Despre ce avem noi, ortodocşii de stil vechi

de monah Partenie


Deunăzi, am purtat o discuţie cu o persoană de stil nou. Aproape ca întotdeauna când se întâlnesc un ortodox de stil vechi cu unul de stil nou, discuţia a alunecat către schimbarea calendarului. Conversaţia cu această persoană nu a ieşit din tiparele obişnuite, în care totul se sfârşeşte cu faptul că cel de stil vechi este făcut ‘retrograd’ sau ‘rătăcit’, dar mai înainte de toate ‘neascultător’ faţă de Biserică.

Însă eu nu vreau să relatez discuţia, nici să fac observaţii pe marginea argumentelor aduse. Vreau doar să vă împărtăşesc sentimentele care s-au născut în inima mea în urma acestei discuţii.

În primul rând, am fost profund mâhnit de întregul schimb de replici. Am avut un sentiment pe care nu l-am mai încercat niciodată în comunitatea în care trăiesc, când eram mirean sau acum monah fiind, acela de suferinţă sufletească extrem de acută. Chiar dacă experienţa a fost una traumatizantă sufleteşte, ceea ce am auzit m-a făcut să realizez ce avem noi, ortodocşii de stil vechi.


1. Mai înainte de toate, am simţit că aparţin unei comunităţi vii şi puternice. Sunt un mădular al Bisericii mele şi mă simt înconjurat de oameni vii, care-şi trăiesc credinţa şi se străduiesc să meargă înainte. Fiecăruia dintre noi ne este greu, monahi şi mireni deopotrivă, în vieţile noastre: unii cu ispitele şi necazurile lor cotidiene, alţii cu viaţa de zi cu zi care a devenit extrem de împovărătoare. Dar, oricât de împilaţi am fi, când ne întâlnim, găsim puterea de a vorbi cu celălalt, de a ne bucura de bucuria celuilalt sau de a ne întrista de necazul lui.

Această apartenenţă la comunitate ne dă putere, ne face, de fapt, să ne simţim vii. Pentru că suntem şi noi o rotiţă dintr-un angrenaj mai mare.


2. Şi dacă aparţinem unei comunităţi, avem cunoştinţă şi de faptul că orice comunitate, de orice natură ar fi ea, are o ierarhie. Până şi societatea laică are ierarhia ei: oameni politici, care ţin frâiele societăţii, elita intelectuală, învăţători şi profesori, şi o seamă întreagă de meseriaşi. Şi în această societate laică, fiecare îşi are locul lui, rânduiala lui, şi cinstea lui.

Aşa suntem şi noi, în sânul unei comunităţi bisericeşti: mireanul le are pe ale lui, monahul pe ale lui, clericul pe ale lui. Fiecare are rânduiala lui, care este frumoasă şi cinstită. Şi ne ştim fiecare locul nostru. Odinioară am fost şi eu mirean şi îmi aduc aminte că atunci când vedeam un părinte sau o maică, mă cuprindea dintr-odată evlavia. Când mă duceam în vizită la o mânăstire, mi se umplea sufletul de bucurie să pot sta de vorbă cu vieţuitorii de acolo, mă bucuram nespus numai şi pentru faptul că eram băgat în seamă !

Astăzi sunt monah şi nu-mi mai dau seama aşa de bine de aceste lucruri. Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Şi dată fiind ascultarea pe care o am, trăiesc ceva mai retras de zumzetul comunităţii. Dar îi am înaintea ochilor mei pe clerici. Şi când mă uit la ei, văd pe slujitorii lui Dumnezeu, pe cei care ţin tainele lui Dumnezeu în mâinile lor, la propriu şi la figurat. Pe cei care au fost chemaţi, într-adevăr, dintre noi, să slujească cele cereşti aici, pe pământ. Şi ştiu că, chiar de-ar fi într-o bună zi ca un cleric să nu le mai slujească pe cele ale clericului, pentru că paşii vieţii i s-au împleticit şi a alunecat în vreun păcat opritor, el îşi va păstra pentru toată viaţa demnitatea sa de cleric şi va fi cinstit ca atare, pentru că Dumnezeu l-a găsit vrednic de ea.

Aceasta este ierarhia comunităţii noastre. Şi fiecare dintre noi ştim că avem deasupra capetelor noastre pe arhipăstorii noştri, cei care conduc Biserica.


3. Acest lucru înseamnă că, orice am fi, mireni, monahi sau clerici, ne ştim şi ne simţim păstoriţi. Vă mărturisesc sincer că încerc un sentiment extrem de duios când îl văd pe mitropolitul nostru. Acum o săptămână, înalt prea sfinţitul a vizitat mânăstirea din Bucureşti, cu ocazia zilei de nume a prea sfinţitului nostru, mai precis de Sfântul Ierarh Flavian, patriarhul Constantinopolului. M-am bucurat nespus de mult să-l văd pe mitropolitul şi m-am simţit cu totul nevrednic să mă întrebe ce mai fac şi să-mi ureze spor în cele duhovniceşti. Dar m-am simţit păstorit.

