Câte obstacole sunt astăzi pe calea către aflarea dreptei credinţe

de monah Partenie

 

 

Pe măsură ce trece vremea, se aşează înaintea ochilor mei o imagine de ansamblu a ceea ce este astăzi lumea ortodoxă. Este firesc, de altfel, să capăt această imagine de ansamblu, nu numai eu, ci toţi cei care încearcă să meargă înainte şi să ducă o viaţă creştinească, plăcută lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre noi i se aştern în faţă tot felul de fenomene, pe care trebuie să le discearnă şi să ia hotărâri în ce le priveşte: le acceptă sau nu, se implică sau nu etc.

 

 

 

După îndelungi frământări, m-am hotărât să vorbesc şi eu despre câteva dintre aceste fenomene. Spun că m-am hotărât, fiindcă cel mai adesea e bine să păstrezi tăcerea asupra unor astfel de lucruri care pot produce tulburare, mâhnire şi poate chiar deznădejde, însă hotărârea a venit ca urmare a faptului că sunt încă oameni care doresc să descopere adevărul, care vor să priceapă ceva din hăţişul care a devenit lumea ortodoxă.

 

Voi încerca să schiţez fenomenele pe care le-am observat, fără să dau nume, direcţii clare, fiecare – în măsura în care este interesat – poate descoperi cu destul de multă uşurinţă la ce m-am referit, făcând investigaţii pe internet.

 

În cele ce voi scrie, nu voi face apel la cunoştinţe de credinţă ortodoxă: dogmatice, teologice sau de orice alt gen, ci doar la bun simţ. Remarc pe zi ce trece că, pentru a merge înainte, omul are nevoie mai înainte de orice altceva de bun simţ, o minte critică şi discernământ.

 

 

* * *

 

 

Cred că drumul către dreapta credinţă este plin de primejdii astăzi. Mult mai plin de primejdii decât a fost vreodată, în orice timp. Fireşte, vă puteţi ridica imediat întrebarea: de ce ? Doar ştim cu toţii că Ortodoxia este dreapta credinţă, or ea se află înaintea ochilor noştri ! Da, dar ce se aşterne înaintea ochilor noştri este o lume ortodoxă dezbinată, plină de tot felul de schisme, dintre care cele mai multe îşi au rădăcina în schimbarea calendarului în 1923.

 

Voi exclude din expunerea mea mişcări din sânul Ortodoxiei precum Oastea Domnului, Legiunea Arhanghelului Mihail (adică, mişcarea legionară), Noul Ierusalim (de la Pucioasa) sau viziunile lui Petrache Lupu: ele nu-şi găsesc rostul în discuţie, dar trebuie remarcată existenţa lor. În secolul al XX-lea, Ortodoxia a cunoscut multe fenomene îngrijorătoare. Sunt îngrijorătoare, fiindcă în mod normal pe un trup sănătos nu pot apărea atare ‘ciuperci’. Ele sunt o primă indicaţie că trupul nu mai este atât de sănătos pe cât a fost odinioară. Şi ridică semne de întrebare.

 

Nu ai cum să nu rămâi uimit de aşa ceva – şi aş crede că gradul de uimire al unui om creşte în măsura în care el trăieşte în sânul Bisericii şi îi percepe bătaia inimii. Cei care nu trăiesc în sânul Bisericii, nu sunt racordaţi prin acele legături nevăzute la viaţa ei, socotesc astfel de fenomene precum viziunile lui Petrache Lupu sau ale Verginicăi de la Noul Ierusalim nişte lucruri neînsemnate, fără nici o urmare. Dar socotiţi că orice boală din trup are nişte simptome incipiente, totul începe de la ceva vizibil, oricât de mic ar fi. Mai întâi sunt câteva semne, cărora putem să nu le dăm atenţie, apoi apar alte simptome, mai vizibile, şi tot aşa. Fireşte, boala se poate afla în noi de multă vreme, iar organismul rezistă o perioadă, însă după un timp, totul se vădeşte prin aşa-zisele simptome clinice după care se stabileşte diagnosticul.

 

Şi pe trupul Bisericii oficiale se văd semnele bolii. Citind fragmente din istoria Bisericii Ortodoxe Române din anii ‘1930-1950 nu am putut să nu remarc unele manifestări alarmante. După revoluţie au apărut destule studii despre această perioadă, care relevă problemele care existau atunci în sânul Bisericii: de la sindicate preoţeşti, bănci ale preoţimii, implicarea în politică şi lupta dintre preoţii ţărănişti şi cei liberali, până la Petrache Lupu şi alte apariţii înşelătoare, întâmplări asemănătoare celor pe care le vedem zi de zi în Biserica Catolică. După anii ‘1950, ne-am confruntat din plin cu apostolatul social al lui Iustinian Marina, care orice ar zice oricine, tot un patriarh roşu a fost; apostolatul social nu a fost altceva decât un serghianism adaptat la români.

