Cine e online?

Avem 90 vizitatori și nici un membru online

ISTORICUL MÂNĂSTIRII BRĂDIŢEL

ŞI MINUNILE MAICII DOMNULUI SĂVÂRŞITE ÎN ACEST SFÂNT LĂCAŞ


PERIOADA 1948-1988

Prima întâistătătoare a Mânăstirii Brădiţel

Maica stareţă, schimonahia Macaria Samoilă, s-a născut la 26 martie 1900, în comuna Hangu, judeţul Neamţ, fiică a părinţilor Gheorghe şi Ruxandra şi a primit la botez numele Maria. Pe măsură ce creştea, ,,sporea în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Luca 2, 40). De mic copil s-a remarcat prin frumuseţea sa sufletească, căci era sinceră, modestă, foarte cuminte, respectuoasă, iubitoare şi harnică. La timpul potrivit, şoptindu-i în inimă ca o adiere lină, glasul lui Dumnezeu a chemat-o spre înaltul său destin. S-a dovedit vrednică de chemarea sa cerească, răspunzând cu înflăcărare: ,,iată roaba Domnului”.

Astfel, tânăra Maria, în vârstă de numai 13 ani, a pornit cu îndrăzneală pe drumul vieţii de închinare. Toată dragostea pământească a jertfit-o pentru dragostea de Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor asemenea sacrificii sunt de neconceput, mai ales pentru aceia care sunt ,,trup”. Înflăcărată de dragostea pentru Hristos, tânăra ucenică a păşit cu îndrăzneală în arenă, mânăstirea de metanie fiind Mânăstirea Văratec. Aici a îndeplinit cu conştiinciozitate toate ascultările rânduite.

Calităţile vocale cu care a înzestrat-o Dumnezeu au ajutat-o să înveţe muzica psaltică; era foarte pricepută şi în arta broderiei. În anul 1920, când împlineşte 20 de ani, părintele Evghenie Ungureanu o tunde în monahism, în Mânăstirea Văratec, dându-i numele de Macaria. A păstrat întotdeauna aceeaşi râvnă pentru viaţa călugărească pe care a avut-o de la început, căci trebuie să amintim că nici nu împlinise 15 ani, când a suferit o rană foarte dureroasă la mână. Şi-a tăinuit boala cu multă răbdare până ce infecţia a ajuns la os şi i-a atacat nervul, rămânând cu mâna tremurândă toată viaţa. Şi aceasta o făcea, pentru că dacă i-ar fi spus maicii duhovniceşti exista riscul de a o trimite acasă la părinţi, copilă fiind.

În anul 1924, nevoind a primi schimbarea calendarului, a plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga, în pădurea din apropierea comunei Hangu, unde şi-au făcut un bordei la Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. De frica hoţilor care năvăleau pe neaşteptate, s-au mutat la Mânăstirea Agapia Veche, căci acolo mai erau maici care nu primiseră schimbarea şi venea părintele Pamvo care săvârşea sfânta liturghie. Urmărite de autorităţi, nu au putut rămâne prea mult nici aici şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la Ioan Urzică, unde au stat o iarnă. De aici au plecat la Pârâul Negru, la maica Minodora Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni.

S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit mult sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie prin cuvintele de învăţătură, ce le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Se ajutau reciproc, căci maicile ţeseau şiag (o stofă foarte groasă), iar părinţii lucrau linguri şi puteau astfel să-şi procure câte ceva pentru hrană. Dar şi acolo au năvălit hoţii, au furat tot ce au găsit, fiind nevoite să-şi caute alt loc de refugiu.

Au găsit un bordei nelocuit la Piciorul Rău, aproape de Râşca, unde au stat trei ani. Dar şi pe acela l-a incendiat şeful ocolului silvic şi iarnă fiind, au fost nevoite să se retragă la maica Marta Nistor din Mânăstirea Agapia din vale, până în primăvară. De acolo au plecat la Râpa lui Coroi unde şi-au făcut singure un bordei. Participând la sfinţirea de la Buhalniţa, judeţul Neamţ, din anul 1936, sunt arestate şi ţinute timp de 9 săptămâni în închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare se retrag în bordeiul de la Piciorul Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care sunt chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc într-o mânăstire.

Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o mânăstire în care se urma noul calendar, maicile sunt duse la închisoarea Vărzăreşti, pentru doi ani. Aici au fost închise mai multe maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ (monahiile Arsenia, Teodula, Adriana) şi din alte mânăstiri (monahiile Serafima şi Eufrasia din Mânăstirea Dobru Neamţ).

