Cine e online?

Avem 55 vizitatori și nici un membru online

Pagini din vieţile sfinţilor (XVI)

 

Despre răbdarea sfinţilor

Din viaţa Sfintei Cuvioase Teodora din Alexandria (11 septembrie)

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8), spune dumnezeiescul David însuflat de Duhul Sfânt. Nenumăraţi sfinţi au ascultat cuvintele lui şi gustând şi pricepând bunătatea şi iubirea Domnului, au săvârşit lucruri pe care noi le socotim minunate, înfricoşate şi chiar de nepriceput cu mintea noastră înclinată spre cele pământeşti.

Unii au fugit în pustie şi au dus viaţă îngerească cu nevoinţe mai presus de fire, alţii au urmat Domnului în milostivire şi s-au făcut primitori de străini dăruindu-şi averile, alţii au răbdat peste măsura omenească – toţi în toate acestea cunoscând cât de bun este Domnul şi dorind să se împărtăşească în veci de bunătatea Lui.

Printre sfinţii care au strălucit în răbdare se numără Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria. A răbdat învinuirile, nevinovată fiind de ele, cu o răbdare dumnezeiască până la sfârşitul vieţii ei.PC. Pagini duhovnicesti 103

Sfânta Teodora era căsătorită şi, înşelată fiind de o vrăjitoare, a căzut în păcat. Pentru a-şi spăla păcatul, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi s-a dus într-o mânăstire pustnicească, Octodecat, vieţuind aici ca monah, cu numele de Teodor. După mulţi ani de osteneli în ascultări, nevoinţe, postiri, înfrânare şi rugăciuni cu lacrimi şi cu suspinuri din inimă, s-a făcut biserică dumnezeiască Sfântului Duh ce sălăşluia întru dânsa. Atunci i s-a arătat diavolul care i-a zis cu mânie: ,,Tu, spurcato, prea desfrânato ! Lăsându-ţi bărbatul ai venit aici ca să te întrarmezi asupra mea ? Mă jur pe puterea mea că îţi voi săpa ţie o groapă, că nu numai de călugărie, dar şi de Cel răstignit să te lepezi şi vei fugi de la locul acesta. Şi să nu socoteşti că eu nu sunt aici, căci nu te voi lăsa până ce nu voi întinde cursă picioarelor tale şi nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aştepţi”.

 

Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria, în sinaxarul pictat în biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

După câtăva vreme, diavolul şi-a întins plasa lucrând printr-o fecioară care, rămânând grea, l-a acuzat pe călugărul Teodor că el a fost cel care i-a făcut silă. Când fecioara a născut prunc de parte bărbătească, l-a adus la Octodecat şi stareţul lui Teodor a crezut spusele ei. Adunând pe fraţi şi chemând pe Teodor l-a întrebat, zicând: ,,Spune-ne nouă, ticălosule, de ce ai făcut aceasta ? Ai adus necinste asupra mânăstirii noastre şi ocară asupra rânduielii noastre celei călugăreşti, netemându-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol ! Deci spune-ne nouă lucrul tău cel fără de lege”. Iar fericita Teodora, minunându-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decât: ,,Iertaţi-mă, părinţilor sfinţi, păcătos sunt !” Iar ei făcând sfat, au izgonit-o pe ea din mânăstire cu necinste şi cu bătăi, dându-i în braţe pruncul.

O, minunată răbdare a fericitei ! Pentru că putea cu un singur cuvânt să-şi arate nevinovăţia sa, dar nu a vrut să arate această taină, că era femeie, vrând ca sub acoperământul acestui păcat străin să pătimească pentru păcatul său cel mai dinainte.

Luând pruncul, a şezut înaintea mânăstirii tânguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Şi a făcut înaintea mânăstirii o colibă mică pentru prunc şi cerând lapte la păstori, a hrănit pruncul 7 ani, în foame şi în sete şi în golătate, avându-şi băutura din mare şi răbdând gerul şi zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.

Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o înşele în multe feluri, cu năluciri şi îngroziri şi amăgiri şi bătăi. Săvârşindu-se 7 ani într-o viaţă aspră ca aceasta, s-au umilit călugării şi au mers la stareţul, zicând: ,,Miluieşte, părinte, pe fratele Teodor, că iată, şi-a săvârşit pocăinţa pentru păcatul său. Iartă-l şi-l primeşte în mânăstire”. Iar stareţul le-a răspuns: ,,Cu adevărat, fraţilor, într-această noapte mi-a vestit Dumnezeu că iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceţi-vă, căutaţi-l şi să-l aduceţi aici”.

După încă 2 ani în care a vieţuit în mânăstire, fericita şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. În acea noapte în care sufletul ei s-a dus la cereştile lăcaşuri, stareţul a avut un vis.

,,Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit şi am fost în vedenie. Şi iată, venind doi bărbaţi purtători de lumină, m-au dus la înălţimea cerului de unde a venit la mine un glas zicându-mi: ‘Vino şi vezi bunătăţile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora’. Şi am văzut raiul cel purtător de lumină a cărui frumuseţe şi podoabă nu este cu putinţă a le spune. Apoi, ducându-mă pe mine înlăuntru, mi-au arătat o cămară şi într-însa aşternut un pat de aur şi îngerul stând îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: ‘Cui este gătită cămara aceasta şi patul ?’ Şi-mi ziseră mie: ‘Aşteaptă puţin şi vei vedea slava lui Dumnezeu’. Şi după puţin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor şi ale cuvioşilor venind spre acea cămară cu cântări frumoase a căror dulceaţă de glas nu este cu putinţă a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducând-o la cămară, au pus-o pe pat cântând cântări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci mi-a zis mie îngerul: ‘Oare ştii cine este aceasta ?’ Am răspuns: ‘Nu, domnul meu’. Iar el mi-a zis:

‘Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoţire petrecând puţin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu şi s-a ostenit în mânăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioara care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Şi ea a primit pruncul ca un firesc tată şi l-a hrănit. Şi izgonită fiind din mânăstirea voastră, a pătimit mult, mâncând buruieni şi bând apă din mare, răbdând frigul şi zăduful şi golătatea şi suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea aşa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa şi moştenitoare a împărăţiei Sale cu toţi sfinţii a făcut-o.

Auzind, am început a plânge că nu am ştiut taina aceasta şi crezând minciuna, am chinuit pe sfânta izgonind-o cu necinste pe ea din mânăstire. Şi în această plângere m-am deşteptat din somn. Şi acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie şi de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie preaslăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, şi să aud glasurile dulcilor cântări ale sfinţilor, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare şi plâng pentru că nu am ştiut pe roaba lui Dumnezeu şi pe mireasa Lui cea iubită, care între noi păcătoşii a petrecut. Şi neştiind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme”.

Iată răbdare mai presus de fire, răsplătită în chip minunat de Domnul nostru cel preabun.