Cine e online?

Avem 62 vizitatori și nici un membru online

BOLDURILE SFINTEI NOASTRE BISERICI ORTODOXE DE RĂSĂRIT

de Teofilact şi Arsenie schimonahii


Transcrisă cuvânt cu cuvânt după original, fără de schimbare


PARTEA I


I. De ce s-a intitulat tractatul acesta ,,BOLDURI”

II. Dresarea reformiştilor de astăzi

III. Dreptul de cetăţenie în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos; precum şi despre datoriile acestui cetăţean

IV. Ceva pe scurt despre Sfintele Ecumenice Soboare

V. Despre nerătăcirea Sfintelor Soboare Ecumenice

VI. Despre rătăcirea Bisericii Papistăşeşti

VII. Cine este pontificele papă al Bisericii Romano-Catolice

VIII. Deosebirea între Biserica de Răsărit şi cea de Apus

IX. Încheierea la cele zise despre papistaşi



Capitolul I

De ce s-a intitulat tractatul acesta ,,BOLDURI”

 

Dumnezeul nostru Cel închinat în Tatăl, şi în Fiul, şi în Sfântul Duh, Treime prea sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, ajută tuturor robilor Tăi celor ce chemăm prea sfântul şi de mare cuviinţă numele Tău. Amin.

 

§ 1. ,,Sub un regim în care pactul politic fundamental să fie zilnic şi sistematic călcat în picioare (bunăoară ca acum cu comuniştii); sub un regim în care despotismul şi bunul plac egoistic să fie ridicate la înălţimea unor maxime constituţionale şi principii de guvernare; sub un regim în care toate legile şi instituţiunile să fie desconsiderate, falsificate şi demoralizate; sub un regim în sfârşit, fecund (rodnic) de nelegiuirile de tot soiul, securamente, pentru ca tabloul căderii morale să fie pe deplin şi în ordinea religioasă[1], trebuia să ne aşteptăm ca să cetim, nu numai pe paginile jurnalelor, răutăcioasele priviri ale oare cărora guvernăminte asupra monahismului – după cum cetim într-un articol al ierodiaconului I. Popp Şerboianu[2], între care zice şi aceasta:

,, … Ori fiindcă suntem în stadiul reformelor bisericeşti, nu e bine ca Ministerul de Culte să-şi pună întrebarea dacă monastirile, aşa cum se află azi, mai au raţiunea de a fi ori nu ? şi atunci să dărâme şi cu toporul şi cu ordonanţe şi cu graiul !”; precum şi ciudatele şi bizarele relaţiuni aduse de unele reviste periodice – pre care le-am cetit din parte în precuvântarea acesteia – întru care vor ca monahismului să i se pună crucea la cap, iar peste aşezământurile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit să se dea cu buretele purtat de ateistica şi scheptica pană a grosolanului materialist, lozinca celor de modă nouă; cu toate acestea, ne-a fost să vedem că asupra sfintei şi dumnezeieştii acestei tagme monahale îşi ascut săbiile oare care adunări sinodale, şi iată cum:

 

§ 2. Redactorul ,,Minervei” citat mai sus, între altele zice şi aceasta: ,,E desigur mult mai bine ca aceia care nu se pot împăca cu greaua misiune pe care şi-a ales-o, adecă monahii, să fie îndepărtaţi, iar nici de cum să fie siliţi să se supună unor ordine de natură morală, pre care au început să le creadă prea severe. Interesul unei soluţii nimerite nu poate şi nu trebuie să scape cuiva din vedere” …

Deci Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a găsit cu cale să termine afacerea aceasta, căci s-a executat punctual după porunca domnului redactor de mai sus: ,,Dând ordin (precum am văzut că ne încunoştiinţează prea cuviosul secretar al sinodului) ca toţi călugării şi călugăriţele incorigibile să fie raportaţi şi daţi afară din monastiri”. O ! Doamne !

Dar oare de ce nu au arătat cu lucrul, făcându-se pildă micilor incorigibili şi luându-şi tălpăşiţa din monahism, cei cocoţaţi tocmai acolo – Dumnezeu ştie şi ştiinţa lor – cei ce au pronunţat nedreapta sentinţă din 24 iunie 1911 ,,asupra celui mai drept, celui mai zelos şi celui mai sfânt dintre prelaţii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, şi înaintea căruia trebuia să se închine toţi”[3], zicem: sfântul şi prea sfinţitul Gherasim Safirin episcopul Romanului, cel ce s-a luptat împotriva ne mai auzitelor şi ne mai văzutelor până acum pe paginile istoriei omeneşti asemenea mârşăvii – olimpice … – care nepocăiţilor vor sta vecinic scrise pe încreţita lor frunte.

Cu toate că prea sfântul acesta stâlp al Ortodoxiei, în petiţia din 24 iunie 1911, adresată Sf. Sinod – publicată şi în ,,Monitorul Oficial” no. 111 din 1911, pag. 5396 – relativ la propunerea de a demisiona, zice şi aceasta: ,, … Primul meu răspuns la cererea de demisiune a avut la bază şi consideraţiunea de a nu se da în vileag atâtea ruşini ce nu mă privesc, scutind astfel pe binecredinciosul meu popor de un scandal atât de înfiorător, iar pe Sfânta noastră Biserică de o necinste ca aceasta”.

Şi iarăşi nădăjduind că vor fi luate în consideraţie condiţiunile puse, zice: ,,Mă voiu retrage de bună voie, cu mulţămirea sufletească de a fi putut, cu toată nevrednicia mea, să contribuiesc la izbăvirea Sfintei noastre Biserici de erezie şi de imoralitatea concentrată în cea mai înaltă expresiune a episcopatului nostru, şi cu nădejdea că cei ce rămân vor trage învăţături sănătoase din cele până acum petrecute şi vor lupta ca să avem Biserica neprihănită şi arhierei vrednici” …

Însă, vai ! drumul tot la vale o croieşte !? Căci

 

§ 3. pe cine nu înspăimântează – de o fi aşa – cele cetite în broşura ,,Păcatele şi nelegiuirile mitropolitului … … …” de preotul D. Alexandrescu Sachelarie, 1923 ?

Ar fi trebuit să punem punct, dacă nu ne-ar ameninţa oarecare monahismul cu moartea, deocamdată indirect; căci unde ocheşte tactica trimiterii călugărilor ca preoţi pe la sate – unde se pot strica mai lesne – şi pe urmă fuga la darea afară din monahism ? Pe care numire de preot călugăr pe la sate, P.S. Gherasim Safirin o numeşte ilegală şi necanonică, căci zice:

,,Legea clerului mirean cere ca nici un ieromonah să nu servească în parohii, unde nu pot fi admişi de cât preoţi de mir”[4]; mai ales că şi canonul 22 al Sf. Nichifor Mărturisitorul opreşte de a se împărtăşi cineva nu numai de la ieromonahul cel ce ar boteza parte femeiască şi ar cununa pe mireni etc, ci şi de la cel ce ar sluji liturghie pe la monastirile de călugăriţe – fiind tânăr.

Deci faţă de această nedreaptă şi strigătoare la cer soluţie – adecă de a dezbrăca şi da afară de prin monastiri pe monahii incorigibili, după ce mai întâi le-a înlesnit căderea – având în vedere şi pe celelalte puncte anti-canonice, cari ne silesc a le primi şi noi ortodocşii, şi despre care vom vorbi mai încolo.

Ca monahi ortodocşi, şi dacă voieşte cineva şi ca orice muritor creştin ortodox, care ţine la demnitatea şi cinstea sa ce s-a învrednicit de a se număra între fiii Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, când este învinovăţit de ceva, ori când i se huleşte vreuna din sfintele predanii moştenite din moşi-strămoşi de mii de ani, demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere; şi pentru aceasta ne vedem nevoiţi de a ieşi puţin din rezerva de tăcere ce ne-am fost impus de un timp încoace, şi conform celor zise de Sfântul Ioan Damaschin:

Cum că ,,cunoscând micşorimea şi nevrednicia mea, zice, ar fi trebuit să tac pentru totdeauna şi să mă mulţumesc a plânge păcatele mele înaintea lui Dumnezeu, Dar văzând că Biserica este cuprinsă de mare vijelie, am crezut că nu trebuie să mai tac, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu, decât de ori cine de pre pământ”[5], zicem: Cu smerenia şi evlavia de care poate fi pătruns un adevărat fiu al Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, ne luăm libertatea, puindu-ne în deplină şi legitimă apărare, cu riscul chiar de a displăcea tuturor celor ce susţin lozinca şi falsa temă a adversarilor noştri, care vor a reforma din temelii – sub chipul reorganizării – învăţăturile şi aşezămintele Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, ,,iar nu de a se reorganiza pre sine”[6]. Tocmai pentru aceasta:

 

§ 4. Închinându-ne dumnezeiescului glas ce zice: ,,Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldurilor” (Faptele Apostolilor 9, 5), şi bazaţi pe explicaţia ce au rostit-o – la adresa acestor bolduri – în plin senat în şedinţa de la 5 martie 1909, prea sfântul episcop şi martir Gherasim Safirin – căci aşa ni-l înfăţoşază acei 3 mari doctori în teologie din Cernăuţi, zicând cum că[7] ,,suntem convinşi, zice, că Gherasim Safirin, episcopul de Roman, reprezintă în Biserica românească nestrămutatul adevăr ortodox, astfel că chiar singur să rămână, batjocorit şi hulit de toţi, chiar ucis să fie, cu pietre, sau tăiat cu ferăstrăul, el totuşi, asemenea vechilor profeţi şi sfinţi va rămânea farul luminos menit să adune, în jurul său, mai întâi toate sufletele cari, răzleţe şi în tăcere, continuă melodia începută de Mântuitorul din Nazaret, şi mai apoi să dezmeticească şi pe ceilalţi toţi rătăciţi”.