Multe dintre ele au murit acolo. În fiecare zi, maicile erau scoase la apel, iar apelul se făcea cu bătăi straşnice. Monahia Taisia Săvoaia din mânăstirea noastră, văzând cum sunt bătute zilnic, când i-a venit rândul, a început să strige, dând impresia că şi-a ieşit din minţi. Jandarmii s-au speriat şi de atunci au încetat să le mai bată. Erau obligate să lucreze în sărbătorile după calendarul iulian şi pentru că se opuneau trebuia să suporte consecinţele.

Nu putem trece cu vederea o altă întâmplare din închisoare care evidenţiează calităţile maicii Macaria. Având o voce ca de înger şi o memorie foarte bună, maica ştia multe cântări pe de rost. Aşa a cântat, împreună cu maica Magdalena, în celula din închisoare, ,,Slava … ” din Miercurea cea Mare, ,,Doamne, femeia cea păcătoasă … ”, impresionându-i pe gardieni.

Dar cine poate descrie în cuvinte grozăviile vieţii de deţinut ? Toată amărăciunea din defăimări, jigniri, suferinţe trupeşti deveneau dulceaţă duhovnicească, căci au răbdat cu dragoste pentru Mirele cel ceresc şi cu nădejdea răsplătirii veşnice. Cei care le-au condamnat şi le-au asuprit nu vor înţelege niciodată aceste taine, oameni ,,groşi” la minte fiind.

După eliberare s-au retras în comuna Vânători, la Ioan Urzică, unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare, iar toamna s-au întors în comuna Bodeşti - locul natal al maicii Magdalena, la familia Ioan Ursache, unde au locuit trei ani.

Din nefericire, nu am putut aduna mai multe informaţii despre această distinsă întâistătătoare a noastră şi din această cauză descrierea este săracă şi nedemnă de persoana sfinţiei sale.

Prin faptele sale, mai cu seamă prin îndatoririle sale monahale, dădea dovadă de multă punctualitate, corectitudine exemplară şi bună rânduială. Şi aşa a fost până la adânci bătrâneţi. Pe drapelul său de luptă duhovnicească avea scrisă cu litere mari porunca Scripturii: ,,Ia aminte de tine însuţi” (A doua lege 15, 9). Era întotdeauna sobră, reţinută la vorbă, măsurată la fapte şi de neclintit în aplecările inimii sale. Pe faţă i se citea chibzuinţa şi se vedea că nu-şi lasă mintea să rătăcească aiurea. Era totdeauna vigilentă şi precaută: ,,Călugărul trebuie să fie numai ochi, precum heruvimii şi serafimii”.

Avea şi virtutea simplităţii într-o măsură foarte sporită. Era simplă ca de trei ori fericitul Pavel cel simplu. Viclenia, neîncrederea, făţărnicia, linguşeala sau alte patimi ascunse n-au înnourat niciodată cerul sufletului său. Dacă îi spuneai ceva, primea cuvintele aşa cum i le spuneai, fără să adauge sau să scoată ceva, fără bănuieli sau judecată. Nu vedea nici un rău la ceilalţi pentru că în ea nu mai era nici un rău.

În cei 37 ani de păstorire duhovnicească ea a luptat încontinuu pentru întărirea dragostei evanghelice între vieţuitoarele mânăstirii. Inima ei era ca un soare de viaţă dătător care răspândeşte împrejur călduroasele şi luminoasele raze ale blândeţii şi smereniei. Maica stareţă Macaria aplica metoda Sfântului Pahomie, căruia îngerul Domnului i-a poruncit: ,,Încălzeşte-i pe cei de lângă tine cu focul pe care Dumnezeu îl aprinde în tine”.

 

PC. MBraditel 02

Maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ (din nefericire, nu cunoaştem anul în care s-a făcut fotografia). În primul rând, a cincea din stânga este maica stareţă schimonahia Macaria Samoilă şi, imediat în stânga ei, maica Magdalena Gliga

 


Construcţia celei de-a doua biserici

Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi cu blagoslovenia IPS Mitropolit Glicherie, întregul sobor al Mânăstirii Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în primăvara anului 1948 pun temelie de biserică. Cu o aprobare parţială zidesc pereţii din lemn, dar când ajung la acoperiş, li se interzice continuarea lucrării; maicile sunt nevoite să facă un acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci, aşa încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase.

