Cine e online?

Avem 43 vizitatori și nici un membru online

Icoane şi sfinte moaşte rar întâlnite (XIII)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, cea care a fost hotarul Părinţilor (I)

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, zi în care se prăznuieşte pomenirea ei. Pe 11 iulie se pomeneşte minunea care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451, minune prin care s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea cu cei răucredincioşi.

Această lucrare a început astfel: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când era încă în viaţă dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala monahicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut sinodul în Efes, mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care prea sfinţitul Flavian, patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune cel de-al IV-lea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi spre lepădarea acelui eres şi întărirea dreptei credinţe.

În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul, iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului Sfinţii Părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu prea sfinţitul Anatolie patriarhul Constantinopolului, prea sfinţitul Iuvenalie patriarhul Ierusalimului şi trimişii prea sfinţitului Leon papa Romei. Şi au fost de faţă şi răucredincioşii, între care începători erau Dioscor patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală cu el, încât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în Biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul Mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. În ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană. Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruică mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruica era încuiată şi se deschidea numai în vremi cuvioase. Prin acea ferestruică, episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea sfintei liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă lui Dumnezeu şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că acel sânge covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol.

Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească. La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că răucredincioşii nu vroiau nicidecum să se supună dogmelor celor drepte, atunci prea sfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca prin această sfântă plăcută a Sa să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui.

Deci au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat 3 zile cu postire. Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot Sinodul s-a dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut PC. Pagini duhovnicesti 83 1scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte.

Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni. Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul Sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul.

Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcând pecetea sa, a deschis ferestruica. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Iraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea au pustiit-o după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei nicidecum n-au putut. Deci ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruica nu se putea deschide. Atunci perşii, adunând mulţime de lemne şi vreascuri, au împresurat mormântul şi, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere. Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea s-a prefăcut în cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat.

După plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor asupra Calcedonului. Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei din Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, prin care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul izvora la timpul obişnuit.

Trecând mulţi ani şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi săvârşindu-se Sinoadele al V-lea şi al VI-lea a toată lumea, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli. Şi i se împotrivea lui prea sfinţitul patriarh Ghermano, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rânduit un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

Văzând şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi tulburarea poporului. Dar a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând cu el în Biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioşilor păgâni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi ştiind îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor ca să necinstească pe acea sfântă, spre mai mare osândă a lor.

Descoperind mormântul, împăratul Leon a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins, şi acoperindu-le iarăşi cu lespedea s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.

A doua zi, strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care este adevărul !” Şi îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea, ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi jale.

Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea puturoase le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială.

Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în sfântul altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau într-atât sfinţenia Lui, până când pe cei răi i-a pierdut şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

 

PC. Pagini duhovnicesti 83 2