Pentru aceasta, am intitulat – după cum am zis mai sus – lucrarea aceasta ,,Boldurile Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit”; şi pe a căruia explicaţie – adecă a sfinţitului orator Gherasim Safirin – ca ceea ce luminează cu desăvârşire acest titlu, iată că o aşternem în întregime.

 

§ 5. Domnilor Senatori,

,,Biserica lui Iisus Hristos este un Bold, cum a spus însuşi Întemeietorul ei atunci când s-a arătat lui Savlu – Apostolul Pavel de mai târziu –, care se ducea la Damasc ca să aducă legaţi la Ierusalim pe creştinii din părţile acelea: ,,Cu greu îţi este ţie, zice, a te împotrivi boldurilor”[8]. Şi ştiţi, domnilor senatori, ca creştini, care erau boldurile acestea. Au binevoit Dumnezeu, Înfiinţătorul Bisericii Sale, care se compune din episcopi, din preoţi, din diaconi, din călugări şi din mireni, au binevoit să ne formeze pe toţi un tot, un trup mistic al cărui Cap este El, şi ne numeşte acum cu cuvântul de ,,bolduri”.

Îşi numeşte Biserica Sa ,,bold” deosebit, iar cu toţii alcătuind un corp mistic, un singur bold. Cum ne face bolduri, adecă ace ascuţite ? Ne face ace ascuţite cu prezenţa Lui întru şi între noi, înarmându-ne cu harul Său, cu dumnezeiasca Scriptură, cu predania dumnezeiască, cu cunoştinţa sfintelor dogme şi a sfintelor canoane, cu atâta bună rânduială, care face din noi adevăraţi creştini şi ne pune în stare să lucrăm spre împlinirea scopului nostru, care e virtutea şi mântuirea.

Aşa ne-a aşezat Dumnezeu boldurile acestea, acele acestea ascuţite, într-un tot, în aşa mod încât ne-a lăsat libertatea de acţiune şi cunoştinţa în propriul ei exerciţiu. Cine va fi omul care să îndrăznească să legiuiască lucrurile împotriva libertăţii conştiinţei, când nici Dumnezeu nu se atinge de libertatea ei ? Dumnezeu ne-a lăsat loc de joc în libertatea conştiinţei, aşa încât să nu putem avea cuvânt de răspuns şi să zicem: Doamne, de ce m-ai ţintuit, de ce m-ai legat şi nu m-ai lăsat slobod să lucrez ? Poate că făceam voia Ta.

Dragul meu, va răspunde, te-am lăsat slobod cu desăvârşire, nu slobod ca să-ţi faci de cap, dar slobod ca să ai libertatea de a te mişca spre a face voia Mea.

Pentru aceasta ne e dată slobozenia. Şi cine îndrăzneşte să se mişte în Biserica lui Dumnezeu, dintre membrii cari o compun de sus până jos, să se mişte altfel decât e voia lui Dumnezeu, exprimată prin Sfânta Scriptură, dumnezeiasca predanie, prin sfintele dogme şi sfintele canoane, apoi unul ca acesta se luptă împotriva boldurilor.

Asemenea copilului care e iubit de maică-sa, e luat în braţe, dar maică-sa are ceva acolo la piept, are nişte ace, şi copilul, de bucurie că se află în braţele maicii sale – cuvântul nu e al meu, îl am de la Sf. Ioan Gură de Aur – începe a sălta de bucurie, căci care e mai mare bucurie decât să fie în braţele maicii, şi a dat din mâini de bucurie că se află acolo, dar dând din mâini, se înţeapă.

Să băgăm de seamă cu toţii ca nu cumva să abuzăm de dragostea maicii noastre, care e Biserica lui Dumnezeu, să luăm seama ca jocurile noastre să nu devină cumva primejdioase sănătăţii şi vieţii noastre creştine”.

 

§ 6. Prin urmare, aceasta odată fiind ştiută, atunci toţi cei ce prin autocefalie voiesc a da să se înţeleagă facultatea de a reforma dumnezeieştile canoane şi dogme, ori de a face tabula rasa dintr-însele, sunt cei ce caută să arunce cu piciorul împotriva boldurilor. Căci ce însemnează a zice ca cum văitându-se că ,,din nenorocire şi pentru administraţia bisericească durere, că nu se mai aplică azi rigoarea sfintelor canoane ?”[9]

Deci, ,,în grea rătăcire au căzut noii reformişti, când prin cele lucrate – bună oară cu schimbarea calendarului etc – voiesc a arăta că orice Biserică poate face orice la sine, aşa cum ar putea face, de exemplu, un stat – a se transforma acum în republică, acum în monarhie. Căci dacă ar fi după cum vrea să înţăleagă ei, ce ar mai însemna atuncea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică în care credem ! A se schimba se pot numai instituţiile civile, care fiind făcute din însuflarea oamenilor, sunt de la sine imperfecte. Dar aşa nu se poate face şi cu instituţiile dumnezeieşti, pentru că acestea sunt făcute din însuflarea Sfântului Duh. Pe ele nu numai Camera şi Senatul, nu numai domnii şi împăraţii, dar nici chiar patriarhii nu le pot reforma după capriciul lor.

O ! nu vă îndoiţi, dacă Biserica ar fi primit în sânul ei reformele atâtor mii de împăraţi …, am fi ajuns ca pe când unii am avea un fel de rugăciuni, alţii am avea alte Paşti, alt calendar, alte posturi, alte predanii şi alte costume”[10].

 

§ 7. Aşa dar, rău şi fără cale s-a voit a înţălege prin independenţă, facultatea de a face orice în Biserică. Independenţa administrativă a Bisericii în marginea canoanelor nu o poate nega nici chiar patriarhii. Însă dacă cu această răsunată independenţă voieşte cineva a-şi face de cap, atunci, bage de seamă că aruncând cu piciorul, se va înţepa în: ,,Cei ce pun în defăimare sfintele şi dumnezeieştile canoane ale Sfinţilor Părinţilor noştri, care şi pre Sfânta Biserică o sprijinesc, şi pre toată creştineasca petrecere împodobind-o o povăţuiesc către dumnezeiasca evlavie, fie ANATEMA”[11].

Şi nu numai aceasta, dar să audă că: ,,S-au hotărât de Sfinţii Părinţi a se întrebuinţa şi după moarte a se ANATEMATESI cei ce ori în credinţă, ori în canoane ar păcătui”[12].

 

 

 

Capitolul II

Dresarea reformiştilor de astăzi

 

§ 1. Dar, ,,a venit vremea, că de unde până atunci venea de sus bunul exemplu, a început să vină tot de sus răul exemplu. Şi atunci ce văzurăm ? În locul boierilor căftăniţi, care iubeau ctitoriile bisericeşti, văzurăm pe fiii lor înapoiaţi de la Paris, că se ruşinau de credinţa şi de obiceiurile părinţilor lor; că nu fu de ajuns faptul că nu dau nici o atenţie Bisericii, dar veniră încă cu noui rânduieli chiar în Biserică, de pe urma cărora Biserica a avut pagubă, iar nu folos …

,,Pentru ce aceasta ? Pentru că spiritul de imitaţie, grandomania şi moda sunt nişte boale molipsitoare, cu mult mai rele ca însuşi holera”[13].

Şi iarăşi altul mai înainte strigă: ,,Reformele introduse cu repeziciune, răsturnând bazele societăţii noastre anterioare, au stricat şi organismul bisericesc. Un spirit rău de ireligiozitate se întinde cu paşi repezi asupra societăţii noastre. Clasele inteligente au părăsit Biserica, lăsând-o oare cum numai pentru poporul de jos, care şi el la rândul său, imitând exemplul celor mai mari – pe care îl crede cu 4 ochi – şi desperat de multele asupriri şi de mizerie, se mânie şi pe Dumnezeu şi nu se duce nici la Biserică.

În acest spirit de indiferenţă şi antipatie către religiune se cresc tinerii, chiar prin şcoalele noastre. Nici profesorii cei mai mulţi, nici elevii nu se mai duc la Biserică”[14].

 

§ 2. Dar ia să punem urechea mai în urmă, pe la 1867, ce suspină, cel ce în adunarea cea din urma secularizării – 1863 – când Vodă Cuza voia a îmbunătăţi soarta călugărilor cu un buget mai îndestulător, el, mitropolitul Nifon, zice: nu, ca la soldaţi – 5 bani pe zi – dacă le place, iar dacă nu, să plece !?! La adresa căruia mai târziu, în 1873, faţă de pretenţia ce o avea a supune Mitropolia Moldovei luişi, Gheorghe Mârzescu suspină[15]: ,,Dumnezeule Înalte ! În adevăr, trebuia ca cineva să fie crescut şi învechit în zavistii şi urăciuni, pentru ca să uite cu atâta nepăsare până şi legile fundamentale ale religiunii strămoşeşti !”