Şi aşa, fiecare dintre noi, încercăm acest sentiment când ne întâlnim cu arhiereii noştri. Şi când ne aflăm într-un mare necaz, ştim că uşa lor ne este deschisă, că ei sunt tot timpul gata să ne ajute, să ne ofere sprijinul lor. Şi ştim, de asemenea, că şi eu au nevoie de noi, să-i înconjurăm cu grija noastră, cu atenţia noastră, şi nu în ultimul rând să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să le păzească paşii şi să-i întărească în slujirea lor de arhipăstori.

Am văzut la uşa prea sfinţitului meu oameni de tot felul, de la oameni simpli, neînvăţaţi, la oameni de lume, educaţi sau înstăriţi. Şi prea sfinţitul nu i-a tratat diferit, l-a ascultat pe fiecare în parte şi s-a purtat cu fiecare după cum îi era felul. Şi ştiu, sunt încredinţat că oricine i-ar cere ajutorul, el i l-ar da.

Aceasta înseamnă să te simţi păstorit şi să ştii că ai mereu alături de tine pe cel rânduit de Dumnezeu să-ţi îndrepte paşii. Aceasta înseamnă să ştii că cineva îţi păzeşte paşii, ţie ca om, în particular, dar şi Bisericii, comunităţii întregi; că cineva veghează ca întreaga Biserică luptătoare, de aici de pe pământ, să meargă înainte, ducându-şi fiii către mântuire.


4. Deasupra arhipăstorilor noştri, a celor care ne păstoresc aici, pe pământ, se află Biserica din ceruri, biruitoare, alcătuită din toţi cei care au bineplăcut lui Dumnezeu. Ei sunt Sfinţii noştri Părinţi, cei care ne-au lăsat moştenire învăţătura pe care ei au primit-o de la înaintaşii lor, care au primit-o de la Sfinţii Apostoli, cărora le-a fost încredinţată de Însuşi Mântuitorul nostru.

Iar această învăţătură, care se află în sânul Bisericii noastre şi din care ne hrănim, asemenea pruncilor care sug laptele de la sânul maicii lor, este cu adevărat dătătoare de viaţă. Îi simţim puterea, care ne atrage către ea, către Biserică, şi ne face să o căutăm. Ea este curată, neîntinată, neschimbată în nici un fel, şi de aceea din ea izvorăşte plinătatea harului dumnezeiesc, care ne deschide minţile şi inimile, şi ne facem să pricepem şi ceea ce până ieri ni se părea de neînţeles !


Toate aceste sentimente, trăiri: că aparţinem unei comunităţi, suntem mădulare ale ei, fiecare cu rânduiala şi cinstea lui, suntem păstoriţi şi avem o învăţătură neîntinată, neprihănită, ca şi Dătătorul ei, ne dau ‘calitatea’ de ortodocşi ! Oricine ar spune contrariul, se situează în afara unor judecăţi fireşti a lucrurilor !

Aceasta este o judecată simplă, întemeiată însă pe sentimentele ce caracterizează esenţa ‘calităţii’ de ortodox!

Şi chiar de-am fi analfabeţi şi inculţi, neînvăţaţi sau neştiutori într-ale dogmelor şi canoanelor bisericeşti, putem să spunem oricui acestea:

- avem învăţătura Sfinţilor Părinţi neschimbată, dovadă stau slujbele şi rânduielile noastre, care sunt aceleaşi cu cele folosite de ortodocşii de pretutindeni, dintotdeauna

- sfintele taine ale Bisericii noastre sunt vii, lucrează, dovadă stă trăirea fiecăruia dintre noi. Mărturisesc că taina spovedaniei mă face să mă simt uşor ca un fulg, pentru că duhovnicul meu are puterea de a lega şi de a dezlega. Mărturisesc că sfânta împărtăşanie are putere dătătoare de viaţă şi sfinţitoare: nimic de pe această lume nu se aseamănă cu ce-am gustat şi simţit atunci când m-am împărtăşit. Mărturisesc că uleiul sfinţit prin taina sfântului maslu are putere tămăduitoare: cunosc nu puţine cazuri în care oameni suferinzi de boli cumplite s-au tămăduit ungându-se cu uleiul de la sfântul maslu

- agheasma noastră nu se strică. Mărturisesc că am în chilie agheasmă mare făcută de Botezul Domnului acum 2 ani şi că este proaspătă şi limpede ca apa de izvor

- mai presus de orice, Biserica noastră şi-a dovedit puterea sfinţitoare prin proslăvirea cu sfinte moaşte a păstorului nostru, Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul, care, şi după trecerea la cele veşnice, ne mărturiseşte încă, prin moaştele lui, dreapta credinţă şi ne întăreşte să mergem mai departe pe acest drum anevoios al creştinului !

Să mulţumim bunului Dumnezeu că nu ne-a lăsat să ne rătăcim de pe calea către Împărăţia Lui şi să-L rugăm să ne ţină ierarhii uniţi în cuget şi dreapta credinţă, ca să ne poată păstori până în sfârşit, ducându-ne la limanul mântuirii.

 

PC. Pagini duhovnicesti 06-1

PC. Pagini duhovnicesti 06-2

PC. Pagini duhovnicesti 06-3

Racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul,
care se află în biserica Mânăstirii Slătioara, Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

 

PC. Pagini duhovnicesti 06-4

Chilia sfântului, aşa cum a fost păstrată, după adormirea sa, de părinţii mânăstirii