 

La această imagine asupra Bisericii Ortodoxe Române, voi mai adăuga doar că ea este infiltrată de masoni încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Influenţa masonică în Biserica oficială nu a fost nicicând mică, poate doar în perioada comunistă, însă în perioada interbelică şi după 1990 ea a fost dominantă.

 

 

 

 

Pentru mine personal – care astăzi sunt ortodox de stil vechi, dar odinioară am aparţinut Bisericii oficiale – toate aceste lucruri au atârnat atât de greu în balanţă, încât am exclus din start varianta de a rămâne în sânul acestei Biserici. Bineînţeles, fiecare face după cum consideră de cuviinţă. În capul meu nu a încăput că o Biserică a cărei slujitori propovăduiesc ateismul este sănătoasă. Nu are cum.

 

Acesta este, aş crede, primul obstacol pe calea către aflarea dreptei credinţe. Este adevărat, nu ai cum să nu rămâi înmărmurit când îţi trece prin cap că o Biserică de talia BOR este roasă din rărunchi. Nu ai cum să nu te cutremuri socotind că o astfel de Biserică, ca şi suratele ei din alte ţări, sunt bolnave, ele nu mai propovăduiesc dreapta credinţă. Prin urmare, e posibil să fie nevoie de mult curaj pentru a accepta acest adevăr şi poate de multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Fiindcă, preţ de câteva clipe sau poate câteva zile, luni sau chiar ani, nu ştii încotro să priveşti, încotro să apuci, te întrebi înnebunit: eu unde să mă închin ? Unde găsesc calea către Dumnezeu, dacă Biserica Ortodoxă Română, care este – să zicem aşa – o biserică a naţiei române, reprezentativă pentru noi, se prăvăleşte ?

 

De unde se trage boala acestui trup ? Şi cum de Dumnezeu a îngăduit ? Această din urmă întrebare este, de fapt, cea care ne zguduie din temelii: cum de Dumnezeu a îngăduit ? Dar dacă stăm un pic şi cugetăm, ne dăm seama că trebuia să vină şi clipa în care Ortodoxia să fie pusă la încercare. Creştinismul se zguduie de secole ! De la Marea Schismă din 1054, creştinismul a fost încontinuu atacat şi din afară, dar mai ales dinlăuntru ! Şi încă au trecut atâtea secole, din 1054 până la începutul secolului XX, în care Ortodoxia a fost un trup sănătos, dătător de viaţă veşnică !

 

Şi a venit şi vremea Ortodoxiei, Dumnezeu a slobozit ca şi lumea ortodoxă să fie pusă la încercare, fiindcă şi aceasta începuse să se strice. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Găsim – bineînţeles, dacă cercetăm şi vrem să înţelegem ! – destule evenimente care ne vorbesc despre un declin al Ortodoxiei. Să dau doar câteva exemple, sau mai bine zis mărturii, care-mi sunt la îndemână (Trebuie să remarc că este necesar să cunoşti istoria Bisericii şi să ai tot felul de cunoştinţe, mai ales de psihologie umană, pentru a pricepe unele fenomene). Prima este cartea apărută la Editura Cathisma despre părintele Andronic şi întâmplările din Mânăstirea Neamţului şi metocurile ei din jurul anilor ‘1850. Cele relatate în carte oferă o imagine tulburătoare asupra vieţii bisericeşti de la mijlocul-sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceeaşi notă, însă mult mai gravă, am găsit-o într-un manuscris despre minunile şi vedeniile Sfântului Părintelui nostru Nil († 1692), izvorâtorul de mir din Sfântul Munte, în care este zugrăvită atmosfera din mânăstirile athonite din anii 1800-1850. Imaginea conturată este cumplită: stareţi iubitori de bani, de slavă deşartă, păcate dintre cele mai grave şi Dumnezeu care-i certa pe monahi prin năvălirile tâlharilor şi altele.

 

Aceste mărturii – care sunt la îndemâna oricui: cartea poate fi găsită la Editura Cathisma, iar manuscrisul, dacă nu mă înşel, se găseşte pe internet, încărcat în format pdf – le-am adăugat la propriile mărturii pe care le-am avut, fie din familia mea, care a fost o familie de preoţi din neam în neam, ce a resimţit această decădere morală, fie din cele pe care mi le-au mărturisit alţii, la care pot adăuga cuvintele Sfântului Glicherie, care spunea că în 1924, când a venit schimbarea calendarului, preoţimea română era încovoiată sub povara păcatelor şi patimilor de tot felul, iar Dumnezeu a îngăduit o aşa piatră de poticnire spre cernere.

