Cine e online?

Avem 71 vizitatori și nici un membru online

Pentru Biserica noastrăPC. Pentru Biserica noastra

de Simion Mehedinţi

 

Cuvânt la întâia aniversare a Societăţii Ortodoxe Române, ţinut la Ateneu, în 29 mai 1911

 

Doamnelor şi domnilor,

De ani de zile, neguri grele se adună asupra Bisericii Române. Viaţa religioasă a poporului nostru a fost adânc tulburată, iar cei ademeniţi de modele străinătăţii socoteau sosită vremea ca, şi la noi, statul să se despartă de Biserică, părăsind-o în voia împrejurărilor.

O mare nelinişte a cuprins atunci pe toţi românii cu grijă de viitor. Şi, fără zăbavă, cei ce cunosc preţul tradiţiei în educaţia unui neam s-au adunat şi au declarat făţiş:

Noi, românii, vrem să fim ceea ce suntem: fii ai părinţilor, urmaşi ai strămoşilor noştri, iubind ceea ce au iubit ei, adorând ceea ce ei au adorat. Statul nostru nu va oropsi Biserica naţională, cu care de sute şi sute de ani a trăit şi a crescut împreună. Clericii noştri nu-s oameni de pripas, buni de svârlit peste hotare, ci băştinaşi ai acestui pământ, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi acelaşi suflet ca şi noi.

Acesta a fost gândul din care s-a născut societatea noastră – nu numai română, ci şi creştină; nu numai creştină, ci şi ortodoxă-naţională.

 

* * *

 

Se împlineşte abia anul de când societatea a luat fiinţă. Privind însă ceea ce am lucrat până azi, putem fi aproape mulţumiţi.

Mai ales în vremuri ca acestea, când negurile s-au adunat în chip de nouri sfâşiaţi de fulgere şi de trăsnete, adunarea de faţă este un adevărat liman pentru toţi cei bătuţi de vânturile îndoielii.

Când chiar cei mai răi acuză fără sfială, când chiar şi cei mai buni vorbesc cu amărăciune, societatea noastră, ridicându-se peste viforul patimilor individuale zice tuturor românilor de caracter: nu vă pierdeţi cumpătul şi nu confundaţi oamenii cu ideile pe care ei ar trebui să le reprezinte.

Furtuna care bântuie acum Biserica noastră nu priveşte religia, ci numai pe cei ce sub haina cinstită a Bisericii au ascuns noroiul păcatelor personale. Păcatul însă este una, instituţia este alta. Ca frunzele veştede, care cad înainte de vreme, aşa cad şi vor cădea în fiecare generaţie toţi cei slabi şi întinaţi de rele. Popoarele însă trăiesc şi vor trăi mai departe, iar împreună cu ele vor trăi şi înflori toate aşezămintele care ajută înnobilarea vieţii. Va dăinui deci şi Biserica.

Nu vă plecaţi ochii nici în faţa scepticilor, care privind căderea unuia şi altuia socot că religia este osândită să piară, nici în faţa creştinilor de alte confesiuni, care aşteaptă să îngenunchem de acum sub alte evanghelii.

 

* * *

 

«Zis-a cel deşert întru sine: Vor fi goale de aci înainte cerurile. Ştiinţa a biruit religia; civilizaţia dărâmă templele ... Va fi gol cerul şi deasupra României ...»

De 50 de ani, de când gunoaiele Parisului aduse în mode, în cărţi, în legi şi alte articole de import, au început a se scutura peste oraşele noastre: în teatre, în cluburi, în redacţii de gazete, în reviste şi chiar în şcoli, am auzit adeseori această profeţie. Cei ce au gustat puţin din coaja ştiinţei exacte s-au grăbit să ne spună că Dumnezeu nu este nicăieri în natură; că nu se vede nici cu microscopul, nici cu telescopul ! Ne-au proorocit chiar că se apropie amurgul tuturor religiunilor, iar unii, mai zeloşi, nu s-au sfiit să ducă această veste până şi în faţa copiilor, socotind că şcolarii vor învăţa mai bine latineşte, dacă vor tâlcui pilde ca acestea: credo deum non esse – cred că nu este Dumnezeu !