Cel ce atunci (adecă mitropolitul Nifon) în şedinţa senatului din 17 decembrie 1866, forţat de apriga critică – ce-i arunca asupra perilor lui albiţi blamul tuturor relelor din Biserică – zice însuşi: ,,Venind astăzi la tribuna acestei adunări şi înaintea domniei voastre a face situaţiunea Bisericii române, o strângere de inimă dureroasă îmi apasă sufletul. Care trebuia să fie poziţiunea sa, rolul său, într-o naţiune atât de blândă, pioasă şi creştină ? şi ce aspect înfăţoşază acum altarul, acest paludiu al naţionalităţii noastre, acest punct de reunire a virtuţilor strămoşeşti, această vatră a faptelor eroice de altă dată, unde se încălzi, se inspită tot ce am avut mare, patriot, sublim ?!

Caut cu durere acum împrejuru-mi … şi văz altarul părăsit, monumentele sacre despoiate, cad în dărăpănare; preoţii săi, unii nevoiţi a ieşi din calea misiunii lor, se dezbat în preocupări străine caracterului lor, alţii s-au risipit pierzând speranţa unui viitor mai bun, şi puţinul număr ce se mai găsesc refugiaţi lângă ruinele acestui altar – altă dată aşa de prosper – cerşesc cu durere pâinea lor de toată ziua. Aceasta nu a fost geniul strămoşilor noştri”.

Şi mai departe zice: ,,Iată pentru ce Biserica deplânge, prin organul meu, lipsa aşezământurilor religioase pentru instrucţia clerului, amestecul puterii civile în atribuţiunile spirituale, violaţiunea canoanelor şi a dogmelor prin uzul ordonanţelor, însuşirea jurisdicţiunii religioase, ingerinţa (amestecul) în materie de ordine şi de disciplină, deturnarea fondaţiunilor pioase de la adevărata lor destinaţiune etc”.

 

§ 3. Dar să alunecăm de acolo (1867) – unde regimul acelei epoci era plin de tot soiul de nelegiuiri – şi să ne oprim în zilele noastre, tocmai în şedinţa senatului român, din 15 decembrie 1923, unde P.S.S. Episcop Vartolomeu – însuşi referendul unificării calendarului – zice şi aceasta:

,,Dar Biserica e scoasă şi din viaţa morală a ţării. Nu e nici aceasta nimic. Dar puterea civilă vine în casa Bisericii, peste ea, şi-o împiedecă în toate. În legea din 1893 se face invazia puterii civile în Biserică[16]. Acum nimic nu se mai poate face. Nu se mişcă nimic decât cu voinţa statului. Se desfiinţează seminariile şi acum rămânem fără de preoţi !” …

Nu te dumereşti. ,,Ceteşti şi nu-ţi vine să crezi. Stai să te dumereşti şi nu poţi înţelege nimic, e ceva ce te înmărmureşte !”[17] Atunci se naşte întrebarea: Cine e de vină prea sfinte ? Căci iată ce cetim în şedinţa senatului de la 15 aprilie 1893, când mireanul G. Mârzescu – mandatarul senator al ţării – văzând primejdia invaziei puterii laice în Biserică, strigă:

,,După cum vedeţi, Sfântul Sinod devine o cinovnicie ministerială. Iată dar sinodul dezbrăcat de prerogativa ce a avut-o până acum, şi nimeni dintre prelaţii comitetului de delegaţi să nu-şi ridice glasul ca să protesteze în contra zguduirii de felul acesta a legilor şi regulamentelor de guvernământ în Biserica noastră naţională Ortodoxă de Răsărit !

Iată ce trebuie să ne întristeze pe noi pe toţi, cu atât mai mult cu cât Teofilia sa episcopul de Argeş striga sus şi tare că nu se calcă prin această lege nici un canon”.

Şi iarăşi zice: ,,Şi Teofiliile voastre episcopi eparhioţi, păstori ai turmei lui Hristos, aşa ştiţi să vă păstoriţi oile cele cuvântătoare în păşunea cea mântuitoare ? … Aşa ştiţi să vă apăraţi mieluşeii turmei de unghiile lupilor celor gândiţi a demonilor şi a oamenilor celor răi slăvitori[18]. Eu vă vorbesc cu canoanele acestea, slovă neagră pe hârtie albă, şi am nenorocirea să vă displac !! …”

 

§ 4. Am cetit odinioară oare unde, cum că un tâlhar ce rodea cu pila belciugul lacătului de la uşa unei prăvălii, întrebat fiind de gvardist: Mă ! da ce faci tu acolo ? răspunde: Cânt. Păzitorul: dar nu se aude ! Tâlharul îngână: Mâine se va auzi …

Şi iată ce auzim după 16 ani relativ la legea din 1893 (despre care se plânge cu amar P.S. Vartolomeu): ,,Afirmaţiunea – zice mitropolitul Atanasie – că aş fi fost decorat pentru atari scrieri, nu este adevărată; decoraţia mi s-a dat, e drept, însă pentru o altă lucrare, privitoare la proiectul de lege a clerului din 1893 !”[19]

Vedeţi cu ce unge ochii puterea laică celor ce le cântă-n struna sinistrei lor reforme a aşezământurilor bisericeşti ? Şi încă să-l mai vezi că o face şi pe Tănasă !?!

Dar credem că va veni vremea când vor cunoaşte adevărul noii calendarişti – şi în special P.S. Vartolomeu, referendul calendarului civil, grigorian –, care vor zice ca şi Take Ionescu, cum că: ,,Voiesc ca toată legislaţia relativă la Biserică, fără excepţia legii de la 1893, să fie revizuită în sensul unei mai mici influenţe din partea statului”[20].

Zicem, căci poate tot aceasta vor zice şi pentru noul calendar, cât şi pentru altele, întru împreună glăsuire cu socoteala boierilor ce au zis[21]: ,,Măritului Stăpânitorului lumii (adecă lui Marchian Împăratului) i-au plăcut ca nu după împărăteştile cărţi, ori după pragmaticele forme, să urmeze prea cuvioşii episcopi; ci dupre canoanele cele legiuite de Sfinţii Părinţi.

Iar Sfântul Sinod a zis (adecă cel al III-lea Ecumenic): ,,Împotriva canoanelor nici o lucrare să poată, canoanele Părinţilor să se ţie”. Şi iarăşi: ,,Ne rugăm ca fără zicerea împotrivă, lucrările cele făcute de oare care, în toate eparhiile, spre vătămarea canoanelor, să rămâie nelucrătoare. Ci să stăpânească canoanele în toate … Toţi, acestea le zicem – adecă Sf. Sinod. Toate lucrările să se surpe. Canoanele să stăpânească … dupre hotărârea Sf. Sinod şi în toate celelalte eparhii hotărârile canoanelor să stăpânească !”

 

§ 5. Până atunci, noi şi cei împreună cu noi, cari voim a ne ţinea de adevărul celor legiuite de Sfânta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit, după cum am mărturisit mai înainte, dacă ne apărăm sfânta noastră predanie bisericească, şi pentru aceasta suntem siliţi ca uneori a îmbrăţoşa un ton cam aspru, aceasta să nu o ia cineva în nume de rău că avem de a face cu persoanele, cu atât mai mult nici intenţia de a combate ierarhia, ca adventiştii eretici; căci, ştim din drept dumnezeiesc, cum că ,,Iisus Hristos, întemeind Biserica Sa, a pus în ea anume conducători – ierarhia – căreia i-a şi dat anumite drepturi”[22]. Dar întâmplându-se să pice sub judecata pământească a lui Dumnezeu întreg episcopatul, întru asemenea caz, iată ce ne recomandă dl. doctor în teologie Lazăr Gherman din Cernăuţi[23], zicând:

,,Credincioşii şi clerul inferior nu cârmuiesc în Biserică şi trebuie să asculte de episcopi; dar există şi o justă rezistenţă nu numai pasivă, ci şi activă contra hotărârilor sinodului. Ascultarea la Autorităţile Superioare Bisericeşti îşi are limitele, când pretenţiile ei sunt contrare conştiinţei. Sunt hotare neviolabile ale legii naturale şi dumnezeieşti, peste care n-au voie creştinii a se supune unei Autorităţi”.

Şi aceasta cu drept cuvânt. Căci în hotărârea a 2-a din prolegomena Pidalionului cetim: ,,Cum că canoanele şi legile s-au pus pentru toţi cei îndeobşte şi nu numai pentru cei particularnici”.

 

§ 6. Aşa dar, noi netrebnicii robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi din dar membri ai Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, văzând că ne silesc unele hotărâri sinodale anti-canonice – de exemplu ca congresul cel din Constantinopol 1923, unde s-a legiuit atâtea şi atâtea năzbâtii –, datoria ne cheamă ca să ne apărăm sfânta noastră credinţă strămoşească, pentru păzirea căreia am jurat de două ori, mai întâi în sfântul botez, iar mai apoi în ziua tunderii în monahism.