 

Nu este nevoie să credeţi pe cuvânt nimic din cele spuse de mine mai sus, toate pot fi probate. Cine este dornic să afle adevărul, îl va găsi neîndoios.

 

 

 

 

Aceasta este lumea ortodoxă a stilului nou. Să vedem ce scrie pe cartea de vizită a stilului vechi. Ceea ce socotesc a fi cel de-al doilea obstacol este existenţa unor Biserici Ortodoxe mamut, gen Patriarhia Moscovei sau Patriarhia Serbiei, dar şi mai mica Patriarhie a Ierusalimului şi Sfântul Munte, Biserici şi comunităţi cu tradiţie, vechime, istorie încununată de pleiadele de sfinţi mucenici, cuvioşi, ierarhi etc pe care le-au zămislit. Existenţa acestor Biserici şi comunităţi şi comuniunea lor euharistică cu Bisericile Ortodoxe de stil nou este o mare înşelătorie. Este ceva ce nu poate încăpea în mintea unui om normal: cum este posibil să existe o asemenea comuniune, când este ştiut că schimbarea calendarului a fost o mişcare strategică masonică de atragere a Ortodoxiei către heterodoxie ? De ce aceste Biserici de stil vechi – pline de cinste şi măreţe prin istoria lor – acceptă să fie în comuniune cu cei de stil nou, când înaintaşii lor, cei care au trăit în vremea schimbării calendarului, s-au opus cu vehemenţă şi chiar au rupt relaţiile cu Bisericile care au acceptat schimbarea calendarului ?

 

Din nou, doar istoria şi înţelegerea unor fenomene contemporane schimbării calendarului pot aduce lumină. Dar istoria bisericească a ultimului secol este atât de măsluită şi atât de greu discerni dintre informaţiile care circulă şi sunt atât de mulţi oameni care se ocupă cu o vehemenţă diabolică (!) de distrugerea dovezilor sau de răspândirea unor interpretări dintre cele mai odioase ! Cu adevărat, este foarte greu să desluşeşti adevărul între atâtea hăţişuri, atâtea plase întinse în toate direcţiile, unele dintre ele foarte bine croite de specialişti în dezinformare.

 

Aş schiţa principala manevră prin care a devenit posibilă comuniunea dintre Bisericile de stil nou şi cele de stil vechi: manevra a fost deosebit de abilă şi a prins Bisericile locale ca într-o menghină din care n-au reuşit să scape. Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Serbiei au fost zdrobite de combinaţia dintre comunism şi ecumenism: ele au fost silite prin blocul comunist să se alinieze cerinţelor Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Combinaţia dintre pactizarea în faţa regimului comunist şi plecăciunile făcute înaintea lumii heterodoxe întruchipate de CMB a distrus din temelii o Biserică mamut precum Patriarhia Moscovei. Astăzi ea există în virtutea inerţiei, dar numai ca o instituţie oarecare a Sovietelor; ce e pe dedesubt, cred că nici nu putem cuprinde cu mintea !

 

Patriarhia Ierusalimului a avut perioade în care a rezistat atacurilor ecumeniste şi perioade în care a pactizat cu ecumeniştii. Oricum, poziţia geografică i-a fost fatală: fiind la răscrucea atâtor naţii ortodoxe, vânturată din atâtea direcţii, firavă ca număr de credincioşi şi slujitori, şi situată pe un teritoriu ce s-a confruntat în permanenţă în ultimul secol cu conflicte între creştini, musulmani şi evrei, ea a sfârşit prin a se transforma într-o babilonie, fără cap şi fără coadă, în care dictează puterea lumească şi interesele greceşti, care n-au fost întotdeauna cele mai curate.

 

Sfântul Munte a fost îngenuncheat de asemenea de Patriarhia Constantinopolului printr-un conflict de uzură ce a durat decenii de-a rândul şi a distrus generaţie după generaţie de monahi, dezrădăcind tradiţiile monahiceşti statornicite aici şi ruinând practic viaţa duhovnicească. Astăzi, toate aceste Biserici şi comunităţi de stil vechi sunt doar cu numele pe stil vechi, fiindcă în realitate au duhul stilului nou: un duh al modernismului şi inovaţiei în Biserică, un duh al ecumenismului care otrăveşte pur şi simplu aerul !