Cunoaştem şi prea cunoaştem aceste glasuri de coabe. Atâta numai că nu ne mai speriem, ci le ascultăm cel mult cu milă. Căci azi sunt şi între români destui, care, de la coaja ştiinţei, au început a se apropia de miezul ei. Şi în loc de a mai asculta pilduirea unor astfel de calfe mediocre, în a căror minte se învârtesc locului trei fapte şi două idei, azi începem şi noi a ne îndrepta ochii spre adevăraţii oameni de ştiinţă. Azi ştim că a existat un oarecare Pasteur; că acel Pasteur «cel mai mare dintre francezii timpului său» cunoştea şi el ce este microscopul şi că, după o viaţă bogată în mari descoperiri care au lărgit orizontul ştiinţei, el mărturisea totuşi cu smerenie: Din toate părţile ne împresoară mister şi iarăşi mister ...

Ştim apoi că, nu prea de mult, din mijlocul ştiinţei germane s-a auzit acel ignorabimus al lui Du Bois Reymond, care a răsunat ca un glas de trâmbiţă pe deasupra tuturor academiilor şi societăţilor ştiinţifice.

Mai ştim de asemenea, din înţeleapta Anglie, ca cel mai mare filozof al veacului abia încheiat, Herbert Spencer, după ce a dat ocol tuturor ştiinţelor, a mărturisit cu fireasca lui sinceritate că nicăieri între religie şi ştiinţă nu poate fi ciocnire; fiindcă orice pas mai departe în ştiinţă este o fereastră mai mult spre întunericul de dincolo de cunoştinţă, şi că prin urmare sentimentul religios va fi şi va dăinui, cât va exista pe faţa pământului o minte omenească la fel cu cele de azi.

Nu ne speriem deci de ironia ieftină a celor ce privesc sceptici spre religie – numai fiindcă au aflat marele mister ! că oxigenul şi hidrogenul, combinate împreună, fac apa. Pe astfel de oameni unilaterali, care privesc lumea cu un singur ochi, Kant îi numea ciclopi. De ciclopia unora ca aceştia, care vorbesc în numele ştiinţei fără să bănuiască hotarul filozofic al puterii spiritului omenesc de a cunoaşte lumea, nu ne mai speriem. După ce am cunoscut acum 30-40 de ani scepticismul glumeţ al voltairienilor de nuanţă mai mult literară, iar mai târziu scepticismul posac al cârtiţelor de laborator şi al câtorva Sancho de la porţile ştiinţei exacte, am ajuns astăzi să cunoaştem şi să preţuim concepţia despre lume a unui Pasteur, Spencer, Carlyle şi altor minţi geniale – dar tocmai pentru aceea pline de smerenie în faţa tainelor universului.

Ca şi în alte ţări cu o cultură mai temeinică, încep acum a se ridica şi printre români destui care să cinstească sentimentul religios, nu numai din respect pentru tradiţie, ci şi din proprie convingere filozofică. De aceea, celor ce proorocesc că de aci înainte «vor fi goale cerurile deasupra României», noi le răspundem un singur cuvânt: vor fi goale numai acolo unde sufletul omenesc va fi gol ...

Acesta este răspunsul pe care o dată pentru totdeauna îl dăm tuturor importatorilor de gunoaie moderniste şi tuturor ciclopilor intelectuali care, ocupându-se de ştiinţa exactă, n-au ajuns încă la conceptul mai fin – al neştiinţei exacte, singurul care permite o privire cu adevărat filozofică asupra religiei şi sentimentului religios.

 

* * *

 

Mai este apoi un cuvânt, pe care societatea noastră se simte datoare să-l spună şi credincioşilor de alte confesiuni.

