Pribeag pe căi de credinţă - Pe urmele Mântuitorului, în Ţara Sfântă (II)

de Mihnea


„De cei ce mi-au zis mie: merge-vom în curţile Domnului; veselitu-mi-s-au duhul; împreună mi s-au bucurat inima” (Antifonul III, Utrenia Învierii pe glasul I).

PC. Pagini duhovnicesti 02-1

Sfântul Ioan Iacob Românul (1913-1960)


Coborârea în sine nu are nimic ostenitor, deşi panta are în jur de 45 de grade. Mergem vioi, „cu picioare vesele”; toate sunt lesnicioase, parcă special pentru noi, creştinii acestui veac apocaliptic: grăbiţi, superficiali, nestatornici, slabi în credinţă, mici la suflet şi fricoşi întru războaie şi neiubitori de osteneală: drumul pe care păşim este asfaltat, îngrădit lateral – totul mă duce cu mintea la proorocia Sfântului Cuvios Moise Arapul, despre vieţuirea monahilor şi a creştinilor veacului din urmǎ. Zice-se, noi nu vom străluci prin nevoinţele şi lucrările duhovniceşti ale înaintaşilor noştri, cât prin răbdarea ispitelor şi a necazurilor.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-2

Începutul coborării spre Mănăstirea Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul


Oare ce încercări şi tristeţi vor urma pentru noi ? Mai pun o întrebare în bocceluţă ...


* * *


Închinătorii vremurilor trecute petreceau luni de zile, pe drumurile care duceau spre Sfintele Locuri, mergând drum lung şi greu, pe urmele caravanelor de pe Drumul Mătăsii şi al mirodeniilor.

Cei ce se întorceau pe la vetrele lor se numeau „hagii”, adică „sfinţiţi”, după ce luau binecuvântarea Iordanului cel sfânt. Ei aduceau desăgi pline de comori duhovniceşti, cu care îi mângâiau sufleteşte pe credincioşii satului, în duminici şi în zile de praznic, după sfintele slujbe ale Bisericii, povestindu-le despre locurile şi minunile Domnului, despre frumuseţea şi podoaba bisericilor, dar şi despre primejdiile unui drum, pe care caravanele de negustori sau închinători erau deseori atacate de sălbaticii beduini ai pustiei. Câtă răsplată cereascǎ aveau cei de atunci, care nu ţineau seama de aceste greutăţi ?

Câtă dragoste aveau aceia; ce dor de Dumnezeu îi chema aici ? Tes un răspuns: era acea dragoste a serafimilor, care îi învăpăia în aşa măsură, încât mulţi dintre ei rămâneau aici, vieţuind pustniceşte, în peşterile şi locurile neumblate din aceste ţinuturi, lăudând pe Dumnezeu „din straja dimineţii până-n noapte”. Ale acestor „oameni îngereşti şi îngeri pământeşti” trebuie că au fost toate aceste peşteri şi chilii, săpate în bazaltul ars de soare, şi parcă pârguit, ce se înalţă de o parte şi de alta a Văii Hozevei.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-3

Chilii sihăstreşti, săpate în stâncă, străjuind Valea Hozevei


Şi încă se pare că această linişte cucernică, pe care nici măcar curgerea pârâului Hozevei nu o tulbură, păstrează într-însa un ecou al „glasurilor cuvioase”, ce îşi săvârşeau pravila de rugăciune. Dar aceea era o vreme în care cetăţile se pustiau, iar pustia înflorea „ca şi crinul”, devenind adevărate cetăţi ale lui Dumnezeu.