 

Dar pentru un om de rând, care încearcă să apuce într-o direcţie, să găsească şi el o Biserică curată, fără interese, fără inovaţii, o Biserică unde să-şi odihnească sufletul, şi aşa încolţit de toate tentaţiile acestei lumi, această privelişte este înfiorătoare. Pe nou, toţi sunt cuprinşi de slavă deşartă, bogăţie, interese care mai de care, şi au un cuget atât de trupesc că nu ştii bine unde ai nimerit ! Pe vechi, toate arată mai evlavios cumva, mergi în pelerinaj în Rusia şi vezi acele biserici atât de frumoase şi atâtea sfinte moaşte şi o lume aparent plăcută sufletului tău, dar dacă ai trage un pic vălul, ai vedea că de fapt, dincolo de el, este aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Pe pălărie scrie stil vechi …

 

 

 

 

Dar încercările unui căutător al adevărului nu se opresc aici. S-ar putea spune că aceste încercări sunt în trepte şi pe măsură ce mai depăşeşti o treaptă, problemele devin mai înşelătoare. Şi discerni mai greu.

 

Prima treaptă – aceea de a înţelege că Biserica oficială nu mai propovăduieşte dreapta credinţă – este o treaptă primară. Trebuie să pricepi situaţia generală, destul de gravă, a ceea ce se petrece în lume, pretutindeni şi aproape în orice domeniu. Lumea este mâncată din temelii de corupţie; noi, cei credincioşi, i-am putea spune stricăciune. O stricăciune a morţii care vine peste o lume muribundă. Această stricăciune trebuia să vină odată şi odată şi asupra Bisericii. Bine, cineva şi-ar putea ridica întrebarea: de ce ? Doar Biserica este o instituţie dumnezeiesco-umană şi Mântuitorul ne-a spus că porţile iadului nu o vor birui. Este adevărat, dar trebuie să ţinem cont de faptul că Biserica trăieşte în mijlocul acestei lumi, nu este izolată şi departe de orice influenţe, şi trebuie să ţinem cont de elementul uman al Bisericii, care este format din noi, toţi cei ce aparţinem Bisericii: credincioşi şi slujitori deopotrivă. Dacă acest element uman se îndepărtează de la misiunea pe care o are Biserica, de fapt dacă acest element uman îndrăzneşte să devieze, să abată instituţia numită Biserică de la misiunea sa mântuitoare, atunci ea îşi pierde încetul cu încetul caracterul dumnezeiesco-uman şi ajunge exclusiv umană. Şi se transformă într-o instituţie oarecare, aşa cum sunt atâtea instituţii într-un stat. Şi în loc să se ocupe de misiunea sa mântuitoare, începe să se ocupe de alte lucruri, precum misiunile sociale, educative, morale etc. Nu spun că aceste misiuni nu au ce căuta în sânul Bisericii, că Biserica nu trebuie să se preocupe de problemele sociale, educative, morale, dar cred cu toată convingerea că misiunea sa de bază, cea mântuitoare, le cuprinde în realitate pe acestea, abordându-le la un nivel mai înalt: la cel mai înalt nivel, cel al comuniunii dintre Dumnezeu şi om.

 

Cine nu pricepe ce este Biserica şi care este rolul ei pe pământ riscă să piardă cu uşurinţă calea. Şi cine nu pricepe că Biserica şi lumea din jurul ei se află într-un antagonism, perceptibil în trăirea creştinească şi din ce în ce mai vădit pe măsură ce ne adâncim în vieţile noastre duhovniceşti, riscă să creadă că poate sluji la doi domni: şi lui Hristos şi lui mamona. Aceasta ar fi o primă treaptă.

 

A doua treaptă este cea a perceperii fenomenalei capcane pe care o reprezintă ecumenismul. Astăzi, dacă nu eşti înţelegător faţă de toate credinţele acestei lumi şi manifeşti intransigenţa caracteristică de veacuri Ortodoxiei, eşti catalogat cu repeziciune drept fanatic, fundamentalist; fireşte, nu vei scăpa nici de atribute de genul: retrograd, înapoiat, incult, şi apoi altă gamă: mândru, făţarnic, habotnic, rigorist etc. Depinde de persoana cu care vorbeşti şi de ‘partida’ din care face parte. S-ar putea creiona câteva tipuri de conversaţii pe care le poate avea un căutător al adevărului cu cei cu care discută şi s-ar putea găsi, într-adevăr, nişte şabloane. Dar voi trece mai departe către alte obstacole.

 

 

 

 

Pe lângă Bisericile oficiale, de stil nou, şi cele de stil vechi care sunt în comuniune cu cele de stil nou, există o multitudine de Biserici de stil vechi, mai mici, desprinse din Bisericile Ortodoxe locale. Acesta este cel de-al treilea obstacol: ce poate crede cineva, care vrea să cunoască adevărul despre stilul vechi, când vede câte bisericuţe şi comunităţi sunt pe vechi, fiecare în legea ei ?

