Cine e online?

Avem 146 vizitatori și nici un membru online

Proorocii şi vedenii folositoare de suflet (IV)

Vedenie despre Înfricoşata Judecată, a Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei Ciprului (secolul al IV-lea)

 

Partea a II-a

Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a tulburat, s-a mâniat tare şi şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc a zis celor de-a dreapta: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).

Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat ? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă ? (Matei 25, 37-39)

Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

Apoi S-a întors şi către cei de-a stânga şi le-a zis cu asprime: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat (Matei 25, 41-43). Doamne, i-au răspuns aceia nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie ? (Matei 25, 44)

Amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25, 45). Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului ! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit !

Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă.

Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc.

Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arătat prin încercare mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.

Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii.

Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă.

 

PC. Pagini duhovnicesti 113

 

După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, înfricoşatul Judecător s-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică şi cutremur puterile cereşti cântând: Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei (Psalmi 23, 7), Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnică moştenire.

Altă ceată răspundea şi zicea: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24), cu cei pe care i-a învrednicit harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion şi S-a arătat nouă (Psalmi 117, 25).

Şi arhanghelii care mergeau după Domnul Îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-I cântăm Lui. Iar altă ceată răspundea armonios: Dumnezeu mare este Domnul şi Împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s-au închis.

Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor.

Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de apostoli. Şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate.

Acum a venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capete. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau coroanele. Astfel, sfinţii mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie.

Apoi a intrat ceata sfântă a ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător sfânta jertfă şi slujbe bineplăcute lui Dumnezeu.

A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii heruvimi şi serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Sa ! Slava lor este mare şi negrăită, iar cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi sudorile lor, au primit şi cinstea.

A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. După ce sfinţii au primit aceste daruri din preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.

A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, care a despărţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptre şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.

Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut săraci cu duhul. Acum au fost slăviţi foarte mult. Din însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Apoi cei ce plâng păcatele lor şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, cei blânzi şi fără răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri scânteiau.

Au urmat cei flămânzi şi însetaţi de dreptate. Lor le-a dat plata dreptăţii ca să se sature şi cu buna lor aşezare s-au bucurat văzând că Împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri.

Apoi au intrat cei prigoniţi pentru dreptate. Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunată viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. A intrat apoi ceata celor prigoniţi pentru Hristos, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu.

După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi împletite de trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de dumnezeiescul botez erau orbi. Pentru că sfântul botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic.

După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţa veselă şi le-a zis: Haina botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac ? Atunci ei au răspuns cu îndrăzneală: Doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti !

Mirele a zâmbit şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri care, bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări.

După toate acestea, Sfântul Nifon vede că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime nenumărată de fecioare care cântau cu slavoslovii şi imne măreţia lui Dumnezeu.

Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci Cel preafrumos a văzut-o şi s-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe preacurata Maica Sa. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini.

După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haină strălucitoare şi cununi prealuminoase şi au venit toate puterile cereşti cântând şi fericind-o şi slăvind-o.

Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său având de-a dreapta pe Maica Sa, iar de-a stânga pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. În urmă veneau toţi sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin. Nu pot, fiule, zicea suspinând, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute.

Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A poruncit apoi ca serafimii să înconjoare pe heruvimi, domniile pe tronuri, începătoriile pe domnii, stăpâniile pe începătorii şi în sfârşit puterile cerurilor pe stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa cetele cereşti se înconjurau una pe alta.

De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului tuturor sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire.

Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus S-a supus Celui ce-I supusese toate şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii.

La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul-Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată luminând deasupra preacuratelor puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa sfinţii se umpleau de nespusa dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumina şi hrana, viaţa şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt.

Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete care înconjură ospăţul i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. Cântarea de slavoslovie a trecut de la prima ceată la ceata a doua a serafimilor. A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înşeptită dulceaţă răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţirile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţirile lor se săturau de negrăită bucurie.