* * *


După câteva zeci de minute de coborâre, vedem primele semne ale unei aşezări omeneşti: apeductul care mână apele pârâului de-a lungul văii şi verdele umbros al finicilor, măslinilor şi al falnicilor cedri.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-4

Zărim pentru prima dată mânăstirea


Ridicând privirea, zărim pentru prima dată mânăstirea lipită de stânca uriaşă, în partea stângă a pârâului, întocmai ca un cuib de rândunică; minune a lucrului mâinilor omeneşti, pe care până acum doar am visat-o sau am văzut-o cu ochii minţii, stând oarecând printre sătenii care ascultau uimiţi cele spuse de hagiul locului, de-acum îmbătrânit trupeşte, însă la fel de dornic şi sprinten în a mai purcede, poate pentru ultima oară în această viaţă, spre Ierusalimul pământesc ...

De la părintele David, care ne este ghid, aflăm că Mânăstirea Sfântului Cuvios Gheorghe de la Hozeva datează de la începutul veacului al V-lea şi a fost întemeiată de 5 sihaştri sirieni, cu viaţă sfântă (Prom, Ilie, Gannen, Rnan şi Zinon), foarte vestiţi în acele locuri. Ei nu au trăit în aceeaşi vreme, ci au urmat unul după altul. Au zidit primele chilii şi au ctitorit Biserica Sfântului Arhidiacon Ştefan, unde s-au odihnit şi cinstitele lor moaşte.

După ei, a venit în părţile acestea Sfântul Ierarh Ioan Hozevitul, mitropolitul Chezariei Palestinei, desăvârşind lucrul început de sfinţii sirieni. În vremea lui, mânăstirea aceasta a primit numele ,,Naşterea Maicii Domnului”, după hramul bisericii mari, iar numărul monahilor a sporit uimitor, ajungând până la cinci mii.

Cinci mii ... numărul monahilor din România noastră de azi ...


* * *


Intrăm în biserică în linişte; aflăm că astăzi mai vieţuiesc aici doar 13 monahi, majoritatea greci. Ne închinăm la sfintele moaşte ale Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ale sfinţilor ctitori ai mânăstirii, ale cuvioşilor părinţi mucenici, ucişi de păgânii perşi.

Căutăm apoi, cu privirea, locul cel atât de drag nouă; părintele ghid ne spune să o luăm la stânga, imediat ce ieşim în pridvorul bisericii mari ... Până acum, cinstitele moaşte ale Sfântului Ioan Iacob le văzusem numai în fotografii: chipul sfântului părea a fi cel al unui om adormit: senin, cuvios, cu trăsăturile aproape intacte.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-5
ÎPS Mitropolit Vlasie Mogârzan, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din România, aflat în pelerinaj la Sfintele Locuri, se opreşte la Hozeva,
pentru a se închina la moaştele Sfântului Ioan Iacob


* * *


Am ales această fotografie, pentru a arăta unitatea nevăzută a Bisericii drept-slăvitoare: mitropolitul nostru, ucenic al Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, vine să se închine la racla altui mărturisitor al Ortodoxiei. Deşi Dumnezeu a rânduit ca ei să se proslăvească în locuri deosebite, cei doi sfinţi au fost trăind într-o conglăsuire de credinţă, luptând întreaga lor viaţǎ pentru pǎstrarea cu scumpǎtate a Tradiţiei ortodoxe.

Şi mai spun încă: sfinţii nu sunt ai celor ce vieţuiesc lângă racla lor sau îi cinstesc închinându-se la moaştele lor, ci ai celor ce le împlinesc, în cuvânt şi faptǎ, învǎţǎtura şi le urmează viaţa îmbunătăţită.


* * *


Îl ştiam pe Sfântul Ioan aşezat în somnul vieţii veşnice, într-o raclă din lemn de abanos – ea însăşi amintind de o minune, prin felul în care a fost dăruită, aproape pe nimica, deşi valora mulţi bani, de un arab ortodox care avea evlavie la sfântul, stareţului de atunci al mănăstirii, aflat în mare lipsă de bani.

