Cine e online?

Avem 94 vizitatori și nici un membru online

ISTORICUL MÂNĂSTIRII DOBRU

Scurt istoric


În anul 1924, o dată cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian (de sorginte apuseană, eretică) şi introducerea acestuia în uzul Bisericii oficiale, viaţa bisericească din ţară s-a tulburat foarte mult, motiv ce a dus la plecarea din mânăstiri a celor care nu au acceptat sub nici o formă noul calendar. Dar nu numai PC. MDobru 07călcarea în picioare a aşezămintelor sfinte ale Părinţilor cei Sfinţi ai Bisericii i-a mâhnit şi tulburat pe monahii şi credincioşii mireni iubitori de Dumnezeu şi râvnitori pentru credinţa strămoşească.


Clopotniţa Mânăstirii Dobru

Ei au văzut că această samavolnică schimbare (prin ea însăşi necanonică), nu este decât un alt pas făcut spre apropierea de papistaşi (catolici) şi de restul lumii neortodoxe, şi de batjocorire a sfintei Ortodoxii, prin împrumutarea unor dogme şi practici străine de tot ceea ce sfinţii au propovăduit.

Din mânăstirile nemţene Sihăstria şi Neamţ, preoţii şi călugării care nu au fost de acord cu inovaţiile necanonice au plecat, luând drumul pribegiei de bunăvoie, străini şi prigoniţi făcându-se pentru Domnul şi pentru dreptatea Sa, fiind nevoiţi să se ascundă prin cele mai tainice păduri. Printre aceştia, erau şi Sfântul Ierarh Glicherie (Tănase) – pe atunci ieromonah şi stareţ la Schitul Procrov, un metoc al lavrei Neamţului (între anii 1923-1925), ierodiaconul David Bidaşcu (cel ce avea să devină stareţul Mânăstirii Slătioara), schimonahii Veniamin, Galaction şi fratele lor, ieroschimonahul Pamvu Hoisa, întemeietorul şi primul duhovnic al Schitului Dobru.

Părintele Pamvu era născut în comuna Breţcu-Nădârjac din judeţul Covasna, de unde plecase cu avere multă (turme de oi), înainte de anul 1916, spre marea lavră a Neamţului, împreună cu cei doi fraţi ai săi după trup, fiind mânaţi de dragostea de Dumnezeu. Imediat după schimbarea calendarului, ei au fost nevoiţi să plece în pribegie, stabilindu-se pentru o perioadă în pustiul codrilor de lângă Schitul Icoana Veche, după cum atestă şi istoricul acestui aşezământ.

Însă nici aici nu aveau să petreacă prea multă vreme, fiind urmăriţi, izgoniţi şi siliţi să meargă la Mânăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ. Şi de aici au fost izgoniţi, însă, ca urmare a refuzului lor de a accepta schimbarea calendarului. Plecând apoi într-o nouă pribegie, ei se întâlnesc cu părinţii Glicherie Tănase şi David Bidaşcu, împreună cu care leagă o prietenie cu adevărat duhovnicească şi sfântă, pe temeiul aceleiaşi mărturisiri a credinţei ortodoxe strămoşeşti.

Împreună, au locuit timp îndelungat prin pădurile cele mai ascunse, în bordeie săpate în pământ sau stâncă, rugându-se lui Dumnezeu fără încetare. Condiţiile erau aspre, hrana puţină şi sărăcăcioasă, iar primejdiile multe.

În anul 1926 au fost găsiţi la Râpa lui Coroi de către fraţii Ioan şi Mihai Urzică, din comuna Vânători-Neamţ, în timp ce umblau cu oile prin Munţii Sihlei. Vestea că mai sunt slujitori care se opun schimbării calendarului a fost primită cu bucurie de către credincioşii din comună. Aceştia au încercat de mai multe ori să-i aducă în sânul parohiei, pentru a săvârşi slujbele de care poporul avea atâta nevoie, dar nu s-a putut până în anul 1929. În acel an, s-a reuşit aducerea lor în comună, la Vânători-Neamţ, în satul Ungureni, unde au sfinţit ca paraclis o cameră din casa lui Ioan Urzică.

Astfel, la Vânători-Neamţ s-a făcut biserică pentru creştinii rămaşi credincioşi ai Ortodoxiei tradiţionale, patristice, pe care o moşteniseră de la strămoşii lor. După terminarea construirii acestei biserici, părintele Glicherie, care devenise păstorul duhovnicesc al credincioşilor de stil vechi, a lăsat aici ca slujitori pe părintele Pamvu, împreună cu fraţii săi, Veniamin şi Galaction.

