Cine e online?

Avem 78 vizitatori și nici un membru online

Sfântul Ghermano, patriarhul Constantinopolului,

şi icoana făcătoare de minuni din Lydda (IV)

O istorisire despre icoana făcătoare de minuni, aşezată în scris de
părintele Andronic Popovici în 1859, pe când se afla la Mânăstirea Neamţ

 

Minunea 10

Hotărându-se din toate părţile, cum că năvălesc turcii întru această ţară asupra volintirilor, în vremea stăreţiei părintelui Ilarie, atunci îndată a şi pus stareţul pe nişte părinţi cinstiţi de au ascuns în pădure sfânta icoană cea făcătoare de minuni. Iar Maica Domnului s-a arătat în vis unui cuvios bătrân şi i-a zis: „Voi mă ascundeţi, dar eu tot nu vă voi părăsi”. Şi cu adevărat se cunoaşte că mare minune a fost, căci aici, pe aproape de această mânăstire, s-au isprăvit toată tulburarea turcilor cu volintirii, întrucât s-a ars şi Mânăstirea Secul şi altele întru acea cumplită vreme. Şi veneau turcii uneori cu grămada şi cu punere ca să prade şi Mânăstirea Neamţului. Însă cum ajungeau aproape, îndată li se prefăcea mânia lor în blândeţe. De care lucru şi ei singuri se mirau, nepricepându-se ce este aceasta.

Şi aşa a petrecut sfânta icoană ascunsă în pământ din anul 1821, iunie în 3 zile, până s-a liniştit toată tulburarea în anul 1822, octombrie în 28, până când a trimis stareţul noaptea iarăşi pe acei părinţi care au ascuns-o, de au scos-o şi au adus-o până în marginea pădurii din sus de mânăstire. Şi acolo a stat până s-a luminat de ziuă. Iar aici în mânăstire, a făcut însuşi stareţul priveghere de toată noaptea, împreună cu toţi preoţii şi diaconii. Asemenea şi dimineaţă dumnezeiasca liturghie, punând toate stihirile şi troparele, tot întru lauda Preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

Deci din vremea când s-a început dumnezeiasca liturghie, îndată s-a înnegrit şi s-a schimbat, întunecându-se cu totul faţa sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, întrucât nicidecum nu se cunoştea. Şi foarte s-au îngrozit, înfricoşându-se părinţii acei ce au ascuns-o şi au rămas ca nişte morţi de spaimă. Şi plângeau şi se tânguiau, socotind că poate acolo în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat şi s-a stricat, şi nu se pricepeau ce să facă. Apoi, după săvârşirea dumnezeieştii liturghii, a ieşit părintele stareţ cu toţi ieromonahii şi ierodiaconii, îmbrăcaţi în veşminte, şi cu tot soborul, cu psalmi şi cu laudă şi cu tămâieri, cu prapori şi cu cruci, cu făclii aprinse, cu tochiţa şi cu parada muzicii clopotelor, spre întâmpinarea sfintei icoane. Deci cum s-a ivit soborul venind, o minune !, atunci îndată a început faţa Maicii Domnului a se lumina, mai întâi la obraz în partea din dreapta, apoi şi toată faţa i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât strălucea cu nespusă lumină, ca şi cum ar fi fost vie, arătând prin aceasta milostivirea sa cea de maică către noi cei păcătoşi.

Deci ajungând tot soborul unde sta sfânta icoană, cu mare cucernicie i s-au închinat şi însuşi părintele stareţul cu mare evlavie a citit acolo acatist de mulţumire cu lacrimi. Apoi luând-o, a adus-o cu mare cinste în mânăstire şi a aşezat-o la locul său unde se află până în ziua de astăzi, revărsând din destul darul minunilor la toţi aceia ce aleargă şi i se roagă cu credinţă.

Iar acolo unde i s-a făcut această întâmpinare, spre neuitarea celor de pe urmă vieţuitori aici, s-a zidit un foişor de piatră şi i s-a zugrăvit pe dinăuntru foarte frumos istoria litaniei acesteia şi alţi sfinţi, şi în mijloc s-a înfipt o cruce de marmură, pe care s-a scris pe scurt istoria minunii acesteia de înseşi văzătorii ei. Şi tot acolo în zidul acelui foişor, s-a făcut o cişmea cu apă, din care bând cineva din bolnavi cu credinţă, se tămăduieşte. Şi încă unii dintre evlavioşii creştini trimit anume carafe şi o iau spre sfinţirea caselor şi spre tămăduirea de nepuţintele lor.

