Cine e online?

Avem 142 vizitatori și nici un membru online

Proorocii şi vedenii folositoare de suflet (I)

Vedenie ce s-a arătat în anii noştri unui părinte din Sfântul Munte al Athonului, care, pentru multa lui smerenie, nu şi-a scris numele, fugind de slava deşartă a oamenilor

 

Într-o noapte la utrenie, un monah athonit a avut o vedenie minunată. Cugetând la Dumnezeu, s-a deschis inima lui şi s-a făcut ca un fel de drum din inimă până la scaunul lui Dumnezeu. Mintea, cuvântul şi inima se uniseră şi el se ruga cu mintea fără împiedicare. Aşa i-a venit o mare dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, sufletul fiindu-i stăpânit de această mare dragoste.

Fără de veste a venit în uimire şi nu mai vedea biserica, ci se afla pe un câmp mare şi frumos, împodobit cu tot felul de copaci şi flori pline de mireasmă. Frumuseţea şi podoaba aceea nu se poate scrie, nici povesti de limba omenească. Totul era plin de lumină ca şi cum ar fi fost luminat de şapte sori. Acolo era o mulţime de oameni îmbrăcaţi în veşminte luminoase, tineri şi foarte frumoşi, care străluceau mai mult ca soarele.

Mergând puţin, a ajuns la altă mulţime nenumărată, toţi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti. Aceştia s-au sfătuit între ei care să-l ducă pe monah la Împăratul şi s-a osebit dintre ei, unul mai frumos şi mai voinic ca ceilalţi, care strălucea precum luna între stele şi a zis: ,,Eu o să-l povăţuiesc pentru că, precum ştiţi, are deosebită dragoste pentru mine. Ziua şi noaptea se roagă mie şi pentru aceasta de multe ori m-am pus chezaş la Împăratul pentru el”.

Şi au mers mult pe acel câmp, apoi pe o uliţă strâmtă, apoi printr-un loc care înfricoşa şi cutremura. Era o râpă şi o vale atât de adâncă şi întunecată, încât nici lungimea, nici adâncimea nu se vedeau, fiind ca un noian neumblat. Şi de cealaltă parte, tare departe, se vedea un munte foarte înalt, al cărui vârf ajungea la cer. Peste acel noian era o punte înfricoşătoare, alcătuită dintr-un lemn rotund, ca de o palmă de gros. Un capăt al ei era în uliţa cea strâmtă, iar celălalt era la marginea acelui munte. Şi când sufla vântul, acea punte tremura ca frunza în copac. Văzând că monahul era cuprins de frică şi cutremur la vederea punţii, tânărul cel frumos l-a îndemnat să cheme numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în ajutor.

Trecând puntea, s-au suit pe munte şi au ajuns la o poartă mare, care era deschisă. Înăuntru era un câmp mare, de o frumuseţe nespusă, împodobit cu copaci şi flori. O ceată mare de oameni, înveşmântaţi în haine călugăreşti dar nu negre, ci roşii, i-au întâmpinat cu bucurie, zicând către povăţuitorul monahului: Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, iubitule al lui Hristos ! Sfântul le-a răspuns: Bucuraţi-vă, cuvioşilor, iubiţii lui Hristos !

După puţină depărtare, spre partea răsăritului acelui câmp, se vedea de departe un palat mare şi frumos. Zidurile lui nu se puteau asemăna în frumuseţe şi se vedeau că erau din aur curat. Strălucirea care ieşea din el lumina tot locul. Întrebându-l pe sfânt, acesta i-a spus că este palatul Împăratului.

Intrând în palat, au mai trecut printr-o poartă şi au dat într-o sală mare şi frumoasă. În partea de răsărit a sălii era o altă poartă mare şi înaltă, împodobită cu pietre scumpe şi făcută cu un meşteşug pe care mintea omenească nu poate să-l înţeleagă. În partea dreaptă a porţii era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos şezând pe tron, iar de-a stânga era icoana Maicii Domnului şezând pe tron. Acolo era mulţime de oameni, toţi îmbrăcaţi călugăreşte, cu hainele ca sângele, strălucind ca fulgerul şi ţinând în mâini cruci şi stâlpări. Aceştia i-au întâmpinat cu mare bucurie, arătând monahului mare dragoste.