În acei ani de tulburări din sânul Bisericii Ortodoxe Române, şi monahiile din mânăstirile nemţene au fost nevoite să urmeze calea pribegiei, refuzând să mai rămână în mânăstirile unde deja se trecuse la rânduiala slujbelor după calendarul papistăşesc, potrivnic Ortodoxiei, alăturându-se şi ele celor ocărâţi şi prigoniţi pentru dreptate, adică preoţilor, monahilor sau simplilor mireni.

Între anii 1929-1930, schimonahia Isidora Stănoaie, întemeietoarea şi prima stareţă a Schitului Dobru, a aflat că în Vânători-Neamţ sunt preoţi şi credincioşi păstrători ai vechiului calendar. Imediat, ea a părăsit Mânăstirea Agapia Veche, situată destul de aproape de comună, împreună cu câteva ucenice tinere, care mai târziu aveau să alcătuiască prima obşte de maici de la Dobru: schimonahia Serafima Stănoaie, viitoarea stareţă a schitului; Paraschiva Bunduc, Eufrasia Pintilie, Olimpiada Petreanu, Asânefta Dumitroaia, Melania Mardare, Arsenia Archir, Macrina David, Pangratia Vârganici.

 

PC. MDobru 08

Slujbă arhierească


Cu firea lor neputincioasă, însă având nestrămutată nădejde la Domnul, pentru a cărui mărturisire pătimeau grele lipsuri, maicile au purces atunci cu bărbăţie pe drumul lung al pribegiei, stând prima oară în nişte bordeie, la locul numit ,,Chita Mare”. Mai apoi, au venit în comuna Vânători-Neamţ, la fraţii Urzică. Aceştia le-au primit, făcându-le loc în cele câteva chilii din preajma bisericii, care era construită în curtea lui Ioan Urzică.

Înmulţindu-se numărul slujitorilor Domnului de aici, părintele Pamvu s-a sfătuit cu maica Isidora Stănoaie, şi împreună au hotărât punerea temeliei actualului Schit Dobru, cu toate greutăţile pe care ar urma să le întâmpine. Gândul lor era acela de a întemeia un schit de maici. În acele vremuri, acolo trăia un călugăr bătrân, pe nume Ghenadie Urzică. Acel loc, adăpostit şi retras, de la marginea unei păduri, era prielnic vieţii monahale, şi mai ales pentru ferirea maicilor de prigoana autorităţilor.

 

* * *


În jurul anului 1932, părintele Pamvu şi maica Isidora aleg locul unde se va aşeza mica obşte. După sfinţirea locului, au început lucrările de construire a schitului, sub îndrumarea părintelui Pamvu. Dumnezeu le-a binecuvântat osteneala, astfel că în acei ani s-au ridicat un micuţ paraclis, două corpuri de locuit pentru maici (cam 30 de chilii) şi o casă de oaspeţi. Pământul a fost donat de credinciosul Mihai Bârliba din Vânători-Neamţ. În acelaşi timp, părintele Pamvu şi fraţii lui şi-au ridicat în culmea muntelui Dealul Mare o casă şi un paraclis, unde se retrăgeau peste săptămână, în post şi rugăciune. Numai când aveau de săvârşit sfânta liturghie coborau în vale, în satul Vânători.

Obştea Mânăstirii Dobru, care cuprindea pe atunci 24 de maici, avea în fruntea ei pe maica stareţă Isidora Stănoaie. Duhovnic le era părintele Pamvu, care era de asemenea şi părinte duhovnicesc al tuturor credincioşilor din parohia Vânători-Neamţ.

Această vremelnică pace a durat numai 7 ani. În anul 1936, biserica din Vânători a fost dărâmată de către autorităţi, îndemnate la aceasta de către preoţii de stil nou din comună, iar în luna august, părintele Pamvu a fost luat fără urmă din biserică, dus la Piatra-Neamţ şi arestat. Pe drum, în locul numit popular ,,Doilei”, jandarmii l-au pus pe părintele Pamvu drept punte vie peste un pârâu, trecând cu toţii peste el. Din acest motiv, dar şi din pricina nenumăratelor lovituri, părintele a rămas cu răni nevindecate pentru tot restul vieţii sale.