Acum rugăciunile se fac cu mai multă râvnă şi mulţumire lui Dumnezeu, căci orice realizare aduce satisfacţii, mai ales în acest caz, când condiţiile materiale erau foarte grele: pe drumul spre mânăstire nu se putea circula cu maşina, ci numai cu căruţa, iar braţele de muncă erau puţine.

În anul 1956, sub talpa de lemn carbonizată, s-a turnat temelie din beton şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn s-au ridicat pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie, înlocuind şi acoperişul cu tablă; s-au mai făcut şi unele modificări dând mai clar formă sfântului altar şi stranelor. Cimentuită frumos pe dinafară, biserica capătă aspect atrăgător, maicile bucurându-se de ea mai multă vreme.

Cu darul lui Dumnezeu se adunaseră de acum aproape 100 de maici. Dragostea către Dumnezeu era acel magnet care atrăgea sufletele şi le păstra în comuniunea duhului sub ascultarea îndrumătorilor duhovniceşti: maica stareţă Macaria şi părintele arhimandrit Nifon Marinache – duhovnicul întregului sobor.

Îndrumătorii duhovniceşti trebuiau să le ia în grijă pe maici chiar de la intrarea în mânăstire, deoarece când cineva vine într-un oraş mare şi necunoscut dintr-o ţară străină, prima lui grijă trebuie să fie aceea de a găsi un ghid translator; altfel va rătăci fără ţintă, neştiind unde să meargă. La fel este şi în monahism. Cel ce intră în vasta şi nemărginita ţară a vieţii monahale, are nevoie înainte de toate de un ghid duhovnicesc. Monahismul este o cămară plină de taine ascunse în care învăţătorul trebuie să-l introducă pe ucenicul său în mod treptat.

Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan material, căci terenul fiind umezicios, pereţii cei din chirpici ai Bisericii, căpătaseră igrasie, pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa, prin crăpături dese; chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea curent şi răceală, mai ales iarna.

Întregul sobor, sub îndrumarea prea cuviosului părinte Nifon şi a prea cuvioasei maicii stareţe Macaria, încep pregătirile pentru o nouă reparaţie, având ca ideal construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid de cărămidă. Paralel cu acest ţel se veghea la progresul duhovnicesc al monahiilor.

 


Părintele arhimandrit Nifon Marinache, duhovnicul mânăstirii în perioada 1955-1985

S-a născut pe 6 ianuarie 1916, în comuna Malu, judeţul Ialomiţa. La frageda vârstă de 16 ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească, împreună cu fratele său PS Meftodie, fiind ucenici ai prea cuviosului părinte arhimandrit Gherontie, la micul schit din Călăraşi. Părintele Gherontie, care a fost trăitor în Sfântul Munte, aplica şi în mica obşte tipicul athonit, cu cea mai mare severitate. Numai sâmbăta şi duminica mâncau ,,de dulce” iar restul săptămânii o singură dată în zi, după vecernie; pravila călugărească o împlineau cu cea mai mare conştiinciozitate, iar în păzirea blagosloveniei, nu se admitea nici cea mai mică abatere.

La numai 19 ani părintele Nifon primeşte sfânta schimă, şi nu mult după aceasta pleacă în armată. După eliberare, s-a retras la Mărăşti – loc pustnicesc din Munţii Vrancei unde a vieţuit până în 1947. Prigoana din 1-2 februarie 1952 l-a găsit în Mânăstirea Slătioara, când a fost arestat. După câteva luni de detenţie la Fălticeni, a fost deportat fără nici un dosar de judecată, la închisoarea pentru deţinuţii politici de la Poarta Albă. După doi ani de suferinţe muceniceşti, a revenit în Mânăstirea Slătioara, starea de sănătate fiindu-i mult afectată.

În 1955, părintele Nifon a fost numit duhovnic pentru toate mânăstirile de maici existente atunci (Mânăstirea Brădăţel-Suceava, Mânăstirea Dobru-Neamţ, Mânăstirea Brădiţel-Neamţ). Sfinţia sa a condus lucrările de construcţie cu multă pricepere şi devotament la mânăstirea noastră, timp de 30 de ani, după care s-a retras la Mânăstirea Slătioara, împlinind venerabila vârstă de 70 de ani.