Şi dacă până aci am adunat oare care date cam înăsprite – dar prea adevărate –, aceasta am făcut-o cu scopul de a arăta că unii ca aceştia ce socotesc reformele din timpul prezent aşa numitul ideal al oamenilor inteligenţi de cultură europeană apuseană şi la ajungerea căruia se socot obligaţi să stăruiască pe toate căile (căci nu de surda primesc decoraţii), zicem, întru cât hotărârile lor sunt contra dumnezeieştilor canoane – pe care le vom cita mai la vale – pentru aceasta ca cele ce ne duc în prăpastia călcării dumnezeieştilor canoane, cu nici un chip nu primim cele legiuite de dânşii relativ la orice schimbare din cele legiuite până acum de Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci iată ce zice în cazul acesta Sfântul Simeon Noul Teolog (1000) pentru cum trebuie să fie cel ce teologhiseşte şi legiuieşte, sau cel ce voieşte a dăscăli pentru Sf. Taine:

,,Că precum nu se poate fără de aripi la înălţime să zboare pasărea, aşa nici mintea omului nu poate să se înalţe către acelea dintru care a căzut. Şi aceasta ne învaţă pre noi, ca nu cu cuvintele singure să ne amăgim şi să credem pre tot omul care se zice pre sineşi că este duhovnicesc. Ci din viaţă şi din faptele lui mai înainte încredinţându-ne şi dacă mai ales cu ale Duhului şi cu ale Apostolilor şi cu ale Sfinţilor Părinţi învăţături se împreună glăsuiesc cuvintele şi faptele lui, şi atuncea să auzim şi să primim pre ale aceluia cuvinte ca pre cuvintele lui Hristos.

Iar dacă nu se unesc cuvintele lui cu ale acelora, măcar morţii de ar învia, măcar şi minunate minuni de ar arăta, ca de un drac despre dânsul se cuvine a ne întoarce şi a-l urî”[24].

Aşa dar acestea ştiindu-le, până vom ajunge ca să punem de faţă reformele lor înaintea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, puţin ceva să ne mai zăbovim spre a împrospăta oare care idei şi, despre

 

 

 

Capitolul III

Dreptul de cetăţenie în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos;

precum şi despre datoriile acestui cetăţean

 

§ 1. Se ştie că după dreptul bisericesc[25]: ,,Ori cine voieşte a lua parte în societatea bisericească, nu este legat nici cu originea, nici cu naţionalitatea, nu se mărgineşte nici cu condiţiunile sociale, nici de sex, nici de etate”. Prin urmare, fără deosebire, Mama noastră Biserica, Mireasa lui Iisus Hristos (Efeseni 5, 17), în dar ne deschide braţele.

Şi ,,odată devenind membri ai Bisericii lui Iisus Hristos prin botez şi comunicare cu celelalte Sfinte Taine, intrăm în legătură duhovnicească între noi, ducem una şi aceeaşi viaţă harică comuna, formăm un singur corp, sau organism duhovnicesc, însufleţit de Duhul lui Dumnezeu, şi care îşi are de Cap al său pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos”[26].

Iar în ,,Epitomi” cetim[27]: ,,Pentru aceea hristianul cel adevărat, ori unde şi ori când se va afla a fi, mădular adevărat şi este şi se socoteşte al trupului celui sobornicesc al Bisericii lui Hristos, fiindca are un Cap fără de moarte pre Iisus Hristos”.

 

§ 2. Dar nu e de ajuns a avea cineva numai cunoştinţa aceasta despre creştinul cel adevărat, ci să întrebe: ,,Ce trebuie a avea creştinul ortodox ca să poată dobândi viaţa de veci ?” şi-i va răspunde[28]: ,,Credinţă dreaptă şi fapte bune. Căci cel ce are şi pe una şi pe alta, acela este adevărat creştin şi tare nădăjduieşte în mântuirea cea vecinică, după mărturia Sfintei Scripturi: ,,Vedeţi dară, că din fapte se îndreptează omul, iar nu numai din credinţă. Şi precum trupul fără de suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 24, 26). Tot aceasta vorbeşte în alt loc şi dumnezeiescul Pavel zicând: ,,Având credinţă şi bună cunoştinţă, care unii lepădând-o din credinţă au căzut” (I Timotei 1, 19)”.”

Pentru aceasta, ,,credinţa Bisericii Ortodoxe Creştine, între altele ne învaţă că cea mai principală destinaţiune a omului stă întru aceea, adecă a fi în cea mai strânsă unire duhovnicească a lui cu Dumnezeu, şi că viaţa de faţă este numai o pregătire către viaţa viitoare de dincolo de mormânt”[29].

Şi ,,fiindcă omul ca duh are minte şi voie, sau inimă, pentru aceasta perfecţionarea aceasta a sa duhovnicească cuprinde dezvoltarea minţii sale prin instrucţiune, prin căutarea adecă a Adevărului şi formarea morală a voinţei sau a inimii lui prin lucrarea binelui”[30].

Însă, ca creştinul ortodox să poată ajunge la arătata destinaţiune, ,,afară de acestea trebuie a primi de adevărat[31] cum că toate articolele credinţei soborniceşti şi a Ortodoxiei Bisericii sunt date ei de la Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostolii Săi, lămurite şi întărite de Sinoadele Ecumenice, şi a crede întru acele articole, precum porunceşte Apostolul zicând: ,,Pentru aceea fraţilor, staţi şi ţineţi învăţăturile care le-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin cartea noastră” (II Tesaloniceni 2, 15); şi în alt loc iarăşi zice: ,,Vă laud pre voi fraţilor, că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi precum v-am dat vouă cele date le ţineţi” (I Corinteni 11, 2)”[32].

 

§ 3. Însă urmând întrebarea: ,,Pentru ce zicem că credem în Biserică – care este făptură –, când noi trebuie să credem întru Unul Dumnezeu ? Răspunde[33]: ,,Pentru că, cu toate că Biserica este făptură a lui Dumnezeu alcătuită din oameni, însă ea are de Cap pre Însuşi Iisus Hristos Adevăratul Dumnezeu şi pre Sfântul Duh, Carele necontenit o învaţă şi o ajută dupre cum zice Apostolul: ,,Pre Mireasa lui Hristos care nu are întinăciune, nici prihană” (Efeseni 5, 17), ca pre un ,,stâlp şi întărire a adevărului” (I Timotei 3, 11). Şi fiindcă dogmele şi învăţăturile ei nu au început de la oameni, ci de la Dumnezeu, pentru aceasta, când zicem că noi credem în Biserică, înţelegem că credem în Scripturile date ei de Dumnezeu şi în dogmele însuflate de Dumnezeu, căci Scriptura zice: ,,Că fiind luminaţi de Duhul Sfânt, au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21). Şi Pavel zice: ,,Nu aţi luat cuvânt omenesc, ci precum este adevărat, cuvântul lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2, 13). Însuşi aceasta ne îndeamnă pre noi a crede nu numai în Sfânta Evanghelie primită de Biserică, precum porunceşte Hristos zicând: ,,Credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15), ci şi în toate celelalte Scripturi şi aşezământuri sinodiceşti”.

 

§ 4. Şi în altă parte, tot ,,Mărturisirea ortodoxă” ne învaţă[34] că ,,Duhul Sfânt este Făcătorul Sfintei Scripturi, precum a celei vechi aşa şi a celei nouă, şi că El au grăit-o prin mai mulţi mijlocitori. Prin urmare Scriptura, precum a Legii celei vechi, de asemenea şi a celei nouă, este învăţătura Sfântului Duh; pentru aceasta trebuie a crede că tot aceea ce au aşezat Sfinţii Părinţi la toate Ortodoaxele Sinoade de a toată lumea şi de pe alocurea, ori şi unde ar fi fost ele alcătuite, are început de la Duhul Sfânt, dupre cum Sfinţii Apostoli la Sinodul lor au zis: ,,Că s-au părut Sfântului Duh şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28); dupre pilda lor şi celelalte Sinoade Ortodoxe cu asemenea încheiere au întărit aşezămintele lor”.

Prin urmare, ,,dacă Biserica lui Hristos trăieşte sub nevăzutul Cap al Fiului lui Dumnezeu şi se însufleţeşte de Duhul lui Dumnezeu, pentru aceasta fireşte urmează ca canoanele bisericeşti, prin care se regulează viaţa Bisericii, să poarte asupră-şi sigiliul originii dumnezeieşti”[35].

 

 

 

Capitolul IV

Ceva pe scurt despre Sfintele Ecumenice Soboare

 

§ 1. ,,Biserica[36] este societatea celor ce cred în toată descoperirea făcută de Domnul nostru Iisus Hristos.

Această Biserică este Una, adecă nu poate fi compusă din membri ce mărturisesc învăţături deosebite.

Ea este Sfântă, adecă nu e compusă decât din acei ce mărturisesc învăţături al cărora caracter este potrivit cu sfinţenia cea mai înaltă, adecă cu Dumnezeu.

Ea este de A-toată-lumea (Sobornicească), adecă n-are un caracter local, naţional şi provizor – ca sinagoga israelită –, ci că toate popoarele, în toţi timpii, sunt chemate a face parte din ea, şi că ea menţine, în întregime, învăţătura descoperită, fără scădere nici adăugire.

Ea este Apostolească, adecă vine de la Apostoli, şi că mărturiseşte învăţăturile ce au predat Apostolii din partea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Deci, ,,această Una, şi Sfântă, şi Sobornicească, şi Apostolească Biserică nu este fără de ocârmuire, ci mai vârtos cu bună rânduială şi foarte frumos se ocârmuieşte de cei ce sunt întru dânsa păstori şi duhovniceşti dascăli”[37].

 

§ 2. ,,De la începutul Bisericii[38], cei dintâi păstori se întruniră în prezenţa credincioşilor pentru a apăra credinţa atacată. Aceste întruniri se numesc sinoade, unele erau locale, altele universale sau ecumenice, pentru că ele reprezentau toată Biserica, sau o mare Biserică, compusă, ca cea de Răsărit, din mai multe patriarhate.