 

Acest fenomen are oarecare motivaţii: din pricina unor presiuni exterioare, venite sau dinspre Bisericile oficiale sau chiar din partea autorităţilor civile, dar şi din cauza unor probleme interne, din 1923 încoace, printre cei care nu au vrut să schimbe calendarul s-au născut tot felul de dezbinări. Aşa se face că, de pildă, cine studiază istoria Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia va întâlni nu ştiu câte sinoade şi partide. Grecii de stil vechi s-au divizat în primul rând din pricina poziţiei pe care au adoptat-o faţă de Biserica oficială – moderată sau radicală, dar din nefericire, acesta n-a fost singurul motiv de dezbinare. Aş îndrăzni să spun că, prea adesea, problemele dintre greci au fost generate de interpretarea avocăţească a canoanelor Bisericii şi/sau a diferitelor situaţii din istoria Bisericii care servesc de exemplu pentru judecarea circumstanţelor actuale.

 

Se poate spune că dintre cei de stil vechi, grecii au excelat în dezbinări. Însă nici ruşii nu au fost cu totul scutiţi de astfel de probleme. Astfel, s-au creat tot felul de structuri – născute mai mult din Patriarhia Moscovei decât din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora – de o canonicitate îndoielnică, ca să folosesc un cuvânt blând, şi cu un iz kgb-ist fenomenal. Aşa întâlnim vreo 3 Biserici Ortodoxe în Ucraina, episcopi ruşi desprinşi de ierarhie care încearcă să-şi formeze propria structură ecleziastică etc. Motivele unor astfel de divizări ? Nici nu mai contează; ceea ce contează cu adevărat este că lumea ortodoxă este fărâmiţată şi răvăşită, zguduită din temelii, iar rădăcina acestui rău care s-a abătut asupra ei se află în infiltrarea masoneriei în sânul Bisericii şi primii paşi strategici făcuţi de masonii care au preluat conducerea Bisericii – de apropiere a Ortodoxiei de heterodoxie, prin schimbarea calendarului şi implicarea ierarhiei sale în ecumenism.

 

 

 

 

De acest ultim obstacol se izbesc, în general, cei care au acceptat deja că stilul nou nu mai are ce să le ofere şi sunt conştienţi că nu prea mai au ce să aştepte de la ierarhii Bisericii oficiale. Ei încep să scruteze lumea stilului vechi şi, după ce se conving că marile Biserici sunt prinse în chingile ecumenismului, îşi îndreaptă privirile către celelalte Biserici de stil vechi, anti-ecumeniste. Şi aici, pe lângă spectacolul trist care li se aşterne înaintea ochilor – de certuri şi dezbinări de tot felul, din pricini care mai de care mai stupide şi, de fapt, din patimi care mai de care mai stupide: invidie, slavă deşartă şi prea adesea mândrie şi teama de a nu pierde ‘privilegiile’ acestei lumi – le apare o nouă capcană, cel de-al patrulea obstacol, vânătorii de suflete cu chip de păstori şi cei ‘bine intenţionaţi’ care ştiu să manipuleze informaţia şi cunosc psihologia umană, într-atât încât întind curse dintre cele mai primejdioase.

 

Precum am spus la început, nu voi da nume, nici direcţii clare, dar oricine se străduieşte să priceapă cu ce are de-a face poate identifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, fenomenul pe care-l voi descrie. Aceşti oameni – fie că sunt păstori, fie că sunt simpli bloggeri – vin de pe o poziţie mai tradiţională şi este evident că se adresează unui segment bine definit de cititori: cei care sunt în căutarea unor informaţii mai delicate, care au priceput unele lucruri şi caută să-şi completeze perspectiva. Este de notat faptul că aceşti oameni folosesc – pentru a-şi pescui adepţi – internetul. Internetul oferă, cel puţin pentru început, mediul ideal pentru a pescui oameni: se pot ascunde în spatele unei identităţi, pot vehicula tot felul de informaţii cu o viteză uluitoare şi, prin urmare, pot zăpăci pur şi simplu pe cel pe care-l ţintesc.

 

Am întâlnit personal astfel de personaje, este adevărat însă că n-am fost ţinta lor decât pentru foarte scurt timp. S-au convins repede că sunt bătut în cap şi o ţin pe a mea şi m-au ‘abandonat’. Însă cunosc oameni care au purtat discuţii cu ei, uneori chiar îndelungate, căutând să înţeleagă ce anume vor. Cum procedează ?