 

PC. MDobru 09

Biserica veche, vedere din faţă


După aceea, a fost închis la Mânăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea, transformată acum în închisoare pentru toţi monahii şi maicile care luptau şi mărturiseau credinţa ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, adică aceeaşi credinţă care o mărturisiseră toţi locuitorii acestor meleaguri, vreme de 2000 de ani: Ortodoxia ce a mântuit şi sfinţit pe domnitorii sau simplii ţărani ai acestei ţări, aceeaşi care a împodobit cerul cu sfinţi, mai mulţi şi mai luminoşi decât stelele ... aceeaşi credinţă în care au fost botezaţi şi părinţii cei trupeşti ai celor ce acum prigoneau, sau chiar credinţa celor ce acum, pentru cei treizeci de arginţi ai vânzării din nou a Domnului, se preschimbaseră în ighemoni !

Acolo, în acea biserică prefăcută în mormânt, după un an şi patru luni, în urma chinurilor muceniceşti la care a fost supus, părintele Pamvu s-a mutat la Domnul, săvârşindu-şi cu bărbăţie şi vrednicie alergarea vieţii vremelnice, întru paza şi mărturisirea dreptei credinţe. Nici acum, după atâţia ani, nu s-a mai aflat nimic despre el; nici măcar mormântul nu i s-a găsit. Se spune că ar fi fost îngropat de viu, după ce a refuzat în nenumărate rânduri să primească schimbarea cea fără de lege. În orice caz, atât viaţa, cât şi sfârşitul său, au fost muceniceşti. Fie pomenirea sa veşnică !

Dar prigoana abia începuse ... În 6 septembrie 1936, după sfinţirea unei biserici la Buhalniţa, au fost arestate 9 maici. Printre ele, erau şi maicile Isidora şi Serafima Stănoaie. În arestul de la Piatra Neamţ, maica Serafima a fost martoră la bătăile şi batjocurile la care a fost supus atunci Sfântul Ierarh Glicherie, care era şi el arestat. După o anchetă sumară, de la Piatra Neamţ maicile au fost transportate la sediul Legiunii de Jandarmi Fălticeni. Aici au fost aduse şi celelalte maici de la Vânători-Neamţ şi de la mânăstirea din Oniceni, unde au fost ţinute trei zile într-o încăpere cu aşternut de paie, iar apoi au fost transportate cu trenul, sub escortă, la Inspectoratul General al Jandarmeriei din Bucureşti.

Nu cu multă vreme în urmă, am aflat cu bucurie pe la bătrânii noştri dragi, păstrată cu mare dragoste, ca un odor de mult preţ, o fotografie făcută cu doar trei ani înainte de mutarea la Domnul a părintelui Pamvu. Îl putem vedea precum păstorul în mijlocul turmei, în veşmântul său luminos de slujitor al Domnului, ţinând în mâini sfânta cruce, parcă îmbărbătând cu dânsa mulţimea de credincioşi ce îl înconjura cu dragoste, adunaţi fiind cu toţii pentru cinstitul praznic al Dumnezeieştii Arătări şi Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, la biserica din Vânători-Neamţ.

 

PC. MDobru 10


* * *


În timpul cercetărilor, maicile au fost ameninţate că dacă nu vor trece la noul calendar nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, iar trupurile lor vor fi arse în crematoriu. Au refuzat această momeală, răspunzând că nu se tem de moarte, ci numai de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Li s-au ars declaraţiile, iar apoi le-au trimis la episcopul de stil nou de la Buzău care, cu alte momeli, a încercat să le ademenească pentru a trece la noul calendar. Au refuzat fără şovăială şi pe acesta. Ca urmare a acestui fapt, au fost trimise şi ţinute în detenţie la Schitul Vărzăreşti de lângă Râmnicu-Sărat timp de 2 ani şi 6 luni (din septembrie 1936 până în februarie 1939). Acolo au fost silite să muncească în zilele de sărbătoare după calendarul de stil vechi (iulian), iar dacă se împotriveau, atunci erau pedepsite prin înfometare. Din cauza acestor chinuri şi a condiţiilor neomeneşti din arest, cinci dintre maici au murit, iar altele s-au îmbolnăvit grav pentru tot restul vieţii. După punerea în libertate, bolnave şi chinuite, maicile au fost trimise cu domiciliu obligatoriu forţat în localităţile lor de naştere.

 

PC. MDobru 11

Actul de eliberare a maicii Isidora din arestul de la Mânăstirea Vărzăreşti


La Schitul Dobru, locul în care fuseseră zidite chiliile aproape că nu se mai cunoştea; peste tot crescuseră mărăcini. Casa şi paraclisul părinţilor Pamvu, Veniamin şi Galaction, situată pe culmea ,,Dealul Mare”, a fost arsă şi distrusă din PC. MDobru 12temelii. Vreme de câţiva ani buni, măicuţele au fost urmărite de către jandarmi; purtate prin procese fără sfârşit; ţinute cu domiciliu obligatoriu, fără drept de a purta haine călugăreşti.


