăzi, se pare că acelaşi fenomen se petrece în relaţia ortodocşi de stil nou – ortodocşi de stil vechi. Cei de stil nou ne acuză de decenii că suntem înapoiaţi, retrograzi, necunoscători ai tradiţiei bisericeşti şi că de aceea nu am reuşit să primim schimbarea calendarului. Din nefericire, pierzând cu totul din vedere comoara nepreţuită pe care au moştenit-o – Tradiţia neîntinată a Bisericii –, unii dintre ortodocşii de stil vechi se simt vexaţi de astfel de acuze şi caută să depăşească acest handicap. Ca urmare, doresc să fie informaţi, să fie citiţi, studiază istoria bisericească a ultimului secol şi încep să-şi facă auzit glasul în Biserică, ca pentru a-şi demonstra loruşi şi celor din jur cât de cunoscători sunt în toate cele. Şi nu se opresc aici, ci fac şi tulburare în comunitate, vorbind în stânga şi-n dreapta despre lucruri dincolo de capetele lor ! Circulă pe internet ca şi cum ar fi experţi doar pentru că sunt în dreapta credinţă şi apoi răspândesc virusul ‘informaţiei’ printre cei din jur.

Ciocnindu-mă iară şi iară de acest fenomen, al răspândirii virusului ‘informaţiei’, am ajuns să cred că este şi aceasta o ispită, o altă diversiune a vrăjmaşului mântuirii noastre, o diversiune prin care suntem abătuţi de la vieţile noastre duhovniceşti către probleme teologice mai ceva ca cele pe care le dezbat ierarhii noştri !

 

În final, un cuvânt despre cum ar putea apărea o staţie mai avansată în călătoria cu acest tren al mândriei. Mă întorc la persoana care a spus că atâta vreme cât s-a aflat în Biserica noastră ,,nu a avut libertate de conştiinţă”. Aşadar, învăţătura Bisericii l-a făcut să se simtă ca şi cum nu ar fi fost liber să gândească cum vrea ? Sau să creadă în ce vrea ? Şi în ce anume a vrut să creadă şi Biserica l-a constrâns să nu creadă ?

Oamenii zilelor noastre nu mai înţeleg ce este Biserica şi ce înseamnă să fii creştin … Nu mai înţeleg că un creştin se luptă întreaga sa viaţă să fie creştin, să gândească creştineşte, să-şi îndrepte fiinţa – de la gândire la faptă – către Hristos, al cărui nume îl poartă. Şi în loc să socotească că merge către libertate, fiindcă doar Adevărul ne va face liberi, el socoteşte că ,,nu a avut libertate de conştiinţă” ? O altă afirmaţie ameţitor de asemănătoare cu ceea ce declară ateii zilelor noastre …