 

Cei care sunt păstori se pun la adăpostul Bisericii din care fac parte; în plus, utilizează la maximum defăimarea în cazul oricărei alte Biserici decât cea din care fac parte şi au darul de a atrage oamenii către ei prin tot felul de linguşeli. Este uimitor câţi oameni se prind în cursele lor ! Aş îndrăzni să remarc că, în aceste vremuri viclene pe care le trăim, credincioşii dau dovadă de prea multă naivitate şi se lasă prea uşor atraşi în discuţii ce s-ar putea dovedi vătămătoare, dacă nu fatale. Astăzi, până şi lumea bisericească este infiltrată de – să-mi fie iertate expresiile – şmecheri de tot felul, jurnalişti cu interese obscure şi diferite stele pe umăr, parveniţi care ieri erau nimeni şi au ajuns peste noapte diaconi sau preoţi în nişte pseudo-Biserici de care n-a auzit mai nimeni, şi atotştiutori care cred că dacă ştiu 3 citate dintr-un sfânt şi 4 canoane cunosc cum funcţionează Biserica şi cred că pot da sfaturi duhovniceşti !

 

Găseşti pe internet zeci, dacă nu sute de bloguri şi/sau site-uri doar în limba română, în care fiecare îşi dă cu părerea despre ce se întâmplă astăzi în Biserică. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că toţi cei care şi-au făcut un blog sau un site au interese dubioase, însă în această multitudine de oferte stau la pândă aceste hiene, care vânează pe oricine dă dovadă de o clipă de neatenţie ! Să dau câteva exemple concrete, fără a da nume.

 

Cunosc cel puţin două nume mari, de oameni cu renume în lumea ortodoxă contemporană şi care au un cuvânt greu de spus printre tineri. Şi când spun că au un cuvânt greu de spus cred că nu reuşesc, de fapt, să cuprind în cuvinte adevărata influenţă pe care o au printre ortodocşi ! Despre unul dintre ei ştiu cu certitudine că face parte dintr-o partidă dubioasă, e posibil ca nici el să nu fie conştient pe de-a întregul în ce s-a băgat. Dar acest lucru contează prea puţin: ceea ce atârnă extrem de greu în balanţă este că el îşi revarsă influenţa asupra a câteva sute, dacă nu mii de suflete care au încredere în el. Şi oamenii cred ce spune el: păi, dacă X a spus, este clar că aşa stau lucrurile !

 

Despre celălalt nu am informaţii certe că s-ar afla în solda cuiva, dar el este şi mai periculos, fiind cleric şi având o carismă deosebită. Însă cine a luat aminte cu atenţie la ceea ce scrie sau spune este imposibil să nu se fi sesizat că e ceva ciudat în afirmaţiile lui. Se merită să notez aici că unul din criteriile prin care îţi poţi da seama că cineva are un interes obscur este că fie se contrazice pe sine – uneori face o afirmaţie, iar în alt context este foarte probabil să facă afirmaţia contrară, dar pentru aceasta trebuie să ai un spirit de observaţie dezvoltat, o minte critică şi să fii cu ochii-n patru – fie contrazice învăţătura Bisericii. Nu am întâlnit mari subtilităţi la aceşti oameni, deci dacă cineva e cu ochii-n patru, îşi poate da seama cu uşurinţă că ceva nu este în regulă.

 

Tot aşa, cunosc trei jurnalişti despre care ştiu cu certitudine că au diferite grade sau stele. Unul dintre ei – cel mai influent dintre ei – a ţinut vreme de câţiva ani un mare site de ştiri anti-sistem, după care şi-a schimbat un pic direcţia şi perspectiva, deşi în acelaşi domeniu de activitate. Un om extrem de periculos şi cu multe relaţii în lumea ortodoxă, dar nu la nivel de ierarhie, ci printre organizaţiile şi asociaţiile ortodoxe laice. Cel de-al doilea este prezent pe internet cu cel puţin două bloguri şi încearcă să-şi dezvolte reţeaua. Nu se ocupă neapărat cu a propovădui sau a pescui oameni, mai degrabă cu a răspândi informaţii subversive. Pe de o parte răspândeşte, sau mai bine zis dezinformează, şi pe de alta culege informaţii de la cei mai naivi, care cred că au de-a face cu un personaj serios. Cel de-al treilea nici nu mai merită menţionat pe lângă ceilalţi doi, fiind de talie inferioară.

 

Ar fi de notat că cei despre care am vorbit mai sus au tangenţe cu masoneria, măcar şi prin cei cu care se află în contact. Ei vizează, în general, lumea ortodoxă, unii făcând jocuri de anvergură, alţii ţintind direct pe cei credincioşi. Şi folosesc nade dintre cele mai diverse: mai rar o poziţie anti-sistem, cel mai adesea o poziţie tradiţională, anti-ecumenistă, fie că sunt pe nou, fie că sunt pe vechi.