Părintele Pamvu Hoisa

Nici măcar haine negre nu aveau voie să poarte, acest lucru fiind urmărit îndeaproape de către autorităţile statului, dar mai ales de către cele bisericeşti ale stilului nou. Maica stareţă Isidora Stănoaie a fost trimisă cu domiciliu forţat la Mânăstirea Agapia Veche, unde, după puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Celelalte, deşi mereu urmărite, umilite şi prigonite, şi-au continuat viaţa călugărească pentru care au depus un jurământ, trăind în singurătate, mai apoi câte 2-3 la un loc, purtând nestinse candelele rugăciunilor şi ale nevoinţelor lor întru Domnul, ca nişte adevărate mirese ale lui Hristos.

După această risipire a mânăstirii din anul 1936, timp de 10 ani, la Dobru nu s-a mai putut construi nimic. Au mai fost încercări de a aduna iar laolaltă oile cele cuvântătoare, risipite de lupii cei răpitori, ori de a pune iar cărămidă peste cărămidă, în strădania de a ridica orice adăpost, fie el oricât de smerit, pentru adăpostul obştii ce încerca iarăşi, ca după un vifor înfricoşat şi silnic, să îşi ducă pe mai departe smeritul trai monahal, împărţit între rugăciune şi lucrul mâinilor. Însă toate acestea nu făceau decât să trezească şi să aprindă mânia autorităţilor, care iarăşi risipeau tot ce se putuse înjgheba până atunci, cu multă osteneală şi primejdie.

În acele vremuri, rezistenţa lor împotriva inovatorilor şi stricătorilor de cele dumnezeieşti însemna nu numai înfruntarea necazurilor, a chinurilor şi a lipsurilor materiale. Mai era încă ceva, care le sporea încă şi mai mult amărăciunea: pentru a se putea spovedi şi împărtăşi cu sfintele taine, sau fie numai pentru a auzi o povaţă duhovnicească ori un cuvânt de întărire, ele trebuiau să străbată un drum lung şi plin de primejdii, prin pădurile şi munţii unde stăteau ascunşi ceilalţi preoţi, rămaşi credincioşi Bisericii Ortodoxe de Răsărit, păstrătoare a calendarului iulian, a Sfintei Tradiţii patristice şi a tuturor celorlalte aşezăminte.

De mare ajutor în această perioadă le-au fost şi părinţii maicilor, Gavriil Sandu şi Gavriil Atomei, precum şi alţi oameni de bună credinţă din Vânători-Neamţ, care le-au ajutat să treacă mai uşor peste aceste necazuri: familiile Alexandru Urzică, Gheorghe Urzică, Vasile Timofte, Sava V. Sava şi alţii. În acele timpuri s-a construit un nou paraclis, închinat Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.

 

* * *


În anul 1959, un nou vifor de prigoană şi o altă urgie s-a abătut asupra maicilor şi călugărilor. Printr-un decret dat de autorităţile de atunci, tot personalul monahal sub 50 de ani a fost obligat să părăsească mânăstirile (este vorba de decretul nr. 410/1959, îndreptat împotriva monahismului, indiferent de stilul calendaristic). În acel an, şi maicile de aici au fost nevoite să plece. Obiectele bisericeşti au fost duse în casa lui Gavriil Atomei din Vânători-Neamţ şi în casa părintească a maicii stareţe Serafima, din comuna Pipirig. Au încercat de mai multe ori să se întoarcă la mânăstire, dar autorităţile locale din comună le-au forţat să părăsească iarăşi mânăstirea lor dragă.

Nu le-au lipsit duşmanii sau rău-voitorii. În nenumărate rînduri, le-au fost luate cărţile de rugăciune şi obiectele de cult, adunate cu multă trudă; în nenumărate rânduri au fost ameninţate, batjocorite, bătute. Uşile mânăstirii au fost de multe ori deschise prin forţă, cu toporul, ori sigilate pentru a împiedica accesul maicilor. Au fost necinstite sfântul altar şi chiar sfânta masă. Numai credinţa şi jertfa maicilor Salomeea, Eliseea, Parascheva, Valentina, Teoctista, Xenia, Marta, Melania, Mina, râvna lor pentru cele duhovniceşti au făcut ca să nu fie întinată adevărata credinţă pe aceste meleaguri.