 

Minunea 11

Isprăvit-a încă Preacurata Stăpână prin darul şi mila sa, pe lângă altele, şi această preaslăvită minune. Că în vremea stăreţiei părintelui Dometian, o cucoană pătimea de boala curgerii sângelui, şi îşi cheltuise mai toată averea sa la doctori, însă nu numai că nu s-a folosit nimic, ci încă şi spre mai rău a ajuns. Apoi, venind aici la mânăstire, cu credinţă neîndoită, ca să o tămăduiască Maica Domnului, şi mărturisindu-se la un duhovnic şi făcându-i-se obişnuitele rugăciuni în biserică, în nefiinţa ei, căci ea nu putea din pricina acelei boli ca să intre în biserică.

Şi şezând o vreme, nu s-a cunoscut folosită nimic. Iar la a sa pornire acasă, s-a jeluit stareţului de aceasta şi stareţul i-a zis că să aibă neîndoită nădejde către Maica Domnului şi credinţă cum că poate să o tămăduiască. Şi dacă nu s-a folosit în mânăstire, apoi negreşit se va folosi pe drum. Şi aşa când a voit să pornească, a mers la uşa soborniceştii biserici şi privind la sfânta icoană a Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, a plâns din adâncul inimii, rugându-se pentru uşurarea bolii sale. Iar după ce a pornit, încă nu a mers cale ca de o jumătate de ceas şi îndată a simţit că s-a tămăduit. Şi întorcându-se înapoi, a făcut rugăciuni de mulţumire către Maica Domnului, împărţind şi milostenie pe la părinţi după a sa putere. Şi aşa s-a dus la casa sa plină de bucurie.

Iar mai pe urmă, când a mai venit la mânăstire, a adus şi o candelă mare de argint, împreună cu untdelemn, cât a trebuit ca să ardă înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului pe un an de zile, şi aşa a urmat până la sfârşitul vieţii sale, aducând în toţi anii untdelemnul cât trebuia pentru candelă şi altele milostenii făcând şi săvârşind rugăciuni înaintea icoanei Maicii Domnului şi mulţumindu-i spre a sa tămăduire.

 

Minunea 12

Mai făcut-a Stăpâna noastră şi altă preaslăvită minune tot în vremea stăreţiei părintelui Dometian. Că a venit din gvardia Varşaviei un muscal olog de amândouă picioarele. Şi a povestit toată pricina ologirii sale într-acest chip: cum că la un şmotru a căzut calul cu dânsul şi aşa de tare i-a sfărâmat picioarele, încât n-a putut nici un doctor să-l folosească cu nimic.

Iar el văzându-se necăjit, a făcut cerere de i s-a dat paşaport să meargă la Ierusalim, să se închine dătătorului de viaţă mormânt şi să se roage lui Dumnezeu pentru tămăduirea sa. Însă ajungând aşa târâş până la capitala Iaşi, şi fiind toamna ploioasă, foarte tare rău se necăjea cu glodul. Deci l-a sfătuit cineva din Mitropolie, ca să vină la sfânta icoană făcătoare de minuni în Mânăstirea Neamţului. Şi el ascultând şi cu credinţă neîndoită venind aicea, s-a mărturisit la un duhovnic şi s-a rugat cu lacrimi de i s-a făcut sfântul maslu. Şi în puţină vreme s-a tămăduit desăvârşit la picioare şi s-a dus mulţumind Preacuratei Maicii lui Dumnezeu pentru mila ce a arătat către dânsul.

 

Minunea 13

Osebit, tot asemenea acesteia, a mai făcut şi altă minune Stăpâna în vremea stăreţiei întâi a părintelui Neonil, pe la anul 1835. Că a venit aici la mânăstire un radovoi, anume Constantin, care aşa de tare era stricat, că atunci când voia să meargă, ţinea două cârje subsuoară. Şi aşa sărea de urât, zbuciumându-se, şi dinţii clănţănindu-i în gură, şi ochii întorcându-şi încât, cât este de largă poarta Mânăstirii Neamţului, mai că nu încăpea el să meargă prin ea, pentru că nu era numai la picioare bolnav, ci şi cu tot trupul era neputincios, ca şi cum ar fi avut o epilepsie. Şi aşa, nu putea niciodată să sară înainte drept, când mergea, ci tot horţiş. Însă prin mila Preacuratei Maicii lui Dumnezeu s-a îndreptat în grabă şi călugărindu-se s-a numit Chelsie, şi a fost ascultător şi îngrijitor în bolniţa alienaţilor până la sfârşitul său.