 


Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică

Numai nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi la mila Maicii Domnului maicile îşi făceau planuri măreţe pentru viitor, căci de la cei de pe pământ nu aveau nici un sprijin: credinţa era tolerată, nu li se recunoştea nici un drept. Totul trebuia făcut numai la risc. Nu erau permise aprovizionări de materiale, noi construcţii şi nici aprobarea schimbării domiciliului. Aceste restricţii nu erau o noutate pentru perioada de după 1950, căci ele au existat de când întemeietorii au făcut primii paşi pe Colina Brădiţel. În speranţa că vor desfiinţa acest lăcaş de cult, autorităţile făceau controale foarte dese, apelând la fel de fel de metode.

 

PC. MBraditel 03

Biserica între anii 1948-1956


O dată au venit reprezentanţii securităţii în ţinută de cerşetori. Dar prin darul Domnului, au fost depistaţi după pantofii pe care aceştia uitaseră să şi-i schimbe. Astfel descoperiţi şi goniţi, au dispărut plecând cu căruţa care îi aştepta la poartă.

Alteori se furişau hoţeşte prin podurile cu fân; stăteau ascunşi urmărind activitatea din mânăstire. Deoarece cu multă greutate se mai făceau mutaţii, maicile tinere trebuiau să se ascundă, neavând voie să fie primite în mânăstire de către maicile mai în vârstă.

Altă dată au venit călări, şi s-au afundat caii până la pântece în noroi, aşa încât nu mai ştiau cum să facă cale întoarsă. De sute de ori veneau cu maşina; se împotmoleau, căci drumul de pădure era foarte anevoios, mai ales primăvara şi toamna. Maicile îi ajutau să iasă din impas astfel că cei în cauză nu-şi mai doreau decât să poată ajunge la şosea.

Căci Maica Domnului, care este acoperitoarea acestui sfânt lăcaş, ca prin minune ne salva din mâinile răuvoitorilor, ei înşişi mărturisind acest lucru. Venind odată spre mânăstire, când au ajuns în apropiere în vârful dealului, au văzut un grup de ostaşi păzitori ai lăcaşului mânăstiresc, de care s-au înfricoşat pentru că aveau chip deosebit, fiind îngeri. Cu altă ocazie au adresat maicii stareţe Macaria întrebarea:

- Aveţi ostaşi ce vă păzesc ?

- Nu avem ostaşi paznici. Sfinţii îngeri sunt păzitorii Grădinii Maicii Domnului, iar dvs. fericiţi să fiţi că v-aţi învrednicit a vedea sfinţii îngeri spre propria convingere.

Toate aceste impasuri erau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită credinţei nestrămutate şi a rugăciunilor neîncetate ale întâistătătoarei, care era pildă demnă de urmat pentru turma pe care o păstorea.

De foarte multe ori, mai ales până în 1960, reprezentanţii Bisericii oficiale veneau pentru a obliga conducerea mânăstirii să primească calendarul schimbat. Nu putem să nu amintim şi aici în ce chip lucra Maica Domnului, aducând în minte maicii stareţe şi celor din comitet răspunsurile cele mai clare la întrebările celor cu studii teologice.

Fiind întrebate maicile, ce studii are maica stareţă, cei interesaţi au primit răspunsul: ,,Este absolventă a facultăţii chiliei”. La această facultate, prin rugăciune şi nevoinţe, prin cumpătare şi curăţirea inimii de patimi, ea şi-a însuşit ştiinţa cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii de Dumnezeu, care îi insufla cele mai frumoase şi concise cuvinte de mărturisire a credinţei ortodoxe adevărate.

Clericii Bisericii oficiale verificau dacă avem preot pentru slujbă; într-o sâmbătă seara au venit cu scopul de a oficia sfânta liturghie; după disputa teoretică, maicile nu le-au acordat nici o găzduire şi au fost nevoiţi să rămână sub cerul liber până dimineaţa, când s-au întors de unde veniseră.

Cu altă ocazie au încercat să sigileze uşile bisericii, dar Dumnezeu a dat prin gând unei maici, imediat după ce au sosit dânşii, să ridice din balamale una din uşile bisericii şi astfel, cu darul Domnului, a eşuat planul musafirilor.

