Cine e online?

Avem 47 vizitatori și nici un membru online

Pagini din vieţile sfinţilor (XIV)

 

Despre iubirea de oameni a sfinţilor

Din viaţa Sfântului Cuvios Avramie sihastrul, prăznuit la 29 octombrie

Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48), i-a îndemnat Mântuitorul Iisus Hristos pe oameni după ce a rostit Predica de pe Munte. Urmând îndemnul Lui, dar şi pilda vieţii Lui, mulţi creştini au ajuns la desăvârşire, sfinţindu-se. Ei au răbdat ocară precum Mântuitorul a răbdat ocările celor fără de lege, au suferit patimi înfricoşate precum Mântuitorul a suferit biciuirile şi răstignirea, au fost blânzi şi milostivi precum Mântuitorul a dat pildă.

Mai apoi, înainte de Patima Sa, Domnul le-a spus ucenicilor Lui: Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul (Ioan 13, 34). Căci, cu adevărat, cea mai mare virtute şi poruncă din Lege este dragostea: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâi şi mai mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine. Într-aceste două porunci, toată legea şi proorocii atârnă (Matei 22, 37-39).

Sfinţii Apostoli, urmând învăţăturii Mântuitorului şi adăpându-se din izvorul Prea Sfântului Duh, ne învaţă să râvnim la darurile cele mai bune, arătându-ne cale mai înaltă, care este dragostea, care niciodată nu cade (I Corinteni 13, 8) şi să iubim unul pre altul; că dragostea de la Dumnezeu este (I Ioan 4, 7).

Dar ce înseamnă să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pre tine sau să-l iubeşti precum eu v-am iubit pre voi ? Răspunsul la această întrebare l-au găsit sfinţii şi l-au explicitat în cuvânt şi faptă, dându-ne pildă de iubirea lor de oameni. Când Sfântul Prooroc Moisi era pe Muntele Horiv pentru a primi tablele Legii, poporul a păcătuit făcându-şi idoli şi închinându-se lor. Aflând acest lucru, proorocul se roagă lui Dumnezeu: Rogu-mă Doamne, păcătuit-a norodul acesta păcat mare, făcându-şi lui dumnezei de aur. Şi acum de vei să ierţi lor păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă pre mine din cartea ta, care ai scris (Ieşirea 32, 31-32).

După multe veacuri, Sfântul Apostol Pavel simţea în acelaşi chip. Gândindu-se la fraţii săi după trup, care s-au lepădat de Dumnezeu şi L-au răstignit pe cruce, el spunea: Că întristare mare îmi este mie, şi neîncetată durere inimii mele. Că aş fi poftit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup; care sunt Israilteni (Romani 9, 2-4).

Deci ce înseamnă să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine ? Ce bun mai mare poate dori omul pentru sine şi îl poate dărui şi aproapelui decât luminarea spre cunoştinţa de Dumnezeu ?

Sfinţii apostoli au mers până la marginile pământului, neîmpiedicându-se de nimic, pentru a dărui tuturor oamenilor vestea cea bună a venirii Mântuitorului în lume şi răscumpărarea oamenilor prin El. Întru osteneli mai mult, întru bătăi preste măsură, în temniţă mai ades, în morţi de multe ori. De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una (lovituri de bici) am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate (II Corinteni 11, 23-27).

O pildă minunată de iubire de oameni găsim în viaţa Sfântului Cuvios Avramie sihastrul. Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultând şi învăţând cu râvnă dumnezeieştile Scripturi. După ce părinţii l-au căsătorit fără voia lui, el şi-a lăsat soţia şi, povăţuit de Dumnezeu, a ieşit din cetate şi s-a sălăşluit într-o casă părăsită, luând aminte de mântuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu.