 

Minunea 14

Neliniştindu-se dicasterioţii, care erau puşi de ocârmuire aici în mânăstire şi de-a pururea iscodind, ca să afle pricini asupra stareţului Neonil, au silit prin clevetirile lor şi pe mitropolitul Veniamin, de a venit aicea în anul 1839, cu mulţime de boieri şi a judecat pe stareţul în ograda mânăstirii, în faţa soborului său pentru multele pârâturi ce au adus dicasterioţii asupra lui. Deci, îndată atunci, pe la începutul acelei tulburări, aşa de tare a plesnit cu huiet sfânta icoană, în vremea utreniei, într-o duminică, pe când se citea a noua pesnă, încât au alergat toţi preoţii şi ierodiaconii din sfântul altar de groază, socotind cum că a căzut policandrul în biserică. Şi nu se dumireau ce va să fie. Şi aşa, netrecând multă vreme după acea judecată, l-au şi surghiunit pe stareţ, cu mare batjocură, la Mânăstirea Slatina, făcându-şi râs de părintele lor, ei înşişi trimiţându-i şi calabalâcul din chilie în urmă acolo şi zicând că nici numele stareţului Neonil să nu se mai pomenească prin Mânăstirea Neamţului. Şi pe urmă, părintele Neonil iarăşi a fost stareţ până la al său sfârşit 10 ani şi mai mult. Iar pe acei tulburători, pe fiecare din ei, aşa de tare i-a smerit Maica Domnului, încât nu şi-au mai putut ridica capul.

 

Minunea 15

Apoi, tot în vremea acestor tulburări, un boier, anume Iordache Catargiu, îndemnat fiind de urâtorul binelui, diavolul, spre lăcomie, şi voind a păgubi mânăstirea, s-a păgubit pe sine însuşi veşnic, după cum sfârşitul lui a adeverit. Căci acesta, la anul 1839, ianuarie 10, după multe stăruinţe cu supărări ce a făcut mânăstirii, luând de la mânăstire zdelcă spre a lua în posesie moşiile Răuceşti şi Oglinzi, şi înfăţişându-se în anul 1840, septembrie în 4, cu acea zdelcă, s-a văzut într-însa după Răuceşti şi Oglinzi, cu alt fel de slovă, o adăugire: „şi Neamţu”. Adică, ca şi cum, osebit de cele două moşii, i s-ar fi făgăduit că va intra în posesie şi asupra Neamţului, care este moşie mai de căpetenie decât celelalte. Şi aşa mânăstirea, căutând în registru, şi negăsind acea adăugire, a rămas el cu totul ruşinat.

Însă şi după ce a văzut cum că din toate părţile i s-a văzut vicleşugul şi acum nu poate să ia nici pe cele două moşii pentru acea adăugire, totuşi nu a încetat, supărând mânăstirea şi Mitropolia cu feluri de chipuri până ce i s-a dat în posesie de la anul 1842, pe vreme de 3 ani, moşiile Răuceşti şi Oglinzi, cu preţul 15.800 lei, fără mezat, care aceste moşii, dacă se dădeau cu mezat, apoi trebuia să ia mânăstirea peste 40.000 de lei pe fiecare an. Dar a socotit mânăstirea că cu aceasta va rămâne el mulţumit şi nu va mai ridica nedrepte pretenţii asupra ei. Însă el, nelăsând să treacă măcar un an, a şi început prin canalul judecătoresc a cere ca numaidecât să i se dea şi Târgul Neamţului în posesie, după adăugirea cea din zdelcă. Care acum era vândut lui Costache Ghica, cu preţul 28.701 lei. Şi aşa, neputând mânăstirea nici cu un fel de rugăminţi a-l abate de la acea nedreaptă pretenţie şi silnicită fiind din toate părţile, i-a plătit 96.000 lei nefiindu-i vinovată întru nimic, precum am zis.

Însă părintele stareţ Neonil, când a venit trimisul boierului ca să ia banii, atunci a pus toţi acei bani pe chipul icoanei Maicii Domnului, zicând trimisului: „Iată, această avere nu este a noastră, ci a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci ei îi este închinată de fericiţii ctitori. Deci, de este cu dreptul ca să se ia aceşti bani de la mânăstire, apoi să vă folosiţi cu dânşii. Iar de este cu nedreptate şi silnicie, precum şi este, fără îndoire, apoi să nu vă lase în pace Maica Domnului, pentru ca şi alţii dintru aceasta să se înţelepţească”.

Şi aşa, cum a dus banii aceia la boier, netrecând multă vreme, i-a murit soţia grabnic. Şi după aceasta, el ieşindu-şi din minte, a şi început a tremura ca şi Cain din tot trupul. Şi într-acest chip, cu ticăloşie şi-a săvârşit viaţa aceasta, nefolosindu-l nimic vicleşugul ce a uneltit la păgubirea mânăstirii, luându-şi dreapta răsplătire de la Preacurata Maica lui Dumnezeu, pentru semeaţa sa îndrăznire.

