Cine e online?

Avem 116 vizitatori și nici un membru online

Pagini din vieţile sfinţilor (XVIII)

de un monah

 

Există o sumedenie de frânturi din vieţile sfinţilor sau din slujbele bisericeşti care ne sunt mai puţin cunoscute, fiindcă trecem pe lângă ele, din obişnuinţă, din nebăgare de seamă, sau din pricina vâltorii vieţii. Dar să ne oprim puţin paşii vieţii şi să luăm aminte la ele.

 

Pilduitoarea pătimire a Sfântului Nichifor (pomenit la 9 februarie)

De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pre fratele său pre care l-a văzut, pre Dumnezeu pre care nu l-a văzut cum poate să-l iubească ? Şi această poruncă avem de la dânsul: ca cel ce iubeşte pre Dumnezeu, să iubească şi pre fratele său (I Ioan 4, 19, 20).

Tot cel ce urăşte pre fratele său, ucigător de oameni este; şi ştiţi că tot ucigătorul de oameni nu are viaţă veşnică întru dânsul petrecând (I Ioan 3, 15).

Viaţa Sfântului Mucenic Nichifor ne arată încă o dată nouă creştinilor adevărul cuvintelor Sfintei Scripturi şi al poruncilor lui Dumnezeu. Ne arată că slovele de Dumnezeu însuflate nu trebuie să rămână doar pe hârtie, ci trebuie să se scrie cu litere de foc în inimile noastre şi să ni se facă lucrătoare spre viaţa veşnică.

Sfântul Nichifor era un creştin din Antiohia cea mare a Siriei legat printr-o prietenie frumoasă de preotul Saprichie din aceeaşi cetate. Atât de mare era dragostea dintre ei încât mulţi îi socoteau fraţi după trup. Dragostea lor a fostPC. Pagini duhovnicesti 114 zavistuită de vrăjmaşul diavol care a semănat vrajbă între ei şi în cele din urmă a reuşit să-i despartă, cei doi ajungând să se urască foarte tare.

După o vreme, venindu-şi în sine, Nichifor a înţeles că vrăjmăşia dintre ei este de la diavolul şi şi-a rugat prietenii să mijlocească împăcare între ei. Văzând că preotul nu vrea să-l ierte şi să se împace, s-a dus personal şi şi-a cerut iertare, amintindu-i de cuvintele Sfintei Scripturi şi de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. În ciuda tuturor încercărilor lui Nichifor, Saprichie a rămas neînduplecat, neavând nici dragoste, nici frică de Dumnezeu.

În acea vreme, în cetatea lor s-a făcut prigoană mare împotriva creştinilor şi a fost prins şi Saprichie şi dus la ighemon care i-a cerut să jertfească zeilor, spunându-i că dacă nu o va face, va fi muncit şi dat morţii. Umbrit de darul lui Dumnezeu, preotul Saprichie a mărturisit cu mult curaj pe Dumnezeu, a pătimit munci grele şi nu s-a lepădat de Dumnezeu.

Văzându-l neînduplecat în mărturisirea lui, ighemonul a poruncit să i se taie capul cu sabia. Aflând de condamnarea lui la moarte, fericitul Nichifor a alergat şi s-a aruncat la picioarele lui, cerându-i din nou să-l ierte şi să se împace pentru Dumnezeu, numindu-l mucenic al lui Hristos.

Orbit de ură şi împietrit la inimă, Saprichie, deşi se afla atât de aproape de moarte, nu a vrut să-l ierte şi să se împace cu el. Până şi prigonitorii s-au mirat de împietrirea lui Saprichie, dar nefiind creştini, nu au înţeles de ce Nichifor mai cere iertare de la un om aflat în pragul morţii.

Când a fost chinuit, Saprichie i-a spus ighemonului: ,,Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, care l-a creat”.

Iată că el ştia adevărul, iar cuvintele lui nu au fost în van, căci Dumnezeu văzând împietrirea inimii lui şi ura ce o avea asupra aproapelui, a luat darul Său de la Saprichie. Când călăii i-au cerut să-şi plece genunchii pentru a-i tăia capul, el i-a întrebat de ce vor să-l omoare; nemaiavând darul lui Dumnezeu, el le-a spus că se închină şi jertfeşte zeilor. Nichifor, fiind de faţă, l-a rugat cu lacrimi fierbinţi să nu se lepede de Hristos şi să nu-şi piardă cununa cerească împletită cu multe pătimiri.

Însă Saprichie nu-i mai auzea cuvintele şi îndemnurile înţelepte, căci ura îl orbise şi surzise pentru cuvintele vieţii veşnice. Nichifor a strigat atunci călăilor că el este creştin şi că este gata să moară pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Ighemonul aflând, l-a eliberat pe ticălosul Saprichie şi a poruncit să i se taie capul lui Nichifor.

Saprichie a pierdut într-o clipită străduinţa de-o viaţă şi pătimirile suferite pentru Hristos doar pentru că nu s-a smerit şi nu a înţeles că toate poruncile trebuie respectate. Iar Nichifor pentru smerenia şi strădania lui de a se supune poruncilor lui Dumnezeu, dintre care aceea a iubirii aproapelui este la fel de mare ca cea a iubirii lui Dumnezeu, a primit cununa muceniciei şi s-a învrednicit să stea în ceata sfinţilor mucenici.

În Legea Veche, Dumnezeu cerea iudeilor ca animalele pe care le aduceau jertfă să fie fără prihană la trup: Vor fi primite cele ce sunt fără de prihană, parte bărbătească din cirezi, sau din oi, sau din capre. Nici una din cele ce au prihană întru sine, să nu aducă Domnului, pentru că nu va fi primită (Leviticul 22, 19-20). De asemenea, când Dumnezeu porunceşte evreilor să jertfească mielul, înainte de ieşirea din Egipt, spune: Să fie vouă mielul desăvârşit, parte bărbătească de un an să fie vouă (Ieşirea 12, 5).

Mielul pascal era preînchipuirea Mântuitorului Hristos, şi jertfirea mielului era preînchipuirea Jertfei de pe Golgota. Toţi cei care au urmat Mântuitorului şi şi-au jertfit viaţa pentru El trebuiau să fie ca mielul de odinioară, desăvârşit şi fără prihană; aşa cum mielul era neprihănit la trup, tot aşa creştinul care ajungea să-şi dea viaţa pentru Hristos trebuia să fie desăvârşit în cugetul său. Iată de ce nu a fost primită jertfa lui Saprichie: având prihana neiubirii aproapelui nu a putut să-şi dea viaţa pentru Hristos.