Cine e online?

Avem 54 vizitatori și nici un membru online

Pagini din vieţile sfinţilor (VI)

 

Despre cum ne agonisim mântuirea răbdând necazuri şi nedreptăţi în această lume nedreaptă, pentru a ajunge în lumea drepţilor lui Dumnezeu

Din întâmplările unui monah rus pe drumul către mântuire

... În timp ce ne bucuram eu şi sora mea de aceste daruri ale milostivirii lui Dumnezeu, vechiul prigonitor şi pizmaş, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, nu dormea. Câţiva dintre fraţii din mânăstire, prinzându-se că am bani şi că i-am încredinţat spre păstrare maicii Eufalia (în acea vreme, în Rusia, fetele care doreau să meargă la mânăstire aveau nevoie de o sumă de bani, ca un fel de zestre, ca să intre în mânăstire; acesta era şi cazul surorii acestui monah), au început să mă suspecteze că fac afaceri necurate la magazie. N-ar fi trebuit să fac un efort deosebit ca să-mi dovedesc nevinovăţia, fiindcă niciodată nu cumpăram efecte pentru magazie de unul singur, ci întotdeauna în prezenţa contabilului mânăstirii sau a altcuiva dintre ieromonahi. În plus, aveam acte cu care să justific fiecare cumpărătură, pe care le puteam prezenta oricând. Dar, puţin câte puţin, treaba s-a îngroşat, mergând până acolo, încât mi s-a făcut lehamite de atâtea hărţuieli şi eram decis să mă duc la Lavra Peşterilor, ca să evit această nouă ,,cercare”. Dar, ajungând la urechile stareţului Iona, acesta a insistat să rămân, să nu-mi aplec urechea la clevetiri şi pârâciuni, să fac bine să nu le iau în seamă. N-am vrut să-l supăr pe stareţ şi am rămas. În felul acesta s-au spulberat uneltirile diavolului, care nu urmărea altceva decât să mă scoată din mânăstirea în care făcusem jurământ să rămân până la moarte.

Am rămas la ascultarea de supraveghetor al magaziei mânăstireşti de haine şi încălţăminte, ducând mai departe jugul greu al prigoanelor şi al supărărilor de tot felul. Aveam multă treabă, dar supărări şi mai multe. Gâlceava se isca de acolo de unde cârmuitorul nostru, marele stareţ, părintele Iona, fiindcă purta el însuşi îmbrăcăminte veche şi ponosită, încălţat iarna şi vara cu aceiaşi pâslari, le impunea şi fraţilor aceeaşi modestie şi de aceea făceam foarte puţine achiziţii de îmbrăcăminte. Fraţii începuseră să cârtească, pretinzându-mi mie, ca unuia ce răspundeam de magazie, îmbrăcăminte corespunzătoare, pe care nu aveam de unde să le-o dau.

De aici mi se trăgeau toate ponoasele şi învinuirile, deoarece refuzau să accepte duhul de simplitate şi smerenie pe care ni-l impunea stareţul şi pe care numai el îl avea din belşug. Pentru a scăpa de reproşuri şi dojeni am încercat în nenumărate rânduri să scap de această ascultare, dar stareţul, părintele Iona, nici nu voia să audă. Lucrurile ajunseseră până acolo, încât renunţam şi la hainele de pe mine, ca să ajut pe vreunul care avea mai mare nevoie. Dar aceasta nu era decât o picătură într-un ocean .. Începusem să-l bârfesc şi să-l judec eu însumi pe stareţ, uitând de măreţia şi sfinţenia îndrumătorului, părintelui şi binefăcătorului meu.

Dificultăţile pe care le întâmpinam în fiecare zi în calitate de ,,responsabil” al magaziei m-au făcut să recurg la un gest nechibzuit, în urma căruia speram să mi se ia această ascultare. Am luat cheile şi i le-am dus stareţului, spunându-i că orice mi s-ar întâmpla, nu mă mai întorc la magazie. Părintele Iona a încercat mai întâi să mă ia cu binişorul, să mă liniştească, apoi, văzând că nu merge cu sfatul, m-a certat cu asprime, spunându-mi că nu-mi va îngădui să mă lepăd de ascultarea care îmi revenea şi că să fac bine să iau cheile înapoi. L-am refuzat cu obrăznicie şi am ieşit din chilia stareţului, după ce mai întâi i-am aruncat cheile pe masă, zicând: ,,Mai bine plec din mânăstire decât să iau cheile !”