Odihna sau răgazul le era scurt, somnul puţin, mai ales când se anunţau razii ale miliţiei, pornită spre găsirea călugărilor sau maicilor plecate din toate mânăstirile României, în urma acelui decret antihristic. Maicile de la Dobru dormeau cu rândul, 2-3 ore pe noapte, fiind tot timpul gata să fugă în adâncurile pădurii, pentru a nu cădea în mâinile celor cu chipuri omeneşti, însă cu apucături de fiară. Ca nişte adevăraţi soldaţi ai Împăratului Ceresc, maicile erau mereu pregătite pentru chinurile muceniceşti sau chiar pentru moarte. Sub cap, în loc de pernă, ţineau desaga în care aveau tot timpul şiragul (aţa) de metanii, folosit la împlinirea pravilei de închinăciune, cărţile pentru rugăciune (Ceaslovul, Psaltirea şi Bogorodişna).

Suferinţa lor cine o va putea spune ? Şi peste toate acestea, se mai adunau şi sfaturile viclene ale celor ce le îmbiau cu momeli pentru a lepăda cinstita haină monahală, şi a ieşi în lume, promiţându-le locuri de muncă în fabricile şi uzinele pe care comuniştii le deschideau atunci. Dar, văzând că aceste vorbe mieroase, însă grăite cu limbă de şarpe, nu îşi aflau spor, se trecea imediat la intimidări, descurajări, ameninţări sau noi şi noi distrugeri ale sfântului lăcaş.PC. MDobru 13

Însă, după făgăduinţa Domnului, ,,dreptul, ca finicul va înflori şi ca chedrul cel din Livan se va înmulţi”. Aşa se face că mica obşte, având acum ca povăţuitor şi ajutător pe Sfântul Ierarh Glicherie (care între timp întemeiase şi ridicase Mânăstirea ,,Schimbarea la Faţă a Domnului” – centrul duhovnicesc şi administrativ al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, în comuna Râşca, satul Slătioara), s-a învrednicit de dumnezeiasca binecuvântare, şi nu a rămas în părăsire. Sfântul spunea mereu maicilor, după cuvântul Domnului: ,,Nu te teme, turmă mică !” Cuvintele lui de îmbărbătare au dat putere şi curaj micii obşti a mânăstirii.


Vara anului 1951: Părinţii Glicherie Tănase (dreapta) şi David Bidaşcu (stânga)

În anul 1946, s-au reconstruit aici primele chilii, un micuţ paraclis şi alte clădiri anexe. Duhovnicul obştii de la Dobru era pe atunci părintele arhimandrit Nifon Marinache. Dar el nu locuia decât vremelnic aici, fiind urmărit fără încetare de fosta miliţie şi jandarmi. Deja viforul ateu se dezlănţuise în toată răutatea lui, iar slujitorii lui Dumnezeu erau urmăriţi fără milă, prinşi şi arestaţi, apoi bătuţi şi schingiuiţi în fel şi chip, numai pentru a-i face să se lepede de Hristos.

Cu toată prigoana comunistă care era, în perioada 1950-1970, şi chiar mult timp după aceea, bisericuţa schitului Dobru se dovedea a fi neîncăpătoare pentru credincioşii care veneau, duminica şi în zile de sărbătoare, de la mari depărtări, din PC. MDobru 14toată Moldova, tocmai din judeţele Bacău, Vrancea, Galaţi, Iaşi, Suceava, Botoşani, chiar şi din Bucureşti şi Timişoara. În duhul dragostei creştineşti, dar şi al ospitalităţii, care este o trăsătură a românilor, ei erau primiţi spre găzduire de către credincioşii din comuna Vânători-Neamţ, iar a doua zi de dimineaţă treceau dealul din Fagi spre schit.


ÎPS Mitropolit Glicherie

Credincioşii care veneau la Mânăstirea Dobru, pentru a participa la sfintele şi dumnezeieştile slujbe, erau urmăriţi şi ameninţaţi de către autorităţi. Este ştiut că în acei ani, partidul comunist, împreună cu securitatea, îi urmărea în special pe cei care mergeau la biserică, pentru a le întocmi aşa-numitul ,,dosar de cadre”. Mulţi dintre aceşti oameni, care de bunăvoie alegeau să-L mărturisească pe Hristos în faţa acestor ighemoni ai zilelor noastre, erau denunţaţi, întemniţaţi (uneori, chiar fără proces); erau deportaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau erau executaţi. Numai în cazurile cele mai ,,fericite”, ei scăpau de pedeapsa cu închisoarea, însă ajungeau să fie oricum respinşi şi înlăturaţi din orice funcţie sau meserie.