După puţin timp, cea de-a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare cetei a treia, apoi cetei a patra până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării plăcere şi bucurie în inimile sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au întregit preacurata lor slavoslovie, ceata arhanghelilor a început cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc, arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare.

Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă au început atunci toţi sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel, pretutindeni, înlăuntru şi afară răsuna cântare îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi.

După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori fericitul Nifon, când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i: Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru ca aşa se vor întâmpla. Şi le-am arătat ţie pentru că îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie împărăţiei şi stăpânirii Mele. Pentru că Eu mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele.

După ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea înfricoşată şi preaminunată vedenie care îl stăpânise timp de două săptămâni. Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi zicea: Vai de mine, ticălosul ! Ce-l aşteaptă pe bietul meu suflet ! Vai de mine, mişelul ! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu păcătosul ? Cum mă voi îndreptăţi faţă de Judecătorul ? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele şi unde voi ascunde mulţimea fărădelegilor mele ? O, întinatule şi ticălosule ! ... Suspin nu am, nici lacrimi şi nici pocăinţă nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea şi blândeţea se află foarte departe de mine. Vai mie ! Ce să fac eu nevrednicul şi întinatul ? De unde să încep să-mi mântuiesc sufletul ?

Haina botezului am întinat-o, botezul l-am murdărit, sufletul mi l-am înnoroiat, mintea mi-am întunecat-o, viaţa mi-am cheltuit-o în petreceri şi beţii. O, păcătosul de mine ! Nu ştiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de ruşine, urechile ascultă cântece lumeşti, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită spre lăcomie. Vai mie, ticălosul ! Mâinile mele se bucură în păcate, trupul meu doreşte să se tăvălească în noroiul fărădelegii şi caută paturi moi şi mâncare aleasă. Oh, nelegiuitul, întunecatul şi împuţitul ! Unde să merg nu ştiu ! Cine mă va scoate din acel foc amar ? Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoşatului tartar ? Cine mă va izbăvi de scrâşnirea dinţilor ? Vai, vai mie, scârbosul şi nelegiuitul ! Mai bine era să nu mă fi născut ! ... O, de ce slavă mă lipsesc eu, înnegritul ! De ce cinste şi de ce cununi !

Ce bucurie şi veselie voi pierde fiindcă m-am robit de păcat ! Ticăloase suflete, unde îţi este umilinţa, unde luptele, unde virtuţiile ? Vai ţie, întinatule ! În ce loc te vei afla în ziua aceea ? Ai făcut vreun bine ca să placi lui Dumnezeu ? Vei merge în văpaie. Cum vei răbda vaiul şi scrâşnirea ? O, întinate suflete, cum ai poftit să te tăvăleşti mereu în necurăţie, cum ai slujit necontenit pântecelui ? Nelegiuitule şi stricatule, ce ruşine vei suferi înaintea lui Dumnezeu ? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa faţă ? Spune-mi ! Spune-mi ! Ai văzut acele preaminunate privelişti pe care Domnul le va înfăptui cândva. Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo faptă vrednică de acea slavă ? Cum vei intra acolo după ce ai întinat dumnezeiescul botez ? Vai de tine, ticăloase suflete al meu. Vei moşteni focul cel veşnic şi unde va fi atunci păcatul şi tatăl lui ca să te mântuiască ? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă de foc, de scrâşnirea dinţilor, de tartar.

Cu aceste cuvinte se ocăra pe sine fericitul, rugându-se. În zilele următoare, l-am văzut că se plimbă târându-şi picioarele, oftând cu amare suspinuri, tânguire şi lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse şi făcea tot ce se putea ca să le câştige.

Adeseori, când se gândea mai adânc şi mai curat la vedenia sa, ieşea din sine. Ardea după vederea Duhului Sfânt şi zicea: O, ce bucurie, ce slavă, ce strălucire aşteaptă pe sfinţi în ceruri ! Cum mă mai tem să nu fiu lipsit de ele ! Suspina adânc şi adăuga: Doamne, ajută-mă şi mântuieşte întunecatul meu suflet !