 

 

 

 

De aici apare cel de-al cincilea obstacol. El se naşte direct din scopurile urmărite de aceşti vânători de suflete. Scopurile lor ? Să zicem că sunt mai multe, dar ele converg către unul final. Unul dintre ele este să genereze o imagine falsă asupra a ceea ce se întâmplă în lumea ortodoxă. Se poate spune că mare parte din ceea ce seamănă ei conduce către disperare şi deznădejde pe cei mai mulţi. Mulţi sfârşesc prin a se consola în sânul Bisericii oficiale, socotind că aceasta le poate oferi o minimă protecţie.

 

Alţii, care au avut cumva curajul de a se desprinde de Biserica oficială, pendulează între diverse mişcări de stil nou sau stil vechi, anti-ecumeniste, care i-au prins în mrejele lor cel mai adesea din pricina pretenţiilor lor intelectualiste. Aceştia, fără să-şi dea seama, dau naştere unui fel de protestantism în sânul Bisericii oficiale. Ei se ridică pentru a protesta faţă de diverse abateri ale BOR, tot aşa cum în urmă cu 5 secole, marii reformatori s-au ridicat împotriva Bisericii Catolice contestând autoritatea papală.

 

Fără a intra în detalii, voi încerca să mai spun două vorbe despre acest tip de protestantism, fiindcă este cel mai reprezentativ numeric pe meleagurile noastre. El vine din direcţia stilului nou şi se îndreaptă către stilul vechi, deşi nu se poate spune cu precizie unde se află acum. Pot spune cu siguranţă doar că nu se află în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, dintr-un motiv foarte simplu. Cei care aderă la această mentalitate ne dispreţuiesc pe noi, românii de stil vechi, pe care ne consideră neînvăţaţi, prostănaci şi socotesc că ierarhii noştri n-au nici un cuvânt de spus în faţa lor, care sunt şcoliţi în diferite seminarii şi facultăţi mai mult sau mai puţin renumite.

 

Prin urmare, ei se conglomerează în mişcări anti-ecumeniste intelectualiste, în sânul Bisericii oficiale sau în afara ei pretinzând a avea contacte cu stilul vechi. De cele mai multe ori, ideile pe care le vehiculează sunt incoerente şi chiar contradictorii, dar spre deosebire de celelalte obstacole de până acum, care nu necesitau cunoştinţe amănunţite de teologie, aici, cel care caută să priceapă se va lovi de noţiuni dogmatice, canonice şi chiar va avea nevoie de un oarecare discernământ duhovnicesc pentru a reuşi să se strecoare printre argumentele lor. Ei se erijează în marii apărători ai Ortodoxiei, dar pot fi prinşi chiar şi ei la un examen de bază: vieţuirea duhovnicească. Cine are un ochi duhovnicesc format, prin trăirea pe care o are, va surprinde stupidităţi – să-mi fie iertat cuvântul, dar este real – care sunt într-un contrast vădit cu înălţimile teologice la care se avântă în cuvânt !

 

Dar să mă întorc la scopurile acestor vânători de suflete. Primul: crearea unei imagini false asupra lumii ortodoxe. Aici intră şi imaginea pe care o are Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România pe internet. Nu-mi voi apăra Biserica, nu am de ce. Cine vrea să se convingă că nu am de ce să o apăr, să caute singur; eu doar am precizat că suntem şi noi vizaţi pentru a fi defăimaţi în fel şi chip, ceea ce înseamnă că facem parte, să spunem aşa, din această imagine falsă.

 

Din această măsluire a realităţii ortodoxe se urmăreşte un alt scop: acela de a-l devia pe cel credincios de la aflarea adevărului. Ca s-o spun direct, astăzi, dracul îşi găseşte o sumedenie de acoliţi, oameni care-i fac treaba, cu sau fără voia lor, sau care intră în solda lui cu bună ştiinţă sau nu, mânaţi de aşa-zisele intenţii bune cu care este pavat iadul. Cel care duce o viaţă duhovnicească şi duce o luptă strânsă pentru a ieşi la un liman ştie cât de înşelătoare sunt aceste lucruri; că de multe ori un om pare să aibă intenţii bune şi, până în sfârşit, se dovedeşte că el a fost mânat mai degrabă de cine ştie ce patimi şi nicidecum de vreo virtute spre a săvârşi un lucru, care pare bun la prima vedere, dar la o privire mai atentă este un lucru mârşav.

 

 

 

 

Aici se cuvine să închei, făcând câteva observaţii. Am scris acest articol încercând să împărtăşesc celorlalţi o imagine de ansamblu, încropită din informaţiile şi experienţa pe care le-am acumulat de-a lungul anilor. Bineînţeles, este perspectiva unui om care trăieşte în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România şi, de vreme ce aparţin acestei Biserici, sunt încredinţat că am găsit în sânul ei dreapta credinţă. Nu înseamnă că impun celor din jur să fie de un cuget cu mine.