 

* * *


Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: nu se poate întocmi lucru bun sau faptă plăcută lui Dumnezeu, fără de osteneală, nici Ortodoxie fără de sudoare, lacrimă sau sânge. Iar jerfta maicii stareţe Serafima, care a avut întotdeauna dragoste de Dumnezeu şi de credinţa ortodoxă, o mare râvnă pentru ridicarea şi înflorirea Mânăstirii Dobru, precum şi pentru viaţa monahală, dusă în înfrânare şi curăţie, laolaltă cu sfaturile şi ajutorul părintelui arhimandrit şi duhovnic Nifon Marinache au avut ca rod însăşi supravieţuirea până în zilele noastre a acestei minuni, ce semnifică biruinţa asupra răului – Mânăstirea Dobru.

A rămas însă amprenta tuturor pătimirilor şi a prigoanei prin care a trecut Biserica Ortodoxă de Răsărit atâţia ani de-a rândul, ca o corabie prin mări învolburate. Şi chiar dacă frumuseţea de astăzi nu mai poartă urmele lacrimilor, totuşi amintirile au rămas încă vii în inimile celor ce le-au trăit atunci. Părintele arhimandrit Nifon (care, la data la care s-au scris aceste rânduri, se află încă în viaţă, iar noi Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să îi mai adauge încă ani îndelungaţi şi liniştiţi), nu putea locui aici permanent, el fiind urmărit şi alungat de către autorităţi. Trebuia să meargă pe jos cale de peste 20 km, de la Dobru până la Slătioara, numai prin pădure şi numai noaptea, pentru a nu fi recunoscut şi arestat. A slujit totuşi 17 ani de zile, ca preot, la biserica din Vânători-Neamţ şi la Schitul Dobru.

 

* * *


Precum floarea bine-mirositoare, răsădită în pământ bun şi adăpată din izvorul de apă vie, aşa şi Mânăstirea Dobru a răsărit, a înflorit şi a crescut ,,din putere în putere”, fiind liman de scăpare, adăpostire şi mângâiere a multor suflete. În anul 1968, icoanele, cărţile şi obiectele bisericeşti au fost aduse înapoi, iar micul paraclis şi-a redobândit podoaba. În anul 1969, în ziua cinstitului praznic al Izvorului Tămăduirii a fost slujită prima sfântă liturghie. Tot în acel an, s-au construit aici o bucătărie şi o trapeză mică.

În anul 1973, obştea mânăstirii a început să crească. Era nevoie de o biserică mai mare, aşa că împrejurul paraclisului s-a ridicat o mică biserică din lemn, după posibilităţile de atunci, iar la 4 octombrie acelaşi an, s-a aşezat piatra de temelie de către Î.P.S. Mitropolit Silvestru Onofrei şi părintele duhovnic, arhimandritul Nifon PC. MDobru 15Marinache.

Dar suspinul prigoanei nu avea să se oprească atunci, precum nici lacrima pribegiei nu avea să se usuce de pe obrazul brăzdat de suferinţă al Bisericii dreptslăvitoare de Răsărit. Mai era încă nevoie de jertfă adusă pentru dragostea de Dumnezeu, pentru ca şi cununa răsplătirii să fie însutit înfrumuseţată cu nestematele răbdării şi ale mărturisirii.


Părintele Arhimandrit Nifon Marinache

De această dată, nu forţele întunericului ateu aveau să sape precum cârtiţele la temelia Bisericii pravoslavnice, ci tocmai aşa-numiţii ,,fraţi de credinţă” – în fapt, nimic altceva decât păstori năimiţi, lupi răpitori în piele de oaie, ce primiseră schimbarea cea fără de lege a calendarului ortodox, în schimbul unor avantaje lumeşti şi trecătoare, lucrând acum la o altă pustiire a sfântului lăcaş.