,,În aceste adunări se discută chestiuni doctrinale şi se fac regulamente pentru buna ocârmuire a societăţii creştine”. Şi iarăşi zice: ,,Sinoadele în virtutea autorităţii dumnezeieşti dată episcopilor pentru a ocârmui Bisericile, au făcut şi regulamente disciplinare” …

 

§ 3. Iar în capul despre disciplina Bisericii cetim[39]: ,,Disciplina Bisericii este adunarea legilor sau canoanelor pe care Apostolii, însuflaţi de Duhul lui Dumnezeu, şi episcopii urmaşii lor, purtaţi de acelaşi Duh, le-au aşezat de la începutul Bisericii, pentru păstrarea credinţei, moralei şi aşezământurilor lui Iisus Hristos”.

Împreună cu canoanele Sfinţilor Apostoli, Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit mai are şi pe acelea ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, ale celor localnice şi ale Sfinţilor Părinţi, adunate toate la un loc în cartea numită ,,Pidalion”.

,,Care canoane formează şi astăzi corpul dreptului canonic în Biserica Ortodoxă de Răsărit. Aceste legi şi-au păstrat toată puterea lor până şi acum. Şi fiind că ele înfăţoşază disciplina Bisericii din timpul celor dintâi şapte veacuri, urmează din aceasta că şi în ce priveşte disciplina, Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit este şi astăzi ceea ce era Biserica Primară”[40].

 

 

 

Capitolul V

Despre nerătăcirea Sfintelor Soboare Ecumenice

 

§ 1. ,,Până va veni Împărăţia definitivă[41], adecă vecinică a lui Iisus Hristos, omenirea luptă şi cumpăneşte între bine şi între rău. Însă, fiindcă în urmarea poftei, dragostea pentru rău predominează în ea asupra dragostei binelui, Duhul lui Dumnezeu, care este una în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul, fu trimis ei (omenirii) de către unul (Tatăl) şi de către altul (Fiul), pentru a-i da ajutor prin înrâurirea Sa cea mântuitoare. Această înrâurire se numeşte HAR, pentru că El este un ajutor dat în dar omenirii, adecă fără ca el să fi fost meritat de ea, şi numai în vederea meritelor lui Iisus Hristos, a cărui natură omenească a meritat în urmarea unirii Sale ipostatnice cu Cuvântul.

Din aceasta urmează că Sfântul Duh este principiul viu făcător al omenirii, fiindcă prin înrâurirea Sa, este izvorul vieţii ei renăscute”.

Şi mai departe: ,,Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit crede că Sfântul Duh nu încetează a vorbi lumii prin Biserică, pe care o învesteşte cu darul nerătăcirii. Însă această direcţiune a Bisericii prin Sfântul Duh nu este o însuflare propriu-zis, căci Biserica nu e asistată de Sfântul Duh pentru a face lumii descoperiri noui (adecă invenţii, născociri), ci numai pentru a păstra învăţătura lui Iisus Hristos în curăţenia ei dintâi.

Însuflarea dumnezeiască în Biserică nu e deci decât o direcţiune, o asistenţă neîncetată. Această misiune a Sfântului Duh este de obşte Tatălui şi Fiului”.

 

§ 2. Deci întru acest înţeles: ,,Soborul cel de a toată lumea[42] – ca cela ce însemnează pre Biserica cea Sobornicească –, Judecător prea înalt al pricinilor celor bisericeşti, este încă şi mai presus de amăgire, întru cele ce hotărăşte, ca cela ce se luminează fără de mijlocire de Sfântul Duh. Pentru că aşezământurilor celor de la Dânsul, ca unor cuvinte ale lui Dumnezeu vor să se plece hristianii cei de pretutindenea. Şi ceea ce a zis Marele Apostol Petru pentru prooroci, că ,,fiind purtaţi de Duhul Sfânt, au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21), însuşi aceasta şi pentru hotărârile Soboarelor celor de a toată lumea ne învaţă pre noi Dumnezeieştii Părinţi”.

Căci[43]: ,,Dacă episcopii constată credinţa admisă fără întrerupere, episcopatul este reprezentantul şi răsunetul Bisericii Universale din toţi timpii, este organul nerătăcitor al Bisericii … De oarece, dacă Biserica n-ar fi nerătăcitoare, adecă dacă ea s-ar putea abate de la adevăr, atuncea ea n-ar mai putea fi stâlp şi întărire a adevărului, n-ar mai fi ,,Mireasă sfântă, curată, neîntinată, fără zbârcitură, nici prihană” a Cuvântului întrupat, care este Adevăr; Iisus Hristos n-ar mai fi cu ea, cu toată făgăduiala Sa de a fi cu ea până la sfârşitul lumii; El ar înceta de a fi Marele Arhiereu, Şeful; Sfântul Duh ar înceta de a o mai conduce; ea n-ar mai exista”.

 

§ 3. Deci Biserica Ortodoxă Creştină de Răsărit este nerătăcitoare. Şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte chestiunile dogmatice, ci şi în modul de ocârmuire prin regulamentele sale disciplinare, adecă sfintele canoane; fiindcă iată ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit prin predicatorii ei[44]:

,,Deci, dupre datorie trebuie să se dea toată şi deplin credinţa şi cinstea Soborului celui de a toată lumea, ca celui ce însemnează adecă pre Biserica cea Sobornicească, al căruia – dupre Dumnezeiescul Apostol prin multe locuri – Cap fără de moarte şi prea înţelept este Iisus Hristos. Pentru aceea şi credem, cum că de Dumnezeiescul lui Duh luminându-se, toate drept le hotărăşte şi fără de greşală, şi dogmele şi canoanele, dupre care suntem datori să vieţuim toţi.

Pentru aceasta dar, ca să zicem în scurt, ori cine nu va voi ca să se supuie Soborului celui de a toată lumea, acesta din partea şi nădejdea cea creştinească au căzut, dupre hotărârea stăpânească ce zice: ,,Că de nu va asculta nici de Biserică, adecă de Sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17)”.

 

 

 

Capitolul VI

Despre rătăcirea Bisericii Papistăşeşti

 

§ 1. ,,Biserica Romană, zice[45], a păcătuit contra Sfântului Duh, denaturând dogma infailibilităţii (nepăcătuirii) Bisericii, atribuind papei o prerogativă (privilegiu) pe care Iisus Hristos n-a promis-o decât societăţii creştine luată în universalitatea ei pe cât timp e cârmuită de Sfântul Duh”.

Şi iarăşi: ,,Biserica Papistaşă pretinde, din veacul al IX-lea, că papa Romei este şeful văzut al Bisericii, din drept dumnezeiesc şi prin moştenire de la Sfântul Apostol Petru … Ea adaugă astăzi că patriarhul Romei este reprezentantul nerătăcitor al întregii Biserici şi tâlcuitorul nerătăcit al Sfintei Scripturi şi al tradiţiunii apostolice; că el se bucură de o stăpânire absolută în toată Biserica, şi că episcopii sunt vicarii lui, trăgând toată puterea lor de la instituirea ce el le dă lor”[46].

Toate mărturiile scripturelnice aduse ca să întărească pretenţia sa – biserica papistăşească – sunt cu totul inventate, falsificate şi denaturate, adecă mincinoase, precum aceasta o dovedeşte toate dogmaticele ortodoxe.

 

Rătăcirea papei faţă de Biserica Ortodoxă

§ 2. Deci ,,papalitatea distruge constituţiunea Bisericii, care n-are decât un Şef, pe Iisus Hristos, de-a pururea prezent în mijlocul ei; care nu are decât o Autoritate, preoţia, a cărei plinire o au episcopii în virtutea hirotoniei lor, şi nu prin delegaţiunea ori cui ar fi; care (Biserică) nu are decât o nerătăcire, care-i vine de la asistenţa Sfântului Duh.

Biserica întreagă compusă din credincioşi şi din păstori este asistată de Sfântul Duh şi se arată nerătăcitoare prin mărturisirea constantă ce dă adevărului descoperit. Ea n-are din drept dumnezeiesc decât un Centru de Unitate, pe Iisus Hristos şi Adevărul Său atestat prin glasul statornic şi universal al tuturor veacurilor creştine, al cărui răsunet permanent este episcopatul”[47].

Drept aceea spre a noastră păzire, să însemnăm ceva despre rătăcirea papei, cu atât mai mult, să vază şi noii calendarişti şi cei de cele latineşti cugetători, cât de nenorociţi sunt închinătorii papei, cari în loc de Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos au ales de Mântuitor al lor pe pângăritul de papă, cel îmbălsămat cu toate fără de legile ce-şi poate închipui cineva !

 

 

 

Capitolul VII

Cine este pontificele papă al Bisericii Romano-Catolice

 

§ 1. Însemnând acestea, am avut în vedere a arăta în scurt din istorii, cum că papistaşii nu numai eretici sunt, şi părtaşi iudaismului, dar şi chiar păgâni, dupre cum o dovedeşte însuşi ai lor istornici. Şi prin urmare ca cei ce nimic au din cele creştineşti, cum poate a da ceva cuiva, sau a primi ceva creştinesc, cineva, de la unii ca aceştia depărtaţi de Dumnezeu ? Numai că cei asemenea pre cel asemenea lor vor să iubească, precum o îmbrăţoşază şi părtinitorul papistaşilor Dr. N. Păulescu-Bucureşti; – căruia, ca un compliment, fiindcă au scris acele scrieri ,,Sinagoga şi Biserica” în duh cu totul papistăşesc, hulindu-ne Sfânta noastră Biserică a Răsăritului, îi punem dinainte oribilităţile drăguţului lui de papă !