Noi, românii, am îngăduit şi îngăduim pe pământul nostru toate credinţele religioase. Mântuiască-şi sufletul lor evreii, ruşii, tătarii, lipovenii, germanii, francezii, grecii, turcii şi toate neamurile pământului ... în biserica lor, în limba lor, după credinţa lor. PC. Pentru Biserica noastra SMNu ne priveşte.

Vrem să se ştie însă lămurit: că nu ne este prieten, ci duşman ne este cine va voi să ne tulbure conştiinţa, hulind Biserica dominantă a statului nostru şi îmbiindu-ne spre alte confesiuni.

 

Simion Mehedinţi (1868-1962)

 

Să ştie toţi că tradiţiile noastre religioase nu le schimbăm cu ale nimănui.

Măreţ este Sfântul Petru din Roma şi, fireşte, pleacă sufletul spre evlavie oricărui om care este cu mintea gata spre meditaţie religioasă ori capabil de impresii artistice. Tot aşa este Sfânta Sofia din Constantinopol, Domul din Cologna, Notre-Dame din Paris şi multe alte locaşuri de închinare şi creştinească reculegere. Pentru noi însă cu mult mai bogat izvor de întremare sufletească este Cozia cu chipul lui Mircea cel Bătrân şi al Teofanei care, cernită în haine călugăreşti, a plâns acolo până la moarte pe fiul său ucis în câmpul Turdei. Acolo, lângă altarul de pe malul Oltului, este adevărata noastră Biserică.

Biserica noastră mai este la Curtea de Argeş a cărei duioasă legendă despre jertfirea soţiei meşterului Manole face să roureze de lacrimi până şi ochii pruncilor noştri.

Biserica noastră este la Rădăuţi, unde se odihneşte Bogdan descălicătorul.

Biserica noastră este la Putna, unde doarme Cel Mare şi Sfânt, pe care însuşi papa de la Roma l-a numit «atletul întregii creştinătăţi».

Biserica noastră este în sfârşit peste tot unde dorm somnul lor de veci ctitorii de aşezăminte, voievozii dătători de legi şi datini şi oriunde se aude o rugă în graiul neamului nostru. Căci, în deosebire de alţii, care au primit creştinismul din porunca unui stăpân – trecând într-o bună dimineaţă prin apa unei gârle şi ieşind la malul celălalt botezaţi – la noi Biserica s-a înfiripat pe încetul sute şi sute de ani, împreună cu limba, pe când părinţii noşţri erau încă sub stindardul legiunilor. Crucea noastră se cheamă şi azi cruce, ca şi în basilicele din preajma castrelor; cimitirul se cheamă cimitir; ziua odihnei se cheamă Duminică, iar banul morţilor este nelipsit şi azi din mormintele româneşti, ca şi din mormintele de acum 2.000 de ani. De aceea Biserica noastră ne vorbeşte un grai cu un înţeles, pe care nu-l poate avea pentru noi nici o altă Biserică din lume.

Este însemnată şi aiurea serbarea anului nou când omul îşi face măcar o clipă socoteala vieţii şi se pregăteşte să treacă spre alt an; însă pentru noi românii nicăieri nu se înnoieşte anul ca în ţara noastră unde, alături de slujba bisericii, colindul copiilor ne aduce aminte de Traian, marele întemeietor al neamului – pe care şi alţi creştini îl cinstesc ca pe un sfânt, cu toate că n-a fost nici măcar creştin !

Este duioasă peste tot serbarea naşterii Pruncului din Betleem, dar nicăieri ea nu ne mişcă sufletul mai mult decât la noi, unde cântecul florilor dalbe dezmiardă ca pe un prunc omenesc «mititel şi-n făşeţel» pe Cel culcat odinioară în iesle; şi unde numele Lui ler-leroi Doamne ne aduce aminte de trecutul nostru roman, de creştinismul nostru născut în preajma lagărelor.

Cinstite sunt – şi cinstite să fie – toate bisericile pământului, în care omul poate face un pas mai departe către ideal.