Îl mai ştiam cu chipul descoperit, cu capul puţin întors spre stânga, parcă nevrând să priveascǎ spre închinătorii care uneori uită că se află într-un sfânt locaş. Acest lucru se datora tot unei minuni ce s-a făcut, când o femeie îmbrăcată necuviincios a intrat în paraclisul ce adăposteşte racla.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-6

Aşa arăta sfântul, în octombrie 2006


Peste tot, în jurul sfântului, erau însemne şi mărturii ale evlaviei şi dragostei pe care românii au avut-o, dintotdeauna, pentru sfântul lor: ştergare româneşti, urzite în războiul odinioară nelipsit de prin vetrele satelor, având înscrise pe ele, cu multă dragoste, slovele pline de înţelepciune ale poeziilor sfântului. Încă şi steagul nostru tricolor era pus la loc de cinste, pe racla cuviosului, având cusut pe el fotografia sa, înveşmântat în mantie, făcută în ziua primirii chipului îngeresc, în anul 1933 ...

Aşa, aşa îl ştiam pe Sfântul Ioan, care străin şi pribeag s-a făcut pentru Domnul, îndurând multe ispite şi necazuri, de la fraţii cei întru credinţă, care însă nu s-au putut împăca nici o clipă cu ideea că nu era din acelaşi neam cu ei ... Până şi icoanele făcute de străini, îl numesc pe Sfântul „Ioan cel Nou de la Hozeva”, şi nu „Ioan Iacob Românul”. De ce atâta tăcere ?

Şi mai era ceva, în aparenţă lipsit de importanţă, dar care pentru noi, pentru mine, înseamnă mult. Sau, mai bine zis, înseamnă TOTUL: dovada că Biserica în care mă aflu, clădită pe temelia apostolică, pecetluită cu harul Duhului Sfânt şi întărită cu soborniceştile canoane, este singura păstrătoare a adevărului de credinţă, întreg şi neîntinat, în stare să mântuiască şi să sfinţească pe om !

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-7

Afiş înrămat, aflat până nu demult lângă racla Sfântului Cuvios Ioan Iacob Românul


Căutăm acest reper cu privirea; e de negăsit ... să fie oare un semn că lucrurile nu stau aşa bine pe aici ? Începe să ni se strecoare în suflet o întrebare dureroasă: de ce mereu Adevărul se caută a fi îngropat ?

Intrăm în micul paraclis, săpat în piatră ... nu ... nu ne vine să credem ... Unde este racla din lemn de abanos, smerită şi simplă, însă nepreţuită prin ceea ce adăpostea într-însa ? De ce Sfântul Ioan este pus într-un sicriu de termopan ? De ce această sluţenie, pe care o credeam ca aparţinând numai oraşelor noastre, lipsite de bun gust arhitectural ? Dar de ce Sfântul Ioan este acoperit la faţă; oare s-a supărat pe noi, oamenii zilelor de astăzi ?

Unde sunt amintirile lăsate de pelerinii români, care l-au iubit şi îl iubesc pe sfânt ? Unde eşti, sfinte ? Pentru ce nu te vedem ? Pentru ce te-au pus sub obroc ? Slavă Domnului că tu ne vezi, de acolo de unde sălăşluieşti acum ... Ne vezi tristeţea, ne vezi lacrimile, care se încăpăţânează să curgă, deşi încercăm să le oprim !

PC. Pagini duhovnicesti 02-8

Ne aşezăm în genunchi, iar părintele cu care am venit începe să citească acatistul sfântului. Din păcate, cartea cumpărată de acolo conţine o variantă   nefericit ă  a acatistului: cea alcătuită de exarhul Clement Haralam, editată la Tipografia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ... Bineînţeles, în nici un icos sau condac nu se suflă un cuvinţel despre faptul că sfântul a mărturisit Tradiţia ortodoxǎ şi calendarul patristic !

Deşi în micul paraclis este destul de cald, răceala hidoasă a termopanului nu se lasă încălzită. Ne încearcă un sentiment de durere neputincioasă, ca în faţa unei nedreptăţi făţişe, împotriva căreia nu poţi striga, neavând către cine. Of, Doamne Dumnezeule, până când ?