 

PC. Pagini duhovnicesti 93

Sfântul Cuvios Avramie sihastrul

Miniatură din Menologhionul împăratului Vasilie al II-lea (976-1025)

 

Închizând uşile casei, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gândul, sporind în viaţă bună, înfrânare mare, smerenie, curăţie şi dragoste. După mulţi ani de astfel de vieţuire retrasă, în care s-a străduit să-şi curăţească mintea de lucrurile pământeşti, el a primit de la Dumnezeu cuvântul înţelepciunii, înţelegerii şi mângâierii, iar vestea despre el a străbătut pretutindeni.

Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic până la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezviteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dânşii, nesporind nimic, s-au lepădat de dânşii.

Într-una din zile, episcopul, şezând cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: ,,Eu nu am văzut în viaţa mea un bărbat desăvârşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii i-au răspuns: ,,Aşa este, stăpâne ! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvârşit”. Iar episcopul a zis către dânşii: ,,Vreau să-l aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculându-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.

Ajungând ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dânsul despre acest sat de necredincioşi şi l-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mâhnit foarte tare şi a zis către episcop: ,,Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plâng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dânsul: ,,Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: ,,Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plâng răutăţile mele”. Iar episcopul a zis către dânsul: ,,Iată ai lăsat lumea şi ai urât cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.

Auzind acestea, Avramie a plâns mult şi a zis: ,,Ce sunt eu altceva decât un păcătos ? Şi ce viaţă am eu, de cugeţi unele ca acestea despre mine ?” Iar episcopul a răspuns: ,,Şezând aici numai pe tine singur te mântuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mântui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mântuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi ?” Iar fericitul a răspuns, plângând: ,,Fie voia lui Dumnezeu ! Merg pentru ascultare”.

Şi scoţându-l episcopul din chilie, l-a dus în cetate şi l-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicând: ,,Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preaslăvit preasfânt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavolească slujind idolilor şi a suspinat, plângând. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: ,,Unule fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mâinilor Tale”.

Apoi a cerut prietenului căruia îi încredinţase averea părintească bani pentru zidirea unei biserici. Fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sârguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rânduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. După săvârşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicând: ,,Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi Iubitorule de oameni, Dumnezeule”.

Săvârşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnând capiştea şi sfărâmând idolii lor. Iar ei, văzând cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătându-l, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcându-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergând în biserică, cu plângere se ruga lui Dumnezeu să mântuiască pe oamenii cei pierduţi.

Făcându-se ziuă, oamenii din sat l-au aflat pe el în biserică rugându-se şi s-au spăimântat. Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Iar fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Însă ei l-au bătut cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi l-au aruncat la pământ. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au târât afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dânsul pietre şi, lăsându-l, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plânge, zicând către Dumnezeu: ,,Pentru ce Stăpâne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea ? Pentru ce Ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mâinilor Tale ? Acum, Stăpâne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să Te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat şi, mergând în biserică, cânta şi făcea rugăciuni.

Făcându-se ziuă, au venit oamenii şi, văzându-l că este viu, s-au înspăimântat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit, aruncându-l iarăşi la pământ, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au târât afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de 3 ani, răbdând cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, târât şi împroşcat cu pietre, flămând şi însetat. Pentru toate câte i s-au făcut nu s-a mâniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mâhnit, răbdându-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugând şi învăţând pe bătrânii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dânşii.

Apoi, într-o zi, pentru răbdarea sfântului, Dumnezeu i-a luminat pe acei oameni. S-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi până la mare, şi fiind înspăimântaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: ,,Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia ? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi ? Că răbdând felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul nu a zis vreun cuvânt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea ? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre care totdeauna ne grăieşte, spunându-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atâtea răutăţi. Încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău când el îi sfărâma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul”. Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigând: ,,Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mântuiască de înşelăciunea diavolului”.

Fericitul, văzându-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurându-se, a grăit către dânşii: ,,Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţiţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfântul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi câştiga viaţa cea cerească”. Apoi, răspunzând, toţi au zis: ,,Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti”. Şi îndată, luându-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, de la mic şi până la mare, cam 1.000 suflete.

Lucruri mari şi înfricoşate poate săvârşi iubirea de oameni …