Cine e online?

Avem 78 vizitatori și nici un membru online

Întâmplări minunate din zilele noastre (II)

de Vlad

 

Este absolut fenomenal devotamentul de mamă, aşa cum a fost rânduit el, în inima femeii, de Dumnezeu. Cine ne iubeşte, în viaţa noastră, mai mult decât mama ? Mama, care este capabilă să se jertfească până la sânge pentru pruncul ei. Iată o mărturie a iubirii de mamă, care, chiar dacă s-a sfârşit rău pentru ea, ne arată că încă există, astăzi, oameni între oameni. Oameni care ştiu să fie oameni.

În Norfolk, Marea Britanie, la începutul acestui an, Lorraine Allard, de 33 ani, a fost diagnosticată ca având cancer de ficat într-o stare avansată, în vreme ce era însărcinată în 4 luni cu primul ei fiu. Mamă a 3 fetiţe, Lorraine a fost sfătuită să-şi avorteze băieţelul pe care-l purta în pântece, care avea pe atunci 23 de săptămâni, pentru a începe imediat chimoterapia.

În ciuda sfatului medicului, curajoasa femeie a vrut să aştepte îndeajuns de mult timp pentru a-i da băieţelului ei, încă nenăscut, o şansă să trăiască. Ea i-a spus soţului ei, Martyn: ,,Dacă eu voi muri, băieţelul meu va trăi”.

Lorraine a fost programată pentru cezariană la 26 de săptămâni, dar a intrat în travaliu prematur şi şi-a născut fiul, Liam, pe 18 noiembrie. La naşterea lui, Martyn spunea presei: ,,Era atât de mic, doar 1 lb şi 11 oz (adică, în greutăţile noastre, cam 800 de grame), că sora mi l-a smuls din braţe, i-a dat PC. Pagini duhovnicesti 10voie lui Lorraine să-i dea un pupic, iar apoi l-a dus la incubator”.

Iar despre soţia lui, a spus: ,,Ea era atât de emoţionată. Era atât de hotărâtă să-i dea copilului ei cât mai multe şanse să trăiască şi era fericită că el s-a născut natural, ceea ce a însemnat că nu a avut nevoie să se recupereze vreme de câteva săptămâni ca după o cezariană, înainte de a începe chimoterapia”.

Ea a început chimoterapia şi, deşi medicii au spus că ea nu se mai putea vindeca, ei sperau ca tratamentul să-i micşoreze tumoarea, ceea ce i-ar mai fi putut da ei câţiva ani de viaţă. Cu toate acestea, analizele din 17 ianuarie au dezvăluit că tumoarea continua să crească, iar Lorraine a murit a doua zi.


Lorraine, ţinându-l în braţe pe Liam, iar lângă ea, soţul ei, Martyn. O femeie fericită, împlinită, că şi-a făcut datoria de mamă, de om, chiar cu preţul vieţii


Soţul ei, Martyn Allard, a povestit periodicului Daily Mail: ,,În ziua în care Lorraine a murit, ea nu mâncase de 2 săptămâni şi nu putea bea nimic. Stăteam lângă ea şi ea îmi strângea mâna destul de tare. Am stat aşa cam jumătate de oră. Am putut simţi în pieptul meu că inima ei bătea mai rar. Apoi, ea a plecat pe nesimţite. Era foarte liniştită”.

,,Lorraine era pozitivă în tot acest timp. Avea putere pentru amândoi. Nu pot descrie cât de curajoasă era. Către sfârşit, noi ştiam că lucrurile nu mergeau bine, dar ea era extrem de fericită că îi dăduse viaţă lui Liam. Când Liam va fi îndeajuns de mare, nu-i voi spune că Lorraine şi-a dat viaţa pentru el, dar îi voi spune că ea a vrut să fie sigură că el a avut o şansă bună de viaţă. Ea mi-a spus că nu vrea ca el să se simtă prost din acest motiv”.


Într-un articol care avea un titlu de genul Vom plăti pentru că-i tratăm pe copiii de astăzi ca pe nişte mărfuri, apărut într-un ziar canadian, scrie (nu am tradus cuvânt cu cuvânt şi printre rânduri există şi comentariile mele):

E o lume mică, nu ? Atât de mică că o femeie poate, întâmplător, să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să se căsătorească cu fratele ei geamăn de care a fost despărţită la naştere. Dar dacă credeţi că recenta poveste a celor doi gemeni britanici, care au fost nevoiţi să divorţeze, după ce au aflat că sunt frate şi soră, este doar un incident care s-a petrecut o dată şi nu se va mai repeta, mai gândiţi-vă odată.