 

Lăsând deoparte viziunea mea, care poate fi subiectivă, îmi permit să dau un sfat celor care caută încă răspunsuri. Lumea în care trăim este extrem de înşelătoare, iar lumea virtuală a internetului este încă o dată pe atât ! Trebuie să luăm aminte cu mare atenţie la ceea ce vedem în jurul nostru în viaţa de zi cu zi: cei care adoptă o poziţie anti-sistem nu vorbesc despre lucruri care se petrec pe altă planetă, ci de ceea ce ne înconjoară. Şi dacă astăzi este în America, Marea Britanie sau Franţa, mâine va fi şi la noi în ţară, într-un fel sau altul, specific contextului în care trăim. Aceeaşi atenţie, dacă nu cumva sporită, necesită lumea bisericească, care e plină de şacali. Cred că nicicând în istoria Bisericii nu au existat atât de multe erezii, atât de mulţi lupi îmbrăcaţi în piele de oaie şi atât de multe capcane, de tot felul.

 

Suntem la sfârşitul veacurilor, cei care vorbesc despre aceasta nu vorbesc nici ei în van. Însă această realitate trebuie privită cu cât mai multă luciditate şi cumpătare. Nu trebuie să intrăm în panică, nici să alunecăm în deznădejde, ci să fim înţelepţi şi să ne lucrăm, pe cât ne stă în putinţă, mântuirea. Dar din cele de mai sus reiese că pentru a duce astăzi o viaţă creştinească plăcută lui Dumnezeu sunt necesare o sumedenie de calităţi sau aptitudini: precum spuneam la început, mai înainte de orice altceva, bun simţ, o minte critică şi discernământ, şi încă acestea sunt necesare doar pentru a construi scheletul casei ! Cu toate acestea, pe zi ce trece, am sentimentul că – deşi pare aproape imposibil să mai vieţuieşti duhovniceşte azi – totul devine mai uşor, mai clar, mai limpede. Fiindcă tot ceea ce ne înconjoară – tot acest hău care-şi deschide gura către noi să ne înghită – ne limpezeşte gândurile şi ne arată verde în faţă ce avem de făcut ! Cu o moarte suntem oricum datori !

 

 

* * *

 

 

Linkuri către diverse probleme pe care le-am amintit, care au fost tratate de noi de-a lungul timpului (puteţi consulta şi sursele articolelor noastre, care se află în procent de 90% pe internet):

 

 

 

 

 

I. Problemele din Biserica Ortodoxă Română

 
- studii publicate după 1989, cu privire la istoria recentă a BOR
Olivier Gillet, ,,Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul comunist”, Editura Compania, Bucureşti 2001
George Enache, ,,Ortodoxie şi putere politică în România contemporană”, Editura Nemira, Bucureşti 2005
,,Partidul, Securitatea şi Cultele. 1945-1989”, Editura Nemira, Bucureşti 2005
Cristian Vasile, ,,Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist”, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2005
Mirel Bănică, ,,Biserica Ortodoxă Română – stat şi societate în anii ’30”, Editura Polirom, Iaşi 2007
 

 

 

 

 

- plăgile existente în sânul Bisericii oficiale:

 

Ierarhii au transformat BOR într-o … peşteră de tâlhari !

 

 

 

- sindicate şi bănci preoţeşti, şi alte probleme

 

(aici sunt doar două exemple, dintre cele mai clare)

 
 

 

 

 

 
 

 

 

 

 

- apostolatul social al patriarhului Iustinian Marina:

 
 

 

 

 

 

- masoneria în sânul Bisericii

 

Relaţia dintre Biserică şi masonerie: o legătură neelucidată sau o tumoră inoperabilă ?

 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. Problemele din Bisericile Ortodoxe de stil vechi din lume

 

1. Patriarhia Moscovei

 

Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic, 16/29 iulie 1927

 

 

 

 

 

Patriarhia Moscovei şi serghianismul

 

 

 

 

 
 

 

 

 

 
 
» Logica ecumenistă permite recunoaşterea unui sfânt, dar fără a urma învăţătura propovăduită de el
» Patriarhia Moscovei conlucrează îndeaproape cu conducerea politică a Rusiei pentru a spori influenţa şi puterea Imperiului rus la nivel mondial
» ‘Înfrăţirea’ creştinilor cu musulmanii
» Peşteri de tâlhari şi în Rusia
 

 

 

 

 

 

 

 

 
 

 

 

 

 

 

 
 

 

 

 

 

 

 

 

2. Patriarhia Ierusalimului

 

Mitropolitul Irineu de Ierapole este noul patriarh al Ierusalimului

 

 

 

 

 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Sfântul Munte

 
 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
III. Infiltrarea masoneriei în conducerea Bisericii Ortodoxe