 

Minunea 16

Holera cea mare care s-a stârnit întâi în anul 1831, aceea care este mult vestită, când mulţime de norod din toate părţile şi vârstele a secerat atunci, acestui sfânt lăcaş şi tuturor celor ce au scăpat aicea, nimic nu au putut să le strice, fiind acoperiţi şi păziţi de Preacurata Maică a lui Dumnezeu. Asemenea şi acea iarăşi cumplită holeră, care s-a stârnit în anul 1847 în tot principatul acesta şi primprejur. Şi care a urmat şi până în anul 1848, când prea sfinţitul mitropolit Meletie s-a mutat dintru această viaţă, iarăşi nu a vătămat pe nimeni aici. Căci în vremea acestei neîmblânzite mânii a lui Dumnezeu, slobozită pentru păcatele noastre, boierii din Iaşi şi de pe la alte oraşe, fugeau pe unde puteau, iar cei mai mulţi, împreună cu familiile şi cu copiii lor, au venit la Mânăstirea Neamţului şi la a Secului şi la Schitul Vovidenia şi la Pocrov, şi pe toţi i-a întâmpinat mânăstirea cu a sa cheltuială întru toate cele trebuincioase, atât lor şi slugilor lor pentru hrană, precum şi cailor lor, necruţând nimic numai ca să-i impace. Şi rugăciuni neîncetate, şi privegheri, şi sfântul maslu, şi sfinţiri de apă se săvârşeau de către preoţi, iar Maica Domnului făcea minuni. Căci unii veneau loviţi de holeră, dar aici sub acoperământul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, fiecare a scăpat, în câtă vreme a şezut, până s-a răcorit holera, nici unul nu a murit de această boală.

Ba încă unii, şi mai ales Grigore Crupenschi şi Costache Carp, cu rudeniile lor, de-a pururea se aflau şi la toată slujba bisericească, punând rugăciuni şi pentru oamenii de pe moşiile lor şi dând milostenii pe la părinţi. Şi încă şi în urmă nu s-au arătat nemulţumitori către aceste sfinte lăcaşuri, ci după puterea lor, fiecare a adus daruri, mulţumind Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, că i-a păzit cu viaţă şi sănătoşi atât pe dânşii, cât şi pe supuşii lor.

 

Minunea 17

Şi nici pe această preaslăvită minune pe care învederat a săvârşit-o Stăpâna, încă nu ni se cuvine a o da uitării. Adică era în Mânăstirea Neamţului un duhovnic cinstit de neam slovean, anume Iegudiil. Acesta fiind foarte bătrân, în anul 1847 a orbit desăvârşit de amândoi ochii şi a fost aşa orb vreme de 6 ani. Iar întru al şaptelea an, fiindcă nu avea cine să-l poarte la biserică totdeauna şi să-i citească pravila, el foarte s-a întristat. Şi mergând în soborniceasca biserică, şi stând înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, a început a plânge şi a se ruga ei cu credinţă neîndoită, ca să-i dăruiască vederea ochilor, pentru ca să nu mai supere pe alţii prin orbirea sa.

Şi aşa, rugându-se el în multă vreme, o preaslăvită minune ! că i-a dat vedere încă mai curată decât înainte. Pentru că fără de ochelari vedea şi citea. Şi a fost aşa văzând şi propovăduind minunea Preacuratei Fecioare cu dovedire văzută de toţi până la sfârşitul său.

 

Minunea 18

Isprăvit-a Preacurata Stăpână încă şi altă preaslăvită minune. Că în anul 1856, martie 24, fiind zi de sâmbătă, un omuşor cam de familie, anume Petru Gheorghiu din satul Oancea, aflând vreme cu prilej, a furat o salbă care era pusă pentru podoaba din toate zilele la această sfântă icoană. Iar duhovnicul Andronic, eclesiarhul cel mare al mânăstirii, căruia îi erau încredinţate toate odoarele mânăstirii, ştiind că salba în vremea cântării utreniei a fost şi văzând că în vremea dumnezeieştii liturghii nu este, a început a căuta peste tot locul. Şi îndată, a şi pus rugăciuni de cerere pentru vrăjmaşi în soborniceasca biserică. Şi spre praznicul Bunei Vestiri, duminică, în vremea privegherii, a mers în Biserica Bunei Vestiri, ce este sub clopotniţă, în dumnezeiescul altar. Şi acolo a plâns neîncetat întrebând gânditor pe Preacurata Stăpână că în ce chip a lăsat pe asemenea îndrăzneţ de a luat salba de la gâtul Preacuratei sfinţiei sale, neştiind eclesiarhul cum că a luat-o acel Petru.