Poate nu se va mai întâmpla cu gemeni, fiindcă regulile de adopţie mai fericite dictează acum ca gemenii să fie păstraţi împreună. Dar alte circumstanţe se răsfrâng asupra copiilor şi fac pe mulţi oameni să sufere cumplit. Astăzi, există o sumedenie de variante de a da naştere unui copil: se amestecă celula-mamă şi celula-tată (ca să mă exprim omeneşte), provenite de la donori cunoscuţi, ba chiar există posibilitatea de a amesteca 2 celule-mamă cu o celulă-tată, iar fătul să fie purtat de o a treia femeie, astfel ca pruncul ce se va naşte să aibă 3 mame ... Aşa se amestecă, într-un mod cel puţin bizar, istoriile rudeniilor, identităţile personale şi relaţiile viitoare dintre oameni.

Astfel de amestecuri de celule-mamă şi celule-tată cresc şansa ca în viitor astfel de copii să se poată căsători cu o persoană care-i este frate sau soră de mamă sau de tată (în engleză, sibling, adică fraţi sau surori având un singur părinte comun).

Sistemul de adopţie a ajuns în ziua de astăzi să poată oferi unui copil adoptat orice informaţie despre cine este el, cu adevărat. În trecut, istoriile copiilor erau îngropate, şterse, însă astăzi poţi şti a cui moştenire genetică o porţi. Se consideră că este bine să ştii astfel de lucruri: este necesar pentru dezvoltarea ta sănătoasă să-ţi cunoşti identitatea, rădăcinile, cultura şi moştenirea, ca şi locul în această lume. Dar când societatea în care trăim atentează la aceste lucruri, care ni se cuvin să le ştim, totul sfârşeşte cumplit.

Un exemplu concret: în anii ’1960, guvernarea din Manitoba (o provincie din centrul Canadei), a decis să ia mii de copii aborigeni de la sânul mamei lor şi să-i dea spre adopţie unor familii albe. Acest experiment, sau ce-a fost, s-a dovedit a fi un dezastru. Când aceşti copii au crescut şi au priceput ce s-a făcut cu ei, urmările pentru sănătatea lor emoţională au fost devastatoare. 40 de ani mai târziu, unii au reuşit să se întoarcă în sânul familiei lor adevărate, alţii rătăcesc încă între două lumii, suferind de toate bolile sociale inerente unei asemenea crize sufleteşti.

Nu poţi trata fiinţa umană ca pe un obiect, care poate fi creat sau schimbat fără purtare de grijă. Vom plăti un preţ imens peste 20 de ani pentru că ne-am jucat de-a genetica şi identităţile tehno-pruncilor de astăzi.

Nimeni nu-şi ridică problema ce se va întâmpla când aceşti copii - născuţi din tot felul de combinaţii făcute de minţile bolnave ale aşa-zişilor oameni de ştiinţă contemporani - îşi vor pune întrebări, aşa cum îşi pune orice om, pe parcursul vieţii lui. Întrebări care au nevoie de răspunsuri, răspunsuri de care atârnă fericirea, pacea sufletească şi chiar sănătatea acelei fiinţe umane: cine sunt, ce sunt, încotro mă îndrept, care este rostul meu pe acest pământ şi altele. Spre deosebire de copiii aborigeni de acum 40 de ani, aceşti tehno-copii vor avea mai mult de luptat pentru a afla cine sunt.

Acum câteva luni, era o relatare despre un grup de femei şi copiii lor, care se adună o dată pe an pentru un fel de reuniune familială. Copiii sunt ai unui bărbat care şi-a donat sămânţa (presupun că femeile respective îi cunosc identitatea) şi, când sunt rânduiţi pentru a li se face o fotografie de familie, iese în relief faptul că ei seamănă între ei, deşi au mame diferite. Oricum, ei se numără printre cei fericiţi: ştiu care le sunt surorile şi fraţii după tată.

Această idee, concepţie, sau cum poate fi numită - că poţi amesteca celulele-mamă şi celulele-tată fără a ţine cont de o seamă de considerente morale şi etice, fără a te gândi nici o clipă că acei copii vor fi într-o bună zi adulţi şi cine ştie cum se vor simţi în propria piele ... - este unul din flagelurile cele mai oribile ale lumii în care trăim. Şi doar unul din cele care afectează copiii noştri. Tot timpul vorbim despre cât de mult ne iubim copiii. Ciudat, se pare că nu-i tratăm după cât spunem că-i iubim ...

Povestea asta parcă şi întunecă sacrificiul minunat de care a fost capabilă Lorraine pentru fiul ei, Liam. Dar poate e mai bine că le-am pus împreună, fiindcă aşa Lorraine va străluci şi mai tare în omenia ei !