Mai cinstită însă – şi decât toate mai scumpă pentru noi – este Biserica noastră, ale cărei binecuvântări adumbresc viaţa mamelor, a soţiilor, a pruncilor şi a tuturor celor iubiţi ai noştri şi până ce le încrucişăm mâinile pe piept.

«Uitatu-m-am în mormânt şi am văzut ţărâna şi oasele goale ... Şi-am întrebat: unde este împăratul şi unde ostaşul ... unde bogatul şi unde este săracul ... unde este robul ...»

Aş vrea să ştiu: în ce biserică, slujba morţilor aduce lacrimile în ochi până şi străinului care întâmplător se opreşte din cale în faţa unui sicriu necunoscut ?

Aş vrea să ştiu: în ce biserică noi, românii, am putea auzi o rugăciune care să vorbească sufletului atât de potolit şi grav, ca acea «Lumină lină a sfintei sări» a cărei tainică poezie aromeşte orice suflet simţitor în ceasurile de reculegere ale vecerniei ?

A se atinge cineva de Biserica noastră, ar însemna să ucidă însăşi fiinţa noastră sufletească, înfiripată de atâtea sute de ani, împreună cu limba şi neamul, prin toate împrejurările fericite şi nefericite de care poporul nostru a avut parte pe acest pământ.

Ba ar însemna ceva şi mai odios: o agresiune asupră-ne în casa noastră, un act de netoleranţă faţă de poporul cel mai tolerant al Europei.

Răsfoiţi istoria şi vedeţi:

Nu noi, românii, am pustiit Europa cu «războaie de 30 de ani», arzând oraşele şi ucigând norodul pentru credinţele şi obiceiurile sale religioase.

Voievozii noştri n-au tras cu puşca de pe ferestrele palatului lor în grămada celor de acelaşi sânge cu ei, dar de altă credinţă.

Clericii noştri n-au ars pe nimeni pe rug.

America şi Siberia n-au văzut pribegind din Ţările Româneşti bătrâni şi copii surghiuniţi de la vatra lor strămoşească pentru credinţa lor.

Dimpotrivă, am îngăduit tuturor să-şi îngrijească de suflet cum vor. Ba am primit şi pe cei prigoniţi din alte ţări. Lipovenii alungaţi din Rusia, la noi şi-au găsit liman de scăpare. Evreii, căsăpiţi mereu aiurea, în răstimpuri ce se întorc ca vremea secerişului, tot la noi au năpădit. Grecii Eteriei la noi s-au adăpostit. Bulgarii fugiţi de ştreang din dreapta Dunării aici s-au aciuat. Până şi celor mai depărtaţi le-am stat în ajutor. Cu moşiile noastre am dăruit bisericile străinilor. Cu jertfa noastră am tipărit cărţi pentru cei asupriţi de păgâni. Am tipărit în greceşte, slavoneşte, în limba georgiană, ba şi în limba arabă ! iar azi, sub ocrotirea legilor noastre, cu cheltuiala statului, ridicăm temple lui Alah, pentru ca musulmanii din Dobrogea să se poată închina după credinţa lor – din vârful minaretelor, hogii să poată vesti de 3 ori pe zi profetului cum răsplătesc românii pentru bisericile arse odinioară în numele lui.

Am dori să aflăm, cine dintre toate neamurile Europei se poate lăuda cu o toleranţă religioasă atât de largă şi veche ca a noastră ?

Dar tocmai pentru aceasta, am socoti ca o grea injurie să cerce cineva în acest veac de lumină, să ne îndemne a uita tradiţii atâta de cinstite şi vrednice de atâta laudă.

Acesta este cuvântul hotărât, pe care-l spunem celor de alte confesiuni – pentru ca să-l ştie.