Apoi în vremea dumnezeieştii liturghii, a rugat pe toţi preoţii ce au liturghisit, ca să scoată părticică de cerere şi pentru vrăjmaşi. Şi el însuşi iarăşi neîncetat plângea şi tânguindu-se întreba pe Preacurata Stăpână, că ce fel de zi de bucurie a toată lumea este ziua Bunei Vestiri, când el se afla întru nemângâiată mâhnire. Că precum au luat salba, asemenea puteau să ia şi alte odoare, fiindcă cine socotea ca acel Petru să facă acea păgânească faptă. Deci aşa el tânguindu-se şi rugându-se, când a mers seara la cântarea vecerniei, iată că s-a aflat salba lepădată într-un dulap, în dumnezeiescul altar. Iar eclesiarhul cel mare, văzând salba, şi ştiind că pe acolo a căutat de multe ori, a zis către veşmântarul său: „Ia salba şi o pune la sfânta icoană”. Şi totodată ca numaidecât să se pună rugăciuni de mulţumire pentru că s-a aflat şi de cerere ca numaidecât Preacurata Stăpână să-i arate cine este şi acel ce a făcut această faptă, făgăduindu-se că voieşte numai să-l ştie, şi îndată îl iartă.

Deci luni dimineaţă, eclesiarhul cel mare s-a dus la Târgul Neamţului ca să aducă nişte ceară pentru lumânări, iar seara în vremea cântării Pavecerniţei celei mari, fiind tot soborul adunat, a intrat acel Petru Gheorghiu în soborniceasca biserică. Şi drept prin mijloc mergând, când a ajuns înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane, îndată a smucit salba de la gâtul Maicii Domnului. Şi ieşindu-şi din minte, a început a o rupe bucăţi în faţa soborului. Şi aşa a ieşit din biserică cu dânsa în mâini şi mulţime de mărgăritare şi mărgean a prăpădit. Şi vreo câteva cruciuliţe cu diamante, dintre care s-au aflat vreo două prin glod înaintea chelăriei pentru vin de un monah Galaction. Iar el, mergând cu salba aşa ruptă în mâini, a dat-o unui paraeclesiarh Ierotei, ca să o dea eclesiarhului celui mare când va veni.

Deci, eclesiarhul cel mare venind şi văzând salba ruptă şi aflând cine a făcut această faptă, a hotărât, după cuvântul cel dintâi, cum că îl iartă, pentru că el numai atât a voit ca să ştie cine este cel ce a făcut această faptă. Şi judecată nu cere asupra lui de la nimeni. Însă Preacurata Stăpână tot nu l-a lăsat în pace, căci el mai tare pierzându-şi mintea, a luat o traistă în spate şi mergând spre oraşul Iaşi, prin glod, povestea la toţi cu câţi vorbea, cum că el altceva nu a făcut, fără numai că a luat o salbă de la Maica Domnului. Asemenea, mergând şi la prea sfinţitul mitropolit chir Sofronie şi căzând înaintea lui, i-a spus că el altceva nu a făcut, fără numai salba a luat de la Maica Domnului.

Şi aşa spunând el la mulţi vreme ca de cinci săptămâni de zile, l-a văzut un boier Codrescu, prieten al său, şi fiindu-i jale, l-a luat în trăsură ca să-l aducă la mânăstire. Şi el venind până în Târgu-Frumos, a sărit din trăsură şi iarăşi umblând ca un îndrăcit pe uliţi, a început a spune aceleaşi. Apoi de acolo a mers la Mânăstirea Râşca şi prin alţi prieteni ai săi, a fost adus în Mânăstirea Neamţului, care au mers împreună cu monahul Anatolie, tipicarul mânăstirii, şi au rugat pe eclesiarhul cel mare ca să-i citească vreo rugăciune şi să-l ierte, după cum se şi făgăduise.

Şi aşa, eclesiarhul cel mare, văzând afară pe acel Petru, l-a luat de mână şi ducându-l în chilia eclesiarhiei, l-a sfătuit cele de cuviinţă şi citindu-i rugăciune, l-a iertat desăvârşit. Şi îndată şi Preacurata Stăpână milostivindu-se, i-a dat iarăşi mintea la loc.

 

Pe acestea toate le-am scris eu, mult păcătosul, în Sfânta Mânăstire Neamţul, în anul 1859

Andronic duhovnic