Apoi poarta s-a deschis de la sine şi s-a revărsat multă lumină. Şi câte a văzut acolo este cu neputinţă a le scrie cineva. Pentru că ochi de om nu au văzut, urechi nu au auzit, la inima omului nu s-au suit şi mintea omului nu poate să le înţeleagă. Frumuseţea şi podoaba lor nu se pot spune şi nici nu se pot asemăna cu vreun lucru omenesc. Înspre mijlocul bisericii era un tron înalt şi preaslăvit. El era ca nişte cărbuni aprinşi şi strălucea ca soarele. Pe tron stătea Împăratul slavei, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Împrejurul tronului şi al Împăratului stătea mulţime nemăsurată de oameni: unii erau îmbrăcaţi în haine albe, alţii în veşminte monahiceşti, iar alţii cu rânduială ostăşească.

Chipul Împăratului era aşa cum se vede zugrăvit în icoane. Era cu trup plin şi îmbrăcat cu haine arhiereşti, iar pe cap avea o cunună de pietre scumpe. Podoaba şi frumuseţea Împăratului cine poate să le spună ? Din lumina care strălucea pe faţa Împăratului se lumina toată ceata sfinţilor şi toată biserica. Lumina care ieşea de la Împăratul slavei era atât de strălucitoare, încât dacă s-ar aduna miriade de sori nu ar fi strălucit atâta. Frumuseţea Împăratului slavei, strălucirea luminii celei nezidite, buna podoabă a bisericii, slava drepţilor, cine ar putea să le spună ? Că mai degrabă s-ar putea număra mulţimea stelelor şi nisipul mării decât să se poată spune acestea. Şi dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor şi dacă stelele cerului, nisipul mării şi frunzele copacilor s-ar face limbi, toate împreună nu ar putea spune măcar o parte din slava aceea.

Sfântul a intrat în biserică să se închine Împăratului, care i-a zis ca monahul să nu intre pentru că nu are îmbrăcăminte de nuntă. Mucenicul a intrat singur să se închine Împăratului şi toată ceata sfinţilor l-a cinstit ca pe o mare căpetenie a Împăratului. Şi nu numai ceata drepţilor, ci şi Împăratul l-a cinstit, căci S-a sculat de pe tron şi l-a primit cu mare bucurie, sărutându-l pe obraz.

Atunci Marele Mucenic a zis către El: Doamne, adu-Ţi aminte de sângele pe care L-ai vărsat pe cruce pentru cei păcătoşi ! Adu-Ţi aminte că Te-ai pogorât pe pământ ca să mântuieşti pe cei păcătoşi ! Deci iartă acest suflet şi-l povăţuieşte la calea mântuirii ! Adânc nemăsurat este mila Ta, Stăpâne, şi are trebuinţă de facerea de bine !

Atunci Împăratul i-a răspuns: Gheorghe, ştii prea bine dragostea pe care am arătat-o către el din început; pentru că i-am arătat tainele cele ascunse şi dragostea Mea cea mare. Şi mulţi oameni s-au nevoit în viaţa lor mai mult decât acesta şi nu au câştigat-o. Iar acesta, având-o în sufletul său, a trecut-o cu vederea, alegând mai degrabă lenevirea şi patima lumii decât pe Mine. Şi pentru aceasta nu este vrednic de iertare.

Şi iarăşi a zis povăţuitorul meu: Doamne, mă rog, iartă-l, căci de-l vei judeca după dreptatea Ta, este vrednic de pedeapsă; ci primească darul şi milostivirea Ta cu el. Cele ascunse ale inimii lui sunt înaintea Ta pururea. Vezi bunăvoinţa lui, plineşte-i cererile inimii lui şi, nevrând el, mântuieşte-l, Doamne, şi vezi aşezarea lumii ! Unde este pilda cea bună ? Unde este cuvântul Tău din gurile oamenilor ? Unde este îndemnarea ? Că deşi ar fi cineva să voiască să facă binele, îl face numai din buna lui voinţă, căci duhovnicii şi stareţii îl opresc. Fiecare caută cele pentru folosul său trupesc. Pentru aceasta, Te rog, învaţă-l să facă voia Ta ! Povăţuieşte-l la calea mântuirii ! Chiverniseşte-i în pace viaţa lui ! Fă-l moştenitor împărăţiei Tale, căci toate câte le voieşti, le şi poţi.