A trecut o săptămână, au trecut mai multe, cheile continuau să se afle pe masa stareţului, până când a fost convocat soborul mânăstiresc, care a hotărât să preiau din nou cheile şi să rămân la vechea ascultare de responsabil al magaziei. M-au chemat în faţa soborului, ca să-mi comunice această decizie. M-am dus, i-am salutat după cuviinţă, zicând: ,,Domnul să fie cu voi şi cu cheile voastre !”, apoi am fugit şi m-am încuiat în chilie. Pradă unei emoţii răvăşitoare, m-am culcat şi nu mi-am dat seama când m-a luat somnul şi când am visat ceea ce am visat şi din care m-am ales cu un tâlc adânc.

Parcă mi se arăta raiul, de o frumuseţe de nedescris; îl vedeam de departe, era împrejmuit şi se intra doar printr-o singură poartă, înaintea căreia stătea Maica Domnului, îmbrăcată într-o cămaşă de păr aspru, ponosită. Am vrut să intru în rai ocolind-o, dar poarta se închisese. M-am dus să caut o altă intrare, dar n-am găsit. Una din străjile care stătea în dreptul porţii mi-a spus:

- De ce cauţi alte porţi fără să vorbeşti cu Portăreasa ?

Auzind aceasta, am căzut înaintea Maicii Domnului şi am început să-i sărut preacuratele sale picioare, zicând:

- Lasă-mă să intru în rai, Măicuţă, Împărăteasă cerească !

Nu mi-a răspuns. În schimb, mi-a apărut în faţă, ca din pământ, o femeie cu o înfăţişare respingătoare, de o monstruoasă urâţenie. Trupul ei răspândea o duhoare insuportabilă.

Arătându-mi-o, Preacurata mi-a spus:

- Dacă săruţi această femeie, te voi lăsa să intri în rai.

N-am îndrăznit să nu fac ceea ce-mi cerea, m-am atins cu precauţie de nasul femeii şi am sărutat-o.

Atunci Maica Domnului i-a dat poruncă femeii:

- Fă-l să vadă cum arată cele ale lumii !

Fără a sta o clipă pe gânduri, acea femeie care te băga în groază a început să-şi sfârtece trupul cu mâinile, chiar în dreptul inimii, şi am văzut, cu oroare, că în rana pe care şi-o făcuse colcăia puzderie de şerpi şi de alte reptile, care de care mai hidoase şi mai dezgustătoare, târându-se, încolăcindu-se, împletindu-se unele cu altele într-o îngrămădeală de neînchipuit.

Sfânta Portăreasă a grăit către femeie:

- Alege şi dă-i să-şi facă îmbrăcăminte !

Femeia a început să ia din grămadă cu amândouă mâinile şi ce nimerea îmi dădea mie. Era ceva de groază ! Gadinele se zvârcoleau, încercau să ajungă la mine, îşi clătinau capetele oribile, îmi aruncau priviri ucigătoare. Încremenisem de spaimă.

- Ia, ia, mai ia, am auzit glasul Împărătesei cereşti, dacă vrei să intri în rai ...

Am luat din ceea ce mi se dădea, dar ... m-am trezit.

A fost un vis de care aveam să-mi amintesc de multe ori, văzând în el voinţa Maicii Domnului de a mă determina să fac ascultare, în ciuda necazurilor, bârfelor şi învinuirilor care puteau să mi se tragă de la ea, cunoscând că dacă nu-i voi respecta porunca, nu mă voi mântui şi nu voi dobândi raiul. Visul acela m-a impresionat teribil, nu puteam să nu recunosc în acele gadini pe fraţii din mânăstire care mă cleveteau şi mă defăimau în tot chipul.

A doua zi am fost chemat la chilia părintelui Iona, unde se aflau şi alţi stareţi din sobor. Ameninţându-mă cu degetul, părintele Iona mi-a spus:

- Voinţa Maicii Domnului este să rămâi în mânăstire, altminteri ia-ţi gândul de la rai, părinte ! Am plâns cu amar, uluit de înainte-vederea părintelui meu, am luat cheile, cu smerenie m-am aplecat până la pământ în faţa lui şi a celorlalţi stareţi şi am ieşit fără să spun un cuvânt.

M-am întors în chilia mea, m-am dus în cerdac, am făcut câteva metanii, cerând ajutor şi mijlocire de la Împărăteasa cerească, mi-am reluat ascultarea, simţindu-mă din ce în ce mai întărit în duh împotriva atacurilor vrăjmaşului şi a clevetirilor oamenilor.