Preoţii parohiilor bisericii oficiale, aflaţi în vecinătatea nou-întemeiatei mânăstiri, îndemnaţi de vrăjmaşul mântuirii sufletului – diavolul –, au aşteptat moment prielnic pentru săvârşirea trădării lor. Iar când momentul a fost aflat, ei au descins la mânăstire, precum furii noaptea, însoţiţi de patrula de miliţieni. Au urmat apoi alte şi alte umiliri şi pângăriri ale mânăstirii: biserica a fost sigilată în nenumărate rânduri, cărţile au fost luate; apoi, uitând că sunt slujitori ai Domnului şi iconomi ai tainelor dumnezeieşti, ei s-au dedat la fapte tâlhăreşti: jafuri, batjocoriri, ameninţări. Numai Dumnezeu ştie câte au avut de pătimit aceste maici iubitoare de Dumnezeu. Iar singura lor ,,vină” era aceea că se rugau, ziua şi noaptea, citind cu rândul Psaltirea, pentru ,,viaţa şi bună-sporirea sfintelor lui Dumnezeu biserici”; ,,pentru pacea şi întemeierea a toată lumea”, şi chiar şi pentru cei ce le făceau lor rău, urmând poruncii dragostei dumnezeieşti, care glăsuieşte că se cuvine omului a se ruga pentru cei ce-l urăsc.

Însă ele dădeau ,,slavă lui Dumnezeu pentru toate”, chiar şi în aceste vremuri silnice, neuitând o clipă să îşi pună nădejdea toată întru Domnul, Cel pentru care porniseră la luptă pe această cale strâmtă şi necăjită, având mereu acoperitori, mijlocitori şi rugători către Preabunul Dumnezeu pe Preacurata Sa Maică, Pururea-Fecioara Maria şi pe Sfântul Ierarh Nicolae, patronul bisericii, care le dădea puterea să rabde şi să îşi ducă viaţa după poruncile evanghelice.

 

* * *


În ciuda controalelor făcute pentru verificarea respectării decretului anti-monahal din 1959, maicile tinere continuau să vină şi să rămână aici. Ele trăiau însă mai mult ascunse prin pădure, de teama arestării.

Era o mare problemă atunci obţinerea vizei pentru reşedinţă. Puţini din ziua de astăzi mai înţeleg greutăţile acelor timpuri; tot timpul soseau procese verbale de amendă sau pentru demolarea bisericii, ordine pentru părăsirea domiciliului. Astfel de necazuri şi multe altele au fost ani de-a rândul.

Cu toate aceste ameninţări şi constrângeri, cu frică şi sub pază permanentă, biserica a fost pictată de părintele arhimandrit Ignatie Bârgăoanu, care, ulterior, a devenit duhovnicul acestei obşti. Pururea-pomenitul părinte Ignatie a fost dintotdeauna un teolog – nu al cuvintelor, ci al faptelor, care a ştiut să scoată suflete din adâncul întunecat al deznădejdii şi al păcatului.

A ştiut să facă din orice ,,fiu risipitor” o oaie cuvântătoare a staulului Păstorului Cel Bun, aducând pocăinţa chiar şi în cel mai împietrit suflet, să astâmpere zbuciumul sufletesc, să întoarcă plângerea deznădejdii în lacrimi de pocăinţă, dezlegând păcatele, povăţuind şi îndreptând greşelile fiilor săi duhovniceşti, întocmai ca un adevărat păstor şi părinte, aducând multe suflete către Dumnezeu.

Ca un vrednic lucrător al viei lui Hristos, a secerat multă roadă binecuvântată, timp de aproape 30 de ani, câtă vreme a fost duhovnicul obştii de la Dobru. A semănat cu nădejde întru Domnul Dumnezeul nostru; a lucrat cu răbdare, cu rugăciune şi nevoinţă, a udat cu apa cea vie a cuvântului celui de Dumnezeu insuflat şi a cules roade după cuviinţă. Pentru aceasta, şi noi, cei rămaşi, îi spunem cu graiurile Prorocului şi Împăratului David: ,,Împrejurul mesei tale, ca nişte odrasle văzând pe fiii tăi; bucură-te şi te veseleşte, aducându-i pe aceştia lui Hristos, începătorule al turmei”, iar nouă să ne ajute Dumnezeu să nu ne îndepărtăm vreodată de la povaţa şi pilda sa înţeleaptă !

 

* * *


În anul 1975, s-a construit o altă bucătărie şi o trapeză mult mai mare. Aceasta, cu timpul, s-a tot modificat, devenind neîncăpătoare pentru obştea care creştea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Între anii 1976-1979, s-au mai construit două corpuri de chilii şi alte dependinţe.

 

PC. MDobru 16

Mânăstirea Dobru - vedere de ansamblu


În anul 1979, pridvorul bisericii s-a mărit. Dar şi atunci urâtorul de oameni, vrăjmaşul diavol, a îndemnat pe cei năimiţi, pe acei păstori mincinoşi să intervină şi să oprească acest lucru. Din această cauză, autorităţile au interzis înaintarea lucrărilor; biserica a fost încă o dată sigilată, fiind ameninţată cu demolarea. S-a plătit o amendă, iar maica stareţă Serafima a fost dată în judecată. Procesul a durat până în iunie 1980.