Împăratul a răspuns din nou: Gheorghe, iubitul meu, văd starea lumii; cuvintele Mele au încetat din gurile oamenilor. În locul cuvântului Meu, osândirea; în locul dragostei, ura, vrajba şi pizma; în loc de dreptate, nedreptate; a pierit adevărul, a lipsit smerenia, a prisosit răutatea, sodomia, curvia, preacurvia. Lumea s-a stricat ! Şi toate acestea le fac nu numai mirenii, bărbaţii şi femeile, ci şi unii preoţi şi călugări. Mă răstignesc a doua oară. Şi-au spurcat cu desăvârşire chipul călugăresc, cel îngeresc. Însă toate le rabd cu îndelungă răbdare, aşteptând îndreptarea şi pocăinţa lor. Iar pe acesta nu am încetat a-l povăţui până astăzi ca să facă voia Mea. Nu am încetat a-l striga prin cuvânt viu, să nu facă ceea ce nu-Mi place Mie. Iar, el, auzind glasul Meu şi cunoscând cum că Eu sunt, după cum s-a adeverit de la mulţi duhovnici şi robi ai mei îmbunătăţiţi, nu M-a ascultat. PC. Pagini duhovnicesti 63De multe ori i-am adus aminte de petrecerea lui cea dintâi, ca să se întoarcă iarăşi la ea; dar el a rămas neîndreptat. Deci fără de răspuns este înaintea Mea.

Atunci povăţuitorul meu a căzut la picioarele Împăratului cu mare smerenie şi a zis către Dânsul: Doamne, adu-Ţi aminte de sângele pe care l-am vărsat pentru dragostea Ta, şi-mi dăruieşte mie acest suflet, şi iartă-l pe el ! Aşa Te rog Doamne ! Şi învredniceşte-l să bea şi paharul pe care îl poftea !

 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, primind cununa mucenicească

Icoană de la Mânăstirea Neamţ

 

Atunci Împăratul cu faţa veselă şi cu bucurie a zis: Gheorghe, fie voia ta !

Povăţuitorul meu s-a sculat şi a stat înaintea Împăratului cu îndrăzneală. Iar Împăratul a luat cu mâna stângă un pahar plin; însă nu ştiu ce era în el, ci numai că era roşu ca vinul. Şi l-a binecuvântat cu mâna dreaptă şi l-a dat povăţuitorului meu, zicându-i: Acesta este paharul dragostei Mele; dă-i-l să-l bea !

Monahul a băut, şi era aşa dulce, încât nu se asemăna cu ceva pământesc. Şi după ce l-a băut, în suflet i-a venit o neasemănată dragoste şi dor dumnezeiesc, ca o pară de foc în inima lui. Prinzând îndrăzneală, a căzut la picioarele Împăratului, îmbrăţişându-le şi sărutându-le. Atunci Împăratul a zis: Gheorghe, ia-l şi mergeţi ca să se mai nevoiască, ca să câştige dragostea Mea pe care a pierdut-o şi să se gătească ! Şi când va fi voia Mea, o să-l învrednicesc să bea paharul.

Întorcându-se pe aceeaşi cale, în mijlocul punţii, marele mucenic i-a zis: Fratele meu iubit, împărăţia cerurilor se ia cu sila şi silitorii o răpesc pe ea. Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu. Să nu te arăţi nemulţumitor faţă de Făcătorul tău de bine, Dumnezeu ! Nevoieşte-te să câştigi dragostea Lui ! Găteşte-te să bei paharul ! Şi darul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu te va lăsa sărman şi nici eu nu te voi lăsa singur.

Şi făcând semnul sfintei cruci asupra monahului, a zis: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută robului tău. Şi s-a făcut nevăzut.