În perioada 1955-1959 s-a elaborat legea conform căreia tot personalul sub 40 de ani trebuia să părăsească mânăstirea. Mânăstirea noastră deţine un act de veşnică vânzare prin care proprietarele locului, monahiile Silvestra Papară şi Epistimia Borş, vând maicii Macaria Samoilă 68 prăjini teren (document întocmit în prezenţa avocatului Valeriu Roban). Documentul conţine următoarea clauză: ,,Cumpărătoarea este obligată a primi ca pe acest teren să se facă un schit de maici pentru cultul pravoslavnic, stăpânind terenul împreună cu maicile care ar face parte din acest schit. În stăpânirea terenului cumpărătoarea va intra după moartea mea, vânzătoarea”. Prin acest document, urmaşii devin moştenitori prin lege, tot personalul sub 40 ani putând rămâne în mânăstire.

Maica Domnului a săvârşit o minune cu maica stareţă Macaria, care venise să cerceteze maicile ce lucrau la eliberarea terenului din incinta mânăstirii după furtuna din 1964, care doborâse toţi brazii unde este acum grădina de zarzavaturi (la intrarea în mânăstire, pe partea stângă). În momentul în care maica stareţă s-a apropiat, unul din copaci tocmai s-a desprins de rădăcina la care tăiau maicile şi a căzut peste sfinţia sa. Dar nu s-a întâmplat nimic grav, căci a atins-o numai coroana, nu şi tulpina.

O altă minune s-a produs în timpul maicii Macaria în Sâmbăta Mare, cu maica Evpraxia, care ceruse blagoslovenie să meargă la Mânăstirea Slătioara pentru Învierea Domnului. Neprimind încuviinţare pentru aceasta, a adormit puţin şi a văzut un grup de sfinţi îngeri ce veneau către mânăstirea noastră. Când maica Evpraxia i-a întrebat unde merg, ei au răspuns: ,,La Înviere, în mânăstirea maicii Macaria”. Când s-a trezit şi a mers în biserică, a văzut-o pe maica Macaria ieşind cu lumânarea ca la Sfânta Înviere (nefiind preot, maicile făceau slujba călugărească şi maica Macaria ieşea cu lumânarea afară la sfânta cruce unde, atunci când era preot, se citea Sfânta Evanghelie). Şi maica Evpraxia s-a mângâiat, căci chiar dacă nu era preot, chiar dacă nu s-a putut duce la Slătioara, şi în Brădiţel se săvârşea sfânta liturghie în chip nevăzut de către sfinţii îngeri.

 

PC. MBraditel 04

Praznic la Slătioara. De la stânga la dreapta: ieromonah Nifon Marinache, PS Silvestru Onofrei, PS Meftodie Marinache. Din nefericire, nu cunoaştem data la care s-a făcut fotografia, însă este înainte de 1977, pentru că trăia PS Meftodie


În vara anului 1976 s-au făcut pregătirile pentru sfinţirea bisericii, dar la intervenţia autorităţilor, arhiereii şi preoţii nu au mai putut săvârşi sfânta liturghie. Grupul de poliţişti a închis porţile şi a supravegheat noaptea până duminica la prânz, aşa încât credincioşii care voiau să participe la slujbă au fost nevoiţi să plece. Biserica s-a sfinţit în taină, în 1978.

După cutremurul din 4 martie 1977, care a avut urmări costisitoare atât pentru biserică, cât şi pentru chilii, maicile asigură parţial drumul pentru transportul materialelor de construcţie. Mulţumind lui Dumnezeu că nu s-a dărâmat nimic din temelie şi că certarea cea părintească a fost cu milă asupra lor, maicile îşi continuă datoria de a se ruga şi de a munci, luptând pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.

În 1979 a fost un control foarte riguros în mânăstire. Au căutat materiale achiziţionate ilegal, armament, aur, personal fără mutaţie. Nu au găsit nimic din toate acestea. Au confiscat tabla, şamota şi lumânările. Singurul obiect din aur era o cruciuliţă în icoana Maicii Domnului pe care nu au depistat-o. Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a întins peste toate maicile fără viză definitivă de şedere şi acestea au trecut cu bine controlul.

Autorităţile urmăreau, ca şi în alte dăţi, dacă în mânăstire vine preot să slujească sfânta liturghie. Era întreţinută o atmosferă de tensiune în mânăstire prin ameninţări de dărâmare a chiliilor şi de împrăştiere a monahiilor; li se spunea că, dacă nu vor părăsi de bunăvoie locul, vor fi duse forţat în Bărăgan. Silite de împrejurări, maicile şi-au pregătit câte un mic bagaj cu strictul necesar, aşteptând hotărârea. Dar după două săptămâni de încordare, ele au înţeles că este voia Maicii Domnului să rămână pe loc şi să întărească mânăstirea. Prin post şi rugăciune, Maica Domnului a făcut o minune, potolind duhurile răzvrătite.