Cu toate aceste piedici şi greutăţi, biserica a fost sfinţită la data de 15 septembrie 1980, de către Î.P.S. Mitropolit Silvestru şi P.S. Cosma, împreună cu un sobor de preoţi, în prezenţa întregii obşti de maici şi a unei uriaşe mulţimi de oameni, sosiţi din toată ţara, într-o atmosferă de bucurie sfântă. Era clipa încununării, a răsplătirii suferinţelor şi a prigoanelor; era bucuria trăirii acestui moment, unic în viaţa unei biserici, care este ca un botez, o afierosire a sfântului lăcaş lui Dumnezeu. Biserica a fost închinată spre paza şi ocrotirea Sfântului Mare Ierarh Nicolae, cu ale cărui rugăciuni a fost păzită din atâtea ispite şi nevoi.

 

PC. MDobru 17

Sfinţirea bisericii mici, în anul 1980


* * *


Din anul 1980, viaţa obştii de aici intră pe un făgaş firesc. Obştea a crescut şi a întinerit simţitor, prin venirea de maici tinere. Mulţumită acestui lucru, s-a putut începe construirea a noi clădiri pentru folosinţa de obşte.

În anul 1987 s-a mărit sfântul altar, iar la resfinţirea lui, la data de 29 mai 1988, a primit al doilea hram – Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

După evenimentele anului 1989, prigonitorii văzuţi ai Bisericii Ortodoxe au fost cu necinste alungaţi; întreaga Biserică a cunoscut o vreme de înflorire şi reconstruire, pentru a înlătura urmele şi rănile trecutei asupriri. Tot în cinstea Marelui Tămăduitor Pantelimon s-a înălţat şi noua biserică a Mânăstirii Dobru – mai mare, mai frumoasă, şi mai încăpătoare, în zilele arhipăstoriei Î.P.S. Vlasie Mogârzan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, stareţă fiind schimonahia Serafima Stănoaie, iar preot slujitor şi duhovnic al obştii fiind părintele arhimandrit Ignatie Bârgăoanu. Lucrările s-au desfăşurat sub buna îndrumare şi cu ajutorul părintelui protoiereu iconom-stavrofor Simion Movilă şi a credinciosului Mihail Movilă, cu participarea activă a întregii obşti de măicuţe.

La ridicarea noii biserici şi a clopotniţei din incinta aşezământului au ajutat (cu danii în bani sau pur şi simplu cu muncă) mulţi ctitori, miluitori, ajutători şi binefăcători ai acestui sfânt lăcaş, printre care familia Radu şi Gabriela Trapiel din Bucureşti, multe alte familii din Vânători-Neamţ şi din ţară, Gheorghe şi Silvia Lămăşanu, Vasile şi Soltana Dumitroaie, Mihai şi Elena Iacob, Nicolae şi Lavinia Sălăgean, Cojocaru Mihai şi Viorica, Vartic Constantin şi Catinca, Ursu Vasile şi Paulina cu familiile lor. Alături de toţi aceşti iubitori de Dumnezeu şi de buna podoabă a casei Sale, s-au numărat desigur şi alţi ctitori, pentru a căror sănătate şi mântuire se roagă neîncetat vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş.

 

PC. MDobru 18

Interiorul bisericii noi

 

Biserica mare

Sfinţirea bisericii a avut loc la data de 23 iulie/5 august 2001, fiind săvârşită de Î.P.S. Mitropolit Vlasie, înconjurat de un impresionant sobor de arhierei şi preoţi, în prezenţa a zeci de mii de credincioşi din toată ţara.

 

PC. MDobru 19

Biserica mare

 

PC. MDobru 20

Curtea Mânăstirii Dobru, în veşmânt de flori


* * *


În nădejdea că aceste scurte rânduri v-au trezit dorinţa de a fi, măcar pentru o zi, pelerini pe căile credinţei ortodoxe strămoşeşti şi de a îi afla toate istoriile încărcate de minuni şi sfinţenie, noi vă aşteptăm cu bucurie să treceţi şi pragul Mânăstirii Dobru, să vă desfătaţi simţirile cu frumuseţea binecuvântată a aşezării, să vă închinaţi în cele două biserici ale sale, pline de urme sfinte, iar dragostea şi osteneala să vă fie răsplătite de Atotţiitorul Dumnezeu, Cel ce numără paşii fiecărui om şi nu îi lipseşte de tot binele pe cei ce-L caută pe Dânsul.