Ieşim afară şi intrăm la arhondaric, unde părinţii mânăstirii, de altfel foarte primitori, ne aşteaptă cu apă rece şi suc de zmeură. Acasă, aceste lucruri nu au mare valoare, însă acolo sunt la mare preţuire. Întrebăm despre afiş şi despre celelalte schimbări, şi ni se spune că afişul s-a stricat din cauza apei, primăvara aceasta, când s-a spălat pictura în frescă a paraclisului ... Oare avea rost să mai întrebăm dacă îl vor reface ? Mă tem că nu ... este evident, mult prea evident că nu.

Ştiam din ţară că scrierile sale sunt tipărite de către Biserica Ortodoxǎ oficială, dar sunt cenzurate, cǎci nu se află într-însele nici un cuvinţel despre faptul că Sfântul Ioan a păstrat cu scumpătate canoanele Bisericii Ortodoxe şi calendarul iulian.

Ştiam, de asemenea, că s-au cenzurat cuvintele în care sfântul ne spunea că prieteşugul cu masonii, cu ereticii şi ateii (ecumenismul zilelor noastre), sau comuniştii, ne lipseşte de harul Sfântului Duh, dându-ne spre vânare diavolului.

Da, ştiam că nu se spune pentru ce a plecat din Mânăstirea Neamţului: a fost, bineînţeles, şi dorul şi râvna de a vieţui în aceste locuri; oare cine nu şi-ar dori aşa ceva ? Însă a fost, în primul rând, dorul de mântuire, care l-a pornit spre o aşa călătorie ! Iar în România începuse prigoana asupra celor ce ţineau neschimbată credinţa ortodoxă cea adevărată ...

Ştiam toate acestea, însă ceea ce am văzut, ne-a umplut cu totul de amărăciune, pe toţi, fără ca măcar să ne sfătuim mai înainte despre aceasta.

 

PC. Pagini duhovnicesti 02-9

Aşa arăta Sfântul Ioan, în luna iunie a anului 2007


* * *


Se făcuse vremea să mergem mai departe ... Am intrat încă o dată, poate pentru ultima dată în această viaţă, în paraclisul în care sunt aşezate sfintele moaşte.

Ne-am închinat cu lacrimi, de data asta fără să ne mai sfiim, fiindcă eram numai noi, cei pentru care sfântul este zugrăvit în icoane alături de fraţii săi întru credinţa pravoslavnică, Sfinţii Ierarhi Glicherie Mărturisitorul şi Ioan Maximovici. Iar părintele nostru, conducătorul grupului, a spus foarte simplu şi cuprinzător ceea ce simţeam atunci: „Hai acasă, Sfinte Ioane, la românii tăi !”


* * *


Plecăm la drum; un drum parcă mai lung şi mai greu decât la venire. Nu mai sunt „picioarele vesele”; acum, nu a mai rămas decât amărăciunea celor văzute acolo, pe care nici măcar siropul de zmeură nu a îndulcit-o. Dar dincolo de toate tristeţile pricinuite nouă de oameni, ne rămâne bucuria de a ne fi închinat la moaştele sfântului nostru drag !


* * *


Toţi l-am simţit pe Sfântul Ioan ca fiind al nostru; ne-am simţit ca făcând parte, peste ani şi ani, însă mai presus de ani şi vremi, din aceeaşi Biserică ! Sfinţii nu sunt ai celor ce vieţuiesc lângă racla lor, ci ai celor ce mărturisesc acelaşi Dumnezeu şi împărtăşesc aceeaşi credinţă cu ei, oricât de incomodă le-ar fi celor ce iubesc nedreptatea şi se îmbracă în minciună !


Fiii oamenilor, până când grei la inimă; pentru ce iubiţi deşertăciunea, şi căutaţi minciuna ? Şi să ştiţi, că minunat au făcut Domnul pre cel cuvios al Său ! (Psalmi 4; 2, 3)