Trebuie însă să însemnăm, cum că[48]: ,,Acei câţi după mucenia vârfelnicilor Apostolilor Petru şi Pavel, dupre moştenire au primit episcopescul scaunul Romei celei vechi, până în vremea Marelui Constantin, mai toţi întru cuvioşie şi întru sfinţenie, împreună cu toţi sfinţii cei de pretutindenea au strălucit; pe cari de i-ar asemăna cineva cu papii cei mai de pe urmă ai Romei, negreşit îi va afla mult deosebiţi de cei dintâi, precum pe întunerec de lumină”.

Căci iată ce zice însuşi vestitul dascălul episcopilor Romei Chesarie Baronie, în hronologia anului 887, no. 4, cum că: ,,Prea nenorociţi, numeşte, şi decât toţi ceilalţi mult mai vrednici de plâns pre anii aceştia ai Bisericii din Roma[49], în care în scaunul lui Petru, zice, au intrat oameni groaznici în răutate, de viaţă prea ruşinată şi prea rea, cu năravurile prea blestemaţi şi întru toate prea spurcaţi etc”.

 

§ 2. Tot acest Baronie, în hronologia anului 897, no. 6, povesteşte varvariceştile şi groaznicele fapte săvârşite de Ştefan al VI-lea şi de Serghie Papii, asupra mortului Papă Formosul – ales papă în 891 –, care Formus este numit fiul periciunei şi tatăl apostaziei şi apărătorul ei. Carele după ce şi-a răpus viaţa, intrând papă după Bonifatie, Ştefan al VI-lea, acesta, fiindcă împreună cu Serghie avea mare urăciune asupra nelegiuitului Formos, au poruncit de l-au dezgropat, şi rupându-i hainele cele arhiereşti, i-au tăiat cele 3 degete de la mâna dreaptă şi le-au aruncat în Tibru; iar alţii zic, că Serghie, aşa mort fiind Formosul, l-au condamnat la moarte, căruia după ce i-au tăiat capul, trupul l-au făcut bucăţi şi l-au aruncat în râu.

Mai pe larg această fioroasă crimă papicească, vezi-o în Istoria bisericească la Meletie: Tom 2, part. II, pag. 112-117.

 

§ 3. În acest fel de stare se aflau pontificii papi în vremea despărţirii Bisericilor. Cu toate aceste nelegiuiri, ,,Papa Inochentie al III-lea, foarte mândrindu-se pentru arhieria sa, atâta se obrăznicea şi se sumeţea, încât şi lege încă au rânduit şi printr-însa au poruncit, că cine va grăi de rău pe papa, să i se taie capul … Care din toţi papii nimenea n-a fost ca el mai iubitor de argint”[50].

 

§ 4. Papa Ioan al XXIV-lea, făcându-se papă singur cu putere ostăşească, priviţi-l cum îl descrie Soborul cel din Constanţia – 1415[51]: ,,Mai întâi, zice, cum că din fragetele unghii au fost om de rea credinţă şi aşezare, fără de ruşine, înverşunat, mincinos; pre cari năravuri – făcându-se papă – nici ca cum le-au prefăcut, ci ca un păgân dumnezeieştile slujbe defăimându-le le săvârşea, şi de cândva se întâmpla a le săvârşi, ca un vânător şi înarmat aceasta o făcea, nu pentru evlavie, ci ca să nu se scoată cu totul din arhierie. Mai ales în hristianiceasca biserică acest fel de sminteală era, întru cât de cei ce-i ştiau viaţa lui şi năravurile, fără îndoială să se numească diavol întrupat.

Şi nu numai acestea, ci îndemnându-se cu îndelungarea vremei de diavolul, ca un neîndreptat, mai rele decât cele dinainte făcea, fermecător fiind, de oameni ucigător şi de fraţi perzător şi omorâtor, de sânge mestecător, fiindcă curvea cu muierea fratelui său şi cu fecioarele cele afierosite lui Dumnezeu, prea curvar de nu puţine muieri măritate şi stricător neastâmpărat foarte”.

În sfârşit nebunul acesta de păgân papă se silea a adeveri cum că nu este viaţă vecinică, şi că sufletul omului moare împreună cu trupul, asemenea cu duhul dobitoacelor necuvântătoare, şi că înviere nu este.

 

§ 5. ,,Papa Alexandru al VI-lea – 1492-1507 – care tot de odată a fost şi părintele şi amantul fioros al fiicei sale Lucreţia Borgea, de la care îi rămase mai mulţi copii, tipul depravaţiunii şi al imoralităţii din toate veacurile de pre pământ”[52].

 

§ 6. Deci pre unii ca aceştia nelegiuiţi şi vrednici de nenumărate morţi, întreaga adunare cea mare papistăşească la sinodul din Laterano – 1512-1517 – numeşte pe Papa Iulie al II-lea, alt Dumnezeu pre pământ, om plecat la tot felul de simonie, jurământuri mincinoase şi alte nelegiuiri.

,,Şi după cum scrie Pavel Sarpie Veneţianul, că acest asemănător lui Dumnezeu Iulie, chiar cheile lui Petru le-au aruncat în râul Tibru, socotind că mai mult de folos îi va fi lui, de va întrebuinţa sabia lui Pavel la războiu”.

 

§ 7. În locul lui Iulie au intrat papă Leon I, la 1513, prea iscusit întru nebuneştile învăţături, iar întru cuvintele cele sfinte ale credinţei fără de nici o ştire. Şi lucru de spaimă este când ceteşti istoria vieţii acestui pângărit de papă, la ce grad l-au ridicat papistaşii ![53]

Scriitorii vieţii lui zic, cum că ,,era dat la tot felul de desfrânări, la curvii, la sodomii, la vânaturi, la nedreptăţi, şi la altele mult mai rele ce se potrivea pontificiului papă. Acest dar fiind Leon, cu care nelegiuiri sporea neîncetat, nu s-au ruşinat papistaşii a-i zice că este Dumnezeu şi a-l asemăna cu Domnul. Fiindcă Antonie Puchie, clericul cămării papiceşti, la adunarea a 9-a a soborului din Laterano, de faţă şi fără nici o sfială l-au înzeit, zicând că i s-au dat lui Papa Leon de la Domnul toată puterea în cer şi pre pământ; pre care aceeaşi a poftorit-o şi arhiepiscopul Ştefan Patracnisie.

Trebuie însă a şti, cum că în cele făcute la sinodul din Laterano tipărite în Paris, la tom. 34, cu aceste zise ale Evangheliei se adresează către Leon: ,,Datu-s-au ţie Leone toată puterea în cer şi pre pământ”, însemnând încă şi Matei cap. 28, 18 – unde pentru Hristos numai se zice acestea – şi Matei 16, 18. De unde se arată că aceşti idololatri nu numai acolo da lui Leon atributele lui Hristos, ci şi întru alte locuri. Fiindcă la a 6-a adunare, Simeon Vignie episcop de Mudrusiena, au zis lui Papa Leon că este din neamul Iudei, sămânţa lui David – cap. 5, 6 – ,,Nu plânge, zicând, fiica Sionului, că iată s-au născut Leon, ce este din sămânţa Iudei şi rădăcina lui David, iată s-au deşteptat Dumnezeu Mântuitorul, adecă Leon, cel ce te-au izbăvit din mâna stricătorului şi pe norod de mâinile lui Dumnezeu izgonindu-se. – Vai ! – Pe tine Leone fericite te aşteptăm de Mântuitor, în tine nădăjduim, izbăvitor te primim, către tine veseli şi plini de bucurie strigăm: Luptă-te împotriva vrăjmaşilor noştri, ia aspidă şi sabie şi deşteaptă-te întru ajutorul nostru”.

Iar la adunarea a 9-a, Antonie Puchie închipuieşte Biserica ca pre o femeie la picioarele papei, rugându-se aşa: ,,Iată eu sunt, dulcele meu mire, cea singură iubită de tine şi cea mai bună …” (scrisă în Cânt. 1, cap. 6, la papistaşi).

 

§ 8. De aici au luat spurcaţii de papi a purta inel în deget, cum că s-au logodit cu Biserica ca cu o mireasă ! Pre acest sobor de idololatri – Laterano – papistaşii nu se ruşinează a-l numi sobor ecumenic, pre ale căruia lucrări, din porunca lui Leon le-au întărit, atât încât nimenea să nu le mai poată strica.

Şi nu numai că alţii ce-l linguşea îl numea Dumnezeu pre acest păgân eosforicesc papă[54], ci şi însuşi pre sine de faţă voia să se arate că este Dumnezeu; căci scrie în scrisoarea cea către Luter la 1520, cum că ,,buna rânduială, zice, a trebuinţelor credinţei, ce se aduc la mântuire, mie numai se cuvine a mi le da”. Care însuşire numai Dumnezeu o are.

De unde cetim prin sholiile dogmaticelor, cum că unii au scris peste 30 de tomuri ca să dovedească cum că papa este întrupat antihrist.

 

§ 9. Iarăşi zice istornicul bisericesc Meletie[55]: ,,Acest fel dar fiind episcopii Romei, urma ca şi episcopii cei hirotonisiţi de dânşii, cum şi clericii să le urmeze de asemenea lor”.

