Cine e online?

Avem 156 vizitatori și nici un membru online

Întâmplări minunate din zilele noastre (XIV)

de Vlad

 

O fetiţă născută prematur a scăpat de reglementările medicale britanice privind tratamentul nou-născuţilor prematur datorită unui … foarfece

În Marea Britanie există reglementări precise care prevăd ca pruncii ,,nou-născuţi prematur extrem” care cântăresc mai puţin de 400 grame (fiind socotiţi ,,neviabili”) să fie lăsaţi să moară, primind ,,doar îngrijire compătimitoare”. Aceasta se întâmplă în ciuda faptului că medicina a progresat atât de mult în ultimele decenii şi are o mulţime de posibilităţi de ajutorare a acestor micuţi.

Un caz recent a demonstrat cu adevărat posibilităţile medicinei, după ce medicii s-au păcălit cu privire la greutatea unei fetiţe. Kate Douse, 31 de ani, a născut prematur, la 23 de săptămâni de sarcină, două gemene: Maddalena şi Isabella, care a murit în spital.

Medicii de la Spitalul Regal Sussex au socotit că şi sora ei este prea mică pentru a primi îngrijire şi a supravieţui. Ei au considerat că trebuie îngrijită la minimum şi lăsată să se stingă din viaţă. Însă la cântărire, au fost surprinşi să descopere că avea 453 grame, mult peste standardul acceptabil, aşa că au hotărât să lupte pentru viaţa ei.

 

PC. Pagini duhovnicesti 71 1

20 decembrie 2012
Maddalena – fetiţa salvată de un … foarfece

 

Ea a fost dusă la secţia de îngrijire intensivă neonatală şi a început să primească tratament. Ulterior, la o nouă cântărire, medicii au rămas uluiţi să descopere că ea cântărea numai 382 grame şi au realizat că un foarfece, lăsat din greşeală pe talerul cântarului, a ridicat greutatea bebeluşului deasupra standardului de viabilitate.PC. Pagini duhovnicesti 71 2

Acest lucru s-a petrecut în urmă cu 6 luni. Între timp, fetiţa a fost externată cu un certificat de sănătate bun. ,,Nu am crezut niciodată că o vom aduce pe Maddalena acasă”, a spus Kate. Ea îşi numeşte copila ,,o minune”. ,,Cântăreşte acum 2,5 kg şi devine tot mai puternică pe zi ce trece. Este mica noastră minune şi suntem atât de bucuroşi să o avem acasă la timp pentru Crăciun”.

 

Maddalena, cu mămica şi tăticul ei, după 6 luni de la naştere

 

Susţinătorii pro-viaţă din întreaga lume s-au bucurat de istoria micuţei Maddalena, care arată de ce este capabilă medicina modernă atunci când este pusă în slujba ajutării oamenilor. Însă, ce s-ar fi întâmplat dacă foarfecele nu s-ar fi aflat la locul potrivit şi la momentul potrivit ? Maddalena ar fi fost pusă pe Protocolul Liverpool, fiind lăsată să moară de sete şi de foame …

 

 

Adopţia unui copil cu sindrom Down

Ce înseamnă că un copil se naşte cu sindrom Down ? Înseamnă că el – în loc să se nască ca ceilalţi oameni cu 46 cromozomi (cromozomii sunt purtătorii materialului genetic pe care-l moştenim de la părinţi şi, la zămislire, primim 23 de la mamă şi 23 de la tată) – se naşte cu 47 cromozomi (perechea 21 de cromozomi nu este formată din 2 cromozomi, ci din 3). Din acest motiv, sindromul Down este cunoscut şi sub numele de Trisomia 21.

Cum se manifestă această anomalie genetică gravă ? Copilul are trăsături specifice, craniu mare, statură mică, şi o sumă de dificultăţi de învăţare, de memorare etc. În general, medicina modernă susţine că un copil cu sindrom Down nu ajunge la maturitate din cauza problemelor generate de această anomalie genetică. Cu toate acestea, astăzi se întâlnesc oameni cu sindrom Down care au depăşit cu mult vârsta maturităţii. Mai mult, studii recente arată că în ciuda faptului că ei sunt atât de bolnavi – au nu numai o înapoiere mintală, ci şi alte boli – ei sunt fericiţi şi, potrivit mărturiilor celor care trăiesc în preajma lor, răspândesc în jur bucurie, fericire, şi îi învaţă pe oameni să preţuiască viaţa.