În primăvara anului 1984, la 19 aprilie, pleacă dintre noi la cele veşnice prea cuvioasa maică stareţă Macaria în vârstă de 84 de ani, lăsându-ne îndurerate şi îngrijorate. În ultimele clipe, a chemat pe toate maicile, le-a blagoslovit, şi-a luat rămas bun, le-a dat ultimele sfaturi şi le-a vorbit despre reîntâlnirea lor în cetatea cerească. Era un moment sfânt, plin de jale, tăcere şi taină. Faţa îi era copleşită de o adâncă pace, în timp ce buzele sale slăveau pe Domnul vieţii. Înconjurată de lacrimile ucenicelor sale, de mireasma florilor de aprilie, de cântecele primăvăratece ale păsărilor şi de tămâia rugăciunilor, sufletul prea cuvioasei s-a înălţat către cereştile lăcaşuri în lumea nestricăciunii. Multe suflete au fost copleşite de durere, la moartea acestui finic binecuvântat plin de roade.

În vara aceluiaşi an se alege de către întregul sobor o nouă maică stareţă, schimonahia Teofana Nistor, în vârstă de 56 de ani. Vlăstar sfânt din rădăcină sfântă - ucenică a maicii Macaria - ea era un model de hărnicie şi slujire. Cu multă băgare de seamă faţă de înaltele sale răspunderi, urmărea să înveţe maicile prin exemple vii, căci munca smereşte, domoleşte şi sfinţeşte trupul şi sufletul. Iar când este însoţită de rugăciune, se face imn de laudă Celui ce până acum lucrează.PC. MBraditel 05

Maica stareţă Teofana s-a născut la 22 octombrie 1928, în comuna Drăguşeni, judeţul Suceava, şi a venit în mânăstire în anul 1949. După săvârşirea slujbei de înscăunare, comitetul rămânând acelaşi, noua maică stareţă este ajutată şi ascultată în continuare fără să se simtă vreo lipsă a celei ce a răposat.


Maica Teofana Nistor

Nădăjduindu-se în ajutorul Maicii Domnului, Acoperitoarea vie a acestui sfânt lăcaş, maica stareţă Teofana şi comitetul împreună cu maica iconoamă schimonahia Antonia Drângă ţin piept nevoilor şi ispitelor ce au urmat. În primăvara anului 1986 se termină de adus cărămida pentru reparaţia bisericii, întocmindu-se cele necesare pentru deschiderea unei importante lucrări. Maica stareţă, încurajată de întregul sobor, aduce la cunoştinţa organelor comunale şi judeţene, necesitatea acută a consolidării bisericii care era în pericol de dărâmare, insistând de mai multe ori în 1987 pentru obţinerea autorizaţiei de reparaţie-construcţie.

În zadar au apelat, căci aprobări pentru instituţiile de cult erau foarte greu de obţinut în perioada în care dictatura comunistă ajunsese la apogeu, ştiut fiind şi faptul că această credinţă a purces fără aprobarea Ministerului Cultelor, fiind doar tolerată. Spre exemplificare, amintim numai un caz în care maica stareţă Teofana a mers împreună cu alte măicuţe în audienţă la vicepreşedintele judeţului Neamţ, prezentând cererea pentru construirea bisericii. Privite foarte dispreţuitor, li s-a adresat doar o singură întrebare: vreţi să faceţi biserică ? Dar aveţi dreptul de a trăi ?, după care s-a încheiat audienţa. S-ar putea găsi oare cuvintele potrivite care să exprime durerea sufletească simţită atunci de maici ?

Din nou, ca şi până acum, maicile sunt în mari griji. Trebuie acte pentru cei de pe pământ, dar nădejdea este tot la Dumnezeu şi la Maica Sa preasfântă care ştiau necazul şi dorinţa noastră, ştiau că s-ar putea construi biserica şi fără acte, dar aşteptau mai cu deadinsul rugăciunile noastre. Am rămas pentru o vreme ca văduva din Sfânta Evanghelie, aşteptând milă de la împăratul, împlinindu-se în cele din urmă cererea.