Şi aşa sporind papii din crime în crime şi nelegiuiri de tot soiul, s-a pomenit Roma cu Pavel al III-lea la 1534 ales ca papă – groaza oamenilor –, care pre toţi cei mai înainte de dânsul i-au întrecut cu nelegiuirile sale. Şi după cum mărturiseşte Iacob Tiano latinul[56], ,,dedat cu totul la astronomii era Pavel, crezându-le şi vrăjitoriile lor”.

Pre acest antihrist papă, mort la 1555, acest titlu îi dă Sleidano în Mon. Carte 21 – 1559, foaia 667 – papistaşii îl numesc Fteoiche, adecă asemenea lui Dumnezeu ! Vai de hula lor !!!

 

§ 10. De acest fel de dumnezei dar norocindu-se papistaşii, cari din hristiani s-au aşezat idololatri – între care figurează şi păgânul de Papă Grigorie al XIII-lea (1572 suit pe tron), căruia îi păstrăm alămâiţa până vom ajunge la chestia schimbării calendarului –, au urmat din partea acestor dumnezei papi, tirăniile şi nelegiuirile asupra norodului celui supus lor; până în anul 1870 când trufaşul eosfor de Papă Piu al IX-lea, bazat pe diavoleasca lui dogmă din trecut (1513) adecă, că are toată puterea în cer şi pre pământ …, au socotit blestematul – după cum ne spune profesorul Gh. Pletosu din Năsăudul Transilvaniei[57] – ,,să adune sinod în Vatican la 1870, şi ziua în care Napoleon a declarat războiu Germaniei şi a perit, Piu al IX-lea între tunete şi fulgere ca Joe în Olimp şi ca Tilonii, au declarat rezbel lui Dumnezeu Iisus Hristos şi s-au fălit a-l detrona de pe tronul măririi ca Cap al Bisericii Sale. Atunci Piu a zis: Cine va îndrăzni să zică că pontificele marii catedre romane nu este infailibil (fără de păcat), să fie anatema. Şi aşa voind a înlocui pe Dumnezeu, Vaticanul a ucis creştinismul – lui –, precum şi evreii au ucis pre Hristos”.

Iată noul Sevir, numai că acela (mort 235), de ar fi avut toată puterea în cer şi pre pământ, nu ar fi zis: Pogoară-te Hristoase ca să-ţi stâng soarele, dar apostaţii aceştia de papi, sub masca creştinismului, au întrecut în cruzimi şi îngâmfări şi pre acel Sevir.

 

§ 11. După cunoştinţa acestora, cât de trist este ca să auzim pe dr. Ioan Suciu mitropolitul Blajului zicând cum că uniţii au fost şi sunt şi vor rămânea credincioşi fericitului (!?) papă, pe care-l recunoaşte de Cap !

Însemnăm că pentru numele acesta: catolic şi unit, se află foarte lămurit un cuvânt în cartea numită ,,Epitomi”, adecă Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei, la pagina 432, în care se zice că papa, voind a trage în prăpastia perzării sale împreună şi pre alţii din răsăriteni, au meşteşugit vicleanul iconomie de suflete perzătoare (ca şi chinejilor, cărora le-au aprobat să fie şi închinători de papă şi închinători de idoli), adecă s-au mulţumit papa cu recunoaşterea lui de Cap de către uniţi, primirea lui Filiochi, botezul cu stropire etc, care îi face pre ei eretici, iar ritualul le-au lăsat a-l face după cel ortodox. Pre unii ca aceştia îi numeşte uniţi, care nimic alt, zice, că sunt fără numai papistaşi spoiţi; care de nu se vor întoarce la Ortodoxie, parte cu închinătorii de idoli vor avea si aceştia.

(De asemenea ceteşte şi mai înainte cuvântarea la Epitomi).

 

 

 

Capitolul VIII

Deosebirea între Biserica de Răsărit şi cea de Apus

 

§ 1. Ca complectare împreună cu cele pe scurt arătate până aici despre cine este papa, să numărăm şi pe cele mai principale deosebiri între Biserica de Răsărit şi cea de Apus – dacă poate s-o mai numească cineva biserică –, căci papa cu de la sine declarând schisma – 869 –, transformă Biserica democratică a lui Hristos într-o pagodă (capişte) păgână despotică, decretând împotriva celor stabilitate de Sfintele Scripturi şi de cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, următoarele rătăciri atât în credinţă cât şi în năravuri:

1). Infailibilitatea papală (adecă nerătăcirea, nepăcătuirea)

Apusenii[58] privesc pe papa ca pe moştenitorul Sf. Apostol Petru, înfăţăşătorul lui Hristos în Biserică, de El rânduit ca întâi cârmuitor[59] şi Cap al Bisericii şi Principe nemărginit şi nerătăcitor (infailibil) al ei, iar pe episcopii de pretutindenea ca luând de la el puterea – de la papa – şi fiind supuşi lui (adecă se are întocmai cu Dumnezeu !).

Răsăritenii dimpotrivă, recunosc ca întâi cârmuitor şi Cap al Bisericii pre Hristos[60], iar pe episcopi ca moştenitori ai Sfinţilor Apostoli, guvernând Bisericile particulare ale diferitelor ţări, prin sinoadele lor, iar ca cele mai înalte autorităţi pe Sinoadele Ecumenice, sau de a toată lumea, convocate extraordinar atunci când este trebuinţă. Toate aceste Biserici particulare formează o Biserică Ortodoxă Răsăriteană, pentru că toate urmează aceeaşi credinţă, se administrează după aceleaşi canoane şi au acelaşi cult. Toate Bisericile particulare ale diferitelor ţări sunt, din punctul de vedere administrativ, autocefale şi neatârnate, şi numai întâietatea de onoare o are patriarhul Constantinopolului şi ceilalţi patriarhi răsăriteni.

2) Apusenii învaţă că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi din Fiul[61].

Răsăritenii mărturisesc că Sf. Duh purcede numai din Tatăl.

3) Apusenii cred că Maica Domnului – Fecioara Maria – s-au născut fără pată, adecă fără păcatul strămoşesc[62], imaculata. Răsăritenii numai pe Iisus Hristos îl admit aşa.

4) Apusenii cred că papii pot, prin indulgenţe[63] sau iertări, să scoată din pedepsele de după moarte pe cei pedepsiţi vremelniceşte într-un foc curăţitor – purgatoriu.

Răsăritenii nu recunosc o astfel de putere clericilor, ci numai sunt rugaţi de către cei rămaşi după cei morţi, ca să se roage şi să cheme milostivirea lui Dumnezeu asupra celor răposaţi.

5) Apusenii botează prin stropire[64].

Răsăritenii prin întreita afundare în apă botează.

6) Apusenii dau poporului evharistia, adecă Sf. Comunicătură numai sub chipul pâinii – azimă fiind[65].

Răsăritenii sub chipul pâinii – dospite – şi al vinului.

7) Apusenii voiesc a se săvârşi slujba bisericească numai în limba latină, care este moartă, adecă nu se mai vorbeşte.

Însă, în Biserica Răsăriteană fiecare popor ascultă slujba dumnezeiască în limba sa care se vorbeşte.

8) Apusenii îndatorează pe întreg clerul să nu se căsătorească[66].

Răsăritenii lasă clerului de mir liberă o căsătorie.

9) Papistaşii au introdus cultul inimii lui Iisus, atacând direct Biserica lor.

Răsăritenii adorează şi se închină Domnului nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om desăvârşit.

Din actele Sf. Sobor al VI-lea Ecumenic, cel numit şi Trulan, se vede că Biserica Romană încă din veacul al VII-lea se depărtase de disciplina generală a Bisericii soborniceşti în mai multe puncte. De la acea dată ea n-a făcut decât a se depărta şi mai mult. Care, pe lângă cele de mai sus, mai adaugă[67]:

10) Papistaşii fac liturghia lor cu pâine nedospită – azimă – pentru care se pun împreună cu jidovii[68].

11) Papa nu zice ,,Binecuvântarea Domnului preste voi”, ci ,,Binecuvântarea mea preste voi”.

12) Păstorii papistaşi nu zic ca răsăritenii ,,Botează-se robul lui Dumnezeu”, ci ,,Te botez eu”.

13) Papistaşii nu ung cu Sf. Mir pre cei botezaţi, cu stropire de ei.

14) Nu împărtăşesc – măcar cu azimă – pe pruncii cei botezaţi.

15) Papistaşii au schimbat cu totul forma serbării sfintei liturghii[69].

16) Papistaşii serbează multe liturghii în taină, sau cum le numesc ei, mise tainice[70].

17) Săvârşesc mai multe liturghii în aceeaşi biserică şi pe acelaşi altar.

18) Săvârşesc feluri de mise în toate zilele.

19) Papistaşii nu fac nimic din liturghia pregătitoare, adecă Sf. Proscomidie (viaţa mesianică a Mântuitorului).

20) Azima ce o aduc ei spre sfinţire nu este însemnată în 4 colţuri, ci rotundă.

21) Liturghia catehumenilor au scos-o, şi în loc de ectenii ei zic de 6 ori Doamne miluieşte şi de 3 ori Hristoase miluieşte.

22) În loc de Sfinte Dumnezeule, cântă o slavoslovie.