În occident, dar mai nou şi în ţările est-europene, astfel de anomalii genetice pot fi depistate prin analize specifice încă de când pruncul se află în pântecele mamei, şi medicii recomandă mamelor, aproape fără excepţie, să avorteze aceşti prunci. Procentul pruncilor diagnosticaţi cu sindrom Down, care sunt avortaţi din acest motiv, ajunge la 80-90 % …

 

Un subiect asemănător

Cum încearcă unele grupuri de interese să se folosească de tot felul de boli care sunt depistate încă de când pruncul este în pântece pentru a promova avortul 

 

 

Ianuarie 2013

În urmă cu 2 ani şi jumătate, soţul meu Greg şi cu mine am început să ne rugăm ca Dumnezeu să ne arate ce vrea cu vieţile noastre. Am început să ne gândim la adopţie şi să ne rugăm pentru adopţia unui copil cu nevoi speciale. Avem multă experienţă cu copiii cu nevoi speciale, părea un lucru care se potriveşte în mod firesc cu familia noastră. Rugându-ne, Dumnezeu ne-a deschis ochii către copiii cu infirmităţi care se veştejesc în orfelinate peste ocean, în Europa de Est. Aşa ne-am început călătoria de adopţie a unui copil cu sindrom Down.

Am făcut o investigaţie la o organizaţie de sprijin pentru adopţia internaţională a copiilor cu infirmităţi. Când ne-au trimis un fişier cu dosare ale copiilor aflaţi în aşteptare, am fost copleşiţi privind sutele de chipuri. Am limitat căutarea la 3 băieţei, însă am simţit că dacă l-am alege pe unul dintre ei, ar fi ca şi cum i-am respinge pe toţi ceilalţi. În cele din urmă, am hotărât să-l lăsăm pe fiul nostru biologic Clayton, care avea 3 ani la acea vreme, să aleagă în locul nostru. El s-a tot uitat la poza unui băieţel rus pe nume Serghie. Ne-am hotărât să-l adoptăm pe Serghie şi am început călătoria de adopţie.

După 8 luni, când eram foarte aproape de finalizarea procesului de adopţie, unul dintre membrii familiei lui Serghie s-a hotărât să-l adopte. Am fost devastaţi când am aflat că băieţelul pe care plănuisem să-l aducem în familia noastră nu mai era disponibil pentru adopţie. Serghie a mers la o rudă de-a sa şi acum noi urma să alegem alt copil pentru a intra în familia noastră.

La scurt timp după pierderea lui Serghie, am primit o nouă recomandare cu o poză neclară a unui băiat de 4 ani, blond, care purta ochelari cu rame roz, pe nume Chiril. De data aceasta, am fost mai cumpătaţi cu emoţiile noastre, însă nu am avut nici o îndoială că ar trebui să ne hotărâm pentru acest copil. Aveam de completat din nou o grămadă de documente din cauza schimbării recomandării şi regiunii din Rusia, însă am fost rapizi şi am socotit că ar mai fi maximum 3 luni până când îl vom avea pe Chiril acasă.

Apoi, de la agenţia noastră de adopţie a sosit altă ştire devastatoare: ajunsese în presă o istorie tragică a unei mame adoptive care a trimis copilul înapoi în ţara sa singur, cu avionul, cu o notiţă agăţată de tricou … şi copilul era din Rusia. Ni s-a spus că acesta nu era un lucru bun şi că adopţia noastră se putea amâna la nesfârşit. Regiunea de unde era Chiril a oprit adopţiile vreme de 8 luni care ni s-au părut foarte lungi. Judecătorul a refuzat să accepte orice alt caz de adopţie americană până când se va semna un acord oficial între Statele Unite ale Americii şi Rusia.

PC. Pagini duhovnicesti 71 3Deşi nu puteam să finalizăm adopţia în tribunal până la semnarea tratatului, în august 2010, ni s-a permis să-l vizităm pe Chiril şi să semnăm petiţia oficială de adopţie. În cursul vizitelor am început să-l îndrăgim din ce în ce mai tare. Acesta era fiul nostru.

 

Chiril

 

În acea perioadă, mediatorul nostru din ţară ne-a spus că Chiril ar fi primul copil cu sindrom Down din regiunea sa care este pe cale să fie adoptat. O mamă biologică care să-şi crească copilul cu sindrom Down este un lucru nemaiauzit în această parte a lumii. Acolo, nu au loc adopţii ale copiilor cu sindrom Down, aceşti copii sunt pur şi simplu ascunşi de societate în orfelinate şi instituţii mintale. Pe măsură ce procesul nostru a continuat, a devenit limpede că Chiril este un deschizător de drumuri. Dacă adopţia noastră era aprobată, ar putea pregăti calea ca şi alţi copii cu nevoi speciale din această regiune să fie adoptaţi.

Apoi, în jurul Crăciunului s-a petrecut o minune şi judecătoarea din această regiune şi-a schimbat brusc părerea şi a început să ia din nou în considerare adopţii americane. Ne-am înveselit. Ar putea fi aceasta lumina de la capătul unui tunel foarte lung ? Eram cumva nervoasă la gândul că Chiril va fi primul copil adoptat cu sindrom Down din această regiune, însă agenţia noastră era foarte încrezătoare că dacă obţineam o dată pentru înfăţişare, adopţia noastră va fi aprobată. Ni s-a spus să nu ne îngrijorăm, aşa că nu ne-am îngrijorat. În cele din urmă, ni s-a stabilit data înfăţişării, 17 martie 2011. Fiul nostru urma să vină acasă !