 

* * *

 

Isprăvind aici cu scepticii şi cu alţi adversari ai Bisericii, mă întorc acum către membrii devotaţi ai societăţii noastre şi-i întreb: pe ce cale vom atinge în Ţara Românească idealul nostru ? În ce fel statul român va împlini, după vorba lui Bismarck, menirea sa cea mai înaltă: de a realiza în viaţa de toate zilele învăţăturile evanghelice ?

Pe o singură cale: să dăm Bisericii locul care i se cuvine în educaţia poporului.

Alături de şcoala primară, de care n-au parte nici jumătate din copilăretul ţării; alături de armata care este o minunată şcoală de onoare, de ordine şi de spirit de solidaritate, şcoala cea mai cuprinzătoare este biserica: ea ne ia de mână din copilărie şi ne însoţeşte până la mormânt. În fiecare zi acasă, şi măcar o dată pe săptămână la biserică, ea ne îndreaptă ochii spre ideal, îi îndreaptă adecă celor ce au ochi de văzut şi urechi de auzit.

Ce minunate învăţături poate asculta la slujba bisericii, orice om deprins să cugete !

Când preotul spune: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim, în câteva vorbe, biserica ne lămureşte unul din adevărurile cele mai rare, la care se poate ridica mintea omenească. Şi anume: că nu pe calea raţionamentului se pot apropia oamenii, fiindcă toate judecăţile noastre sunt relative, iar ce este relativ nu împacă niciodată cugetul. De-ar fi nuanţele de păreri mai fine decât apele seninului ceresc, şi tot găseşte omul pricină de împotrivire contra altui om. Ceea ce poate uni însă deplin pe toţi, este singură iubirea. Când iubeşti pe cineva, îl priveşti cu îngăduinţă şi treci cu vederea deosebirile aproximative ale gândirilor; din dragoste mărturiseşti într-un gând cu acela care ţi-e drag ... Căci nu-i nici un imperativ mai categoric decât al iubirii.

Şi câte, şi câte învăţături nu poate scoate cel obişnuit cu meditarea pildelor Evangheliei şi altor cărţi bisericeşti !

Pentru ca aceasta să fie cu putinţă trebuie împlinită în Biserica noastră o mare lipsă: trebuie să se audă în ea nu numai cuvintele arătate de tipicul slujbei, ci şi cuvântul viu al preotului. Trebuie să avem predicatori. Preoţii noştri să-şi aducă aminte că Hristos n-a zis mergeţi şi citiţi, ci mergeţi şi predicaţi evanghelia. Preotul s-ar cuveni adecă să fie cel mai de seamă om din fiecare parohie. Nu mai vorbim de arhierei care ar trebui să fie cele mai distinse personalităţi din fiecare generaţie. În gura lor, în fiecare duminică, învăţătura creştină ar trebui să ne pară totdeauna nouă şi strălucită ca în ziua cea dintâi, când Cel născut în Nazaret răscolea sufletul mulţimii cu frumuseţea vorbei şi a faptelor sale totdeauna la fel cu vorba.

Vă întreb însă, unde sunt predicatorii noştri ? Un călător rus care trecea pe la 1840 prin Ţările Româneşti observa cu mirare că Biserica noastră este «mută» ! Cu durere trebuie să spunem că aproape tot aşa a rămas şi până azi ...

Unde-i vremea când genialul Antim vorbea de la înălţimea amvonului cu asprimea impersonală a omului superior, care nu se sfieşte să certe şi pe regi, când cearta o face în numele Judecătorului judecătorilor !

Unde-s vremurile când fiii Brâncoveanului făceau predici pentru norod la prăznuirile cele mai mari ale Bisericii ?

Şi tocmai aceasta este una din menirile societăţii noastre: să facă tot ce poate, pentru ca vremurile acelea să se întoarcă, şi Biserica să devină iarăşi şcoala de educaţie a norodului.

Nu este locul să arăt aici toate mijloacele pentru atingerea acestui ţel. La unele din ele v-aţi gândit şi d-voastre.

Aţi rugat bunăoară pe clerici să vină în mijlocul nostru, să dea norodului încredere în iniţiativa preoţimii.

Aţi înfiinţat şcoale şi grădini, unde copiii să intre de timpuriu pe calea cea bună a educaţiei religioase. Bine aţi făcut.

V-aţi gândit la un institut pentru educaţia viitoarelor mame de familie, unde să poată căpăta o creştere potrivită cu tradiţia neamului şi nevoile vremei moderne. Bine aţi făcut. Aţi ispăşit o parte din păcatul acelor femei slabe de minte, care, ademenite de mode străine, s-au rătăcit neghiobeşte în staulul Bisericilor străine.

Să nu credeţi însă că aţi făcut destul. Este un adevăr trist, dar totuşi un adevăr pipăit, că pătura de sus nu îngrijeşte destul de cariera preoţească, spre care se îndreaptă azi de obicei numai cei umiliţi: copiii satelor şi mahalalelor din oraşe. Ce departe sunt vremurile când fiii şi fraţii domnilor ajungeau păstori ai Bisericii ?

Cine îşi mai aduce aminte de timpul când un Veniamin Costaki sta deasupra clerului şi contemporanilor săi mireni nu numai cu prestigiul mitrei episcopale, ci şi prin personalitatea sa şi ascendentul tradiţiilor sale de familie ? Vă întreb: câţi din tinerii familiilor mai cu vază din ţară îşi mai îndreaptă azi pasul către cariera bisericească ?

Armata a fost repede îmbrăţişată. Mai toţi tinerii de seamă din generaţia renaşterii: Cârlova, Alexandrescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza, Brătianu, Câmpineanu şi alţii au socotit ca o datorie de onoare să înceapă viaţa lor sub steagurile ţării.

În medicină, în magistratură, inginerie, profesorat şi în ştiinţă, putem pomeni cu laude numele unor oameni care, prin situaţia lor de familie, puteau să-şi îndrepte ochii spre drumuri şi mai uşoare.

Nu tot aşa s-a întâmplat însă cu clerul. Este o mare lipsă aceasta şi societatea acum întemeiată nu-şi va împlini menirea sa, dacă nu va curma o astfel de vinovată nepăsare din sufletele acelor ce au răspundere faţă de cârmuirea sufletească a poporului nostru. Visul meu ar fi să facem din facultatea de teologie un institut unde personalităţile mai de seamă ale epocii noastre să dea celor mai aleşi dintre tinerii ţării cea mai înaltă idee despre vocaţiunea Bisericii ca factor de cultură.

Ceea ce este însă o scumpă dorinţă pentru noi mirenii, trebuie să fie un postulat de toate zilele pentru toţi membrii clerului.

Căci în această luptă de renaştere religioasă înaintea noastră trebuie să păşească mai întâi clerul. Vorba însufleţitului Mureşanu: «Preoţi cu crucea-n frunte».

Iar alături de cler trebuie să păşiţi cu tot devotamentul toţi cei ce aţi devenit membri ai acestei societăţi. Semănaţi cu amândouă mâinile sămânţa cea bună; roadele nu pot fi decât bune.

Iar când va veni vremea secerişului; când va fi o cinste deosebită să fie cineva primit în seminar; când amvonul va răsuna de predici, iar mulţimea credincioşilor se va aduna împrejurul lui, cum se adună turma la izvor, cei ce sunteţi acum aici veţi putea zice cu mândrie: şi eu am fost din generaţia care a pregătit această schimbare.

Când norii anului 1911 vor fi spulberaţi; când frunzele veştede vor fi măturate de vânt, iar Biserica va fi la adăpost de orice nevrednicie, veţi putea zice: şi eu sunt din generaţia celor ce au semănat sămânţa cea bună; şi eu am pus o piatră la clădirea cea tare a Bisericii statului nostru.

Ridicaţi-vă deci cu hotărâre şi porniţi cu toţii la lupta din care va ieşi nu numai mântuirea, ci şi slava întregului nostru neam.