A sosit 17 martie şi ne-am luat locurile în tribunal, unde am îndurat 5 ore agonizante de întrebări dificile, noi nu eram pregătiţi pentru nimic, doar pentru o aprobare a cazului nostru de către judecător. Doi medici, doi asistenţi sociali şi Ministerul Slujirii Copiilor au făcut declaraţii foarte convingătoare în favoarea noastră. Ei au luptat pentru noi. Cu tărie.

Însă când a fost citită hotărârea, judecătoarea a spus: ,,Cererea dvs. de adopţie este respinsă”. Motivaţia dată a fost că Chiril ,,nu este adaptabil social”, din cauza ,,stării sale medicale”, şi îi este mai bine într-o instituţie decât într-un cămin, alături de o familie. În timp ce judecătoarea citea decizia, a afirmat de mai multe ori că suntem o familie bună, întrunim toate criteriile pentru adoptarea unui copil, dar nu aprobă adopţia noastră deoarece Chiril are sindrom Down şi ,,nivelul lui de înapoiere” îl face nepotrivit pentru orice familie. Ne-a spus că putem adopta alt copil, fiindcă din punct de vedere al legilor ruse cererea noastră nu are nici o problemă, şi va aproba cererea noastră pentru adoptarea unui copil ,,obişnuit”, însă nu a acestui copil. De ce ? Singurul motiv ? Pentru că are sindrom Down. Chiar dacă agenţia noastră de acasă şi USCIS aprobaseră ca noi să adoptăm un copil cu nevoi speciale. Nu avea nici un sens. A nega unui copil dreptul de a avea o familie fiindcă el are sindrom Down este o încălcare fundamentală a drepturilor omului !

Următoarele două luni de zile au fost cele mai chinuitoare din vieţile noastre. Am fost nevoită să-mi iau concediu medical din cauza stării mele emoţionale. Mâncam foarte puţin şi dormeam şi mai puţin. În această perioadă, am scris pe blogul nostru de adopţie:

,,Mă zbat, plâng, mă ascund sub pături, Îl implor pe Dumnezeu să-mi ia durerea, să facă o minune, să-l aducă pe Chiril acasă. Şi L-am auzit spunându-mi: ‘Eu îl iubesc pe Chiril mai mult ca tine. Ştiu durerea ta. Văd suferinţa ta. Ai încredere în Mine. Caută-Mă. Ascultă-Mă. Şi cunoaşte că Eu sunt Dumnezeu’. Apoi m-am sculat, I-am mulţumit lui Dumnezeu …”

În cele din urmă, am primit o telegramă (nici nu ştiam că mai există aşa ceva) în care eram anunţaţi data înfăţişării la Curtea Supremă pentru a face recurs la decizia judecătorului regional. Pe 24 mai 2011, ne-am înfăţişat înaintea unei comisii alcătuite din 3 judecători de la Curtea Supremă pentru a ne susţine cazul. Ni s-a spus dinainte să ne aşteptăm la ce este mai rău. În cel mai bun caz, ei ne-ar permite o altă înfăţişare cu un judecător diferit din regiunea respectivă, însă ei nu vor anula decizia iniţială a judecătorului. Asta însemna că trebuia să aşteptăm stabilirea unei noi date.

Însă Dumnezeu este Dumnezeu al minunilor. În timp ce procurorul de la înfăţişare şi-a prezentat poziţia, că nu ar trebui să ni se permită să-l adoptăm pe Chiril, inimaPC. Pagini duhovnicesti 71 4 mea s-a prăbuşit. Ştiam că acesta era sfârşitul nădejdilor noastre ca Chiril să devină un membru al familiei noastre. Atunci s-a întâmplat minunea: judecătorul principal s-a ridicat şi a citit hotărârea. ,,Decizia judecătorului regional este anulată de Curtea Supremă a Rusiei”. Nu am mai auzit multe după aceea, decât că numele lui Chiril era schimbat legal în ,,Gregory Chiril Davis”. Eram prea copleşită de emoţii, aşa că I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am început să îmbrăţişez pe toţi cei din tribunal. Ni s-a spus să ne păstrăm calmul deoarece Curtea Supremă a Rusiei este foarte protocolară şi sobră; exploziile emoţionale ar fi percepute ca o slăbiciune şi ca urmare nu puteam să ne arătăm sentimentele.

 

Chiril cu mama lui adoptiva

 

Suntem acasă de aproape 5 luni cu fiul nostru. Încă mă copleşesc emoţiile când mă gândesc la minunea pe care a săvârşit-o Dumnezeu. Sunt atât de recunoscătoare că L-am lăsat pe Dumnezeu să scrie istoria. Este cu mult mai bine decât orice am putut visa după voia noastră !