23) Papistaşii cetesc Crezul cu adaosul ,,şi din Fiul” la vremea când săvârşim noi liturghia catehumenilor, ceea ce e o mare greşală, căci catehumenii nu sunt credincioşi mai înainte de botez.

24) Papistaşii fac sfinţirea azimei şi a vinului în puterea cuvintelor de aşezarea tainei; dimpotrivă, Biserica Ortodoxă învaţă că sfinţirea pâinii şi a vinului se face prin chemarea Sfântului Duh şi binecuvântare.

25) Biserica Papistăşească admite numai preoţilor împărtăşirea sub forma azimelor şi a vinului, iar diaconilor numai sub forma azimelor, iar pe mireni îi împărtăşesc din deosebite azime, afară de cele aduse spre sfinţire de ei.

26) Papistaşii nu fac niciodată liturghie cu sobor, ci chiar şi însuşi papa slujeşte numai cu un diacon.

27) Papistaşii nu fac hirotonia episcopilor lor la jertfelnic prin punerea mâinilor şi cu Evanghelia deschisă, ci prin ungere, după Legea Veche – ca jidanii.

28) Hirotonia episcopilor lor nu o fac mai mulţi episcopi, ci numai unul, măcar de ar fi de faţă cât de mulţi alţii.

29) Întru aceeaşi zi fac mai multe hirotonii de odată şi întru aceeaşi treaptă.

30) Biserica Papistăşească a rătăcit cu totul în ceea ce priveşte taina pocăinţei, născocind indulgenţele[71], prin care pretinde că din prisosirea meritelor lui Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor, papa are formată o magazie de care numai el dispune de ea; şi asupra căreia nu numai aici pretinde că are putere papa, ci această putere el poate să o întindă şi dincolo de mormânt. Din această rătăcire a indulgenţelor (îngăduire neiertată), a izvorât:

31) Că cei ce se mărturisesc, nu o fac aceasta ca să pună început a nu mai face păcatul, ci cer voie de la papa să facă tot felul de nelegiuiri, ca:

32) Feciorul lui tătâne-su curveşte cu fiica mumei sale celei vitrege[72].

33) Fraţii curvesc cu surorile cele de un sânge.

34) Fieşte carele din papistaşi are voie să-şi dea pre fiică-sa sub cuvânt de însoţire, şi de acolo iarăşi a lua pre fata aceluia[73]. Bună oară cum au săvârşit astăzi unele case regale ortodoxe (una) …

35) Papa nu socoteşte păcat, ori ce fel de curvie. Căci clericii şi călugării papistaşi nu numai că au voie să aibă pe ascuns ţiitoare, ci şi în localurile de curvie intră de curvesc pe faţă şi fără de oprire. Ruşine lor !!!

36) Curvia la ei nu este pricină de oprire la preoţie.

37) Biserica Papistăşească a rătăcit asupra tuturor poruncilor fără de alegere, autorizând deosebirile, cu ajutorul cărora ,,Cazuiştii”[74] înlătură toate poruncile Bisericii Ortodoxe.

38) Papistaşii strică postul miercurii şi al vinerii.

39) Papistaşii postesc ca jidanii toate sâmbetele[75].

40) Papistaşii dezleagă cele două zile dintâi ale postului mare, precum şi celelalte posturi nu le ţin.

41) Nu cântă Aliluia în postul mare, afară de Pasha lor.

42) Papistaşii mănâncă mortăciuni, dobitoace sugrumate şi răpite de heară, precum şi sângele lor.

43) Şi nu numai atât, ci pângăriţii, şi scârna lor şi pişat gustă, precum mulţi au văzut[76].

44) În vasele în care-şi spală hainele cele spurcate şi pângărite, între acelea iarăşi bucătăresc mâncarea lor.

45) Papistaşii mănâncă şi şerpi, broaşte, şoareci, câini, mâţe şi alte jivini spurcate şi otrăvitoare.

46) În altarul lor – sanctuar – lasă de intră nu numai muierile, ci şi păgânii, ori cum s-ar întâmpla.

47) Chipul monahicesc l-au împărţit în multe tagme, în cât prin veacul al XVI-lea număra câteva sute de chipuri: toţi în loc de monahi numindu-se misionari papali, dintre care cei mai periculoşi ortodoxismului sunt iezuiţii.

48) Sfântul Maslu, numindu-l ,,Extremă ungere”, nu-l săvârşesc la bolnavi, decât numai când le iese sufletul.

49) Îşi bat joc de sfintele icoane, căci în loc de haine şi păr zugrăvite cu vopsele, pun haine şi păr omenesc, schimonosind astfel vechiul obiceiu al Bisericii Primare Creştine.

50) Botează clopotele şi le pun şi nume la botezul lor.

51) Sculptura celor sfinte o fac în formă de idol.

52) Spre batjocura celor sfinţite şi dumnezeieşti, fac teatruri religioase[77] – zic ei –, în care pe Maica Domnului o reprezintă o muiere ce-i pun numele Mariam; altul înfăţoşază pe Arhanghelul Gavriil, iar un porumb pe Duhul Sfânt; O ! ce mare hulă la ei păgânii ! Iar din mâinile şi picioarele unui închipuit de ei răstignit Iisus, din maţe umplute cu sânge de dobitoc, fac a curge din semnele cuielor ca cum sânge din cel răstignit. Prin un altul închipuieşte pre Cel vechiu de zile – Savaot – etc etc.

53) Papistaşii au introdus în Biserica lor organele muzicale, instrumentale, ca: vioară, orgă, pian şi altele, ce se află şi la teatru[78].

54) Clericii şi călugării papistaşi îşi rad bărbile şi mustăţile, contra rânduielilor bisericeşti; despre care sluţenie vom scrie mai pe larg înainte.

55) Papistaşii fac Paştile de multe ori cu jidanii, orientându-se după neortodoxul şi rătăcitul lor calendar, scornit de Papa Grigorie al XIII-lea la 1583.

56) Papistaşii ca cei ce s-au ascuns întru întunericul apuseinesc, din pricină că au fugit de lumina Dumnezeiescului Răsărit, au rătăcit şi în ceea ce priveşte înrâurirea harului, profesând pelaghianismul[79].

57) Vaticanul eretic şi blestemat, prin scorniturile şi răsturnările tuturor dogmelor şi canoanelor Bisericii Primare, s-a pus direct hulitor contra Duhului Sfânt; căci:

58) Iudaisitul de papă, spre batjocură, poartă la încălţămintele picioarelor semnul sfintei cruci[80].

59) Papii au scornit o nelegiuită socoteală, că adecă întru hotărârile lor cele anatematisitoare să toarne din Sf. Potir în călimara cu cerneală şi astfel să iscălească[81].

60) Pontificele papă, dublat de regalitate, pe deasupra purtând veşmântul arhiereului şi sub acest veşmânt sabia puterii temporale, pentru ca să poată domni ca Dumnezeu despot şi să-şi întărească în lume păgânătatea sa, a inventat:

61) Îngrozitoarea instituţie a inchiziţiei, declarând un războiu de moarte ştiinţei, arzând pe rug mai pe toţi filosofii şi savanţii din lumea catolică, precum şi pre toţi cei ce nu se supuneau păgânătăţii lui, îi sacrificau la flacăra orgiilor de sub catacombele din Roma şi din Sevila. La Veneţia şi azi e ,,Puntea suspinelor” pe unde trecea condamnaţii inchiziţiei[82], din care pricină Biserica Catolică s-a despărţit în Luterană, Calvină, Anglicană, Prezviterană etc etc, toţi protestanţi, cari, unii mai mult, iar alţii mai puţin, ca să poată combate abuzurile Bisericii Romane, au luat de principiu Scriptura singură explicată în chip individual; şi aşa povăţuindu-se de propria lor minte, s-au prăbuşit mai adânc de cât cum erau cu catolicii.

Afară de acestea rătăciri papistăşeşti, în Bisericeasca Istorie a lui Meletie se află multe ce stau agăţate de ceafa papei, între care, la pagina 177, part. II, tom 2, cetim cum că patriarhul Mihail Cerularie prihănea pe papistaşi, că împreună cu alte ereticeşti rătăciri:

62) Nu cinstesc dupre cuviinţă moaştele sfinţilor şi icoanele lor.

63) Nici pre Marele Vasilie şi pre Dumnezeiescul Hrisostom nu-i numără împreună cu sfinţii. Şi cum că:

64) Papa poartă inel în deget, dupre nebunia lui, logodindu-se cu Bisericile ca cu muierile … şi altele …

 

 

 

Capitolul IX

Încheierea la cele zise despre papistaşi

 

§ 1. Ca încheiere la însemnările acestea, zice Sfântul Simeon Tesalonicul, la pagina 55, în cartea sa: ,,Cele ce sunt de la eretici, ca unele ce sunt de multe feluri şi pline de păgânătate, trebuie să nu le băgăm în seamă căci sunt păgâneşti”. Şi iarăşi zice – în capul 15 – cel împotriva păgânului Evtihie, Dioscor, nebunilor armeni, şi altor eretici … ,,Deci urmează să fugim de cei ce se ţin de nişte dogme ca acestea, ca de nişte lepădaţi de Dumnezeu”.

Iar în cartea ,,Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei”, ca încheiere a cuvântului cel către latini, făcut de Macarie Macri, la pagina 147, cetim următoarele: ,,Deci, celor ce voiesc să fie credincioşi, şi să dobândească împărtăşirea lui Hristos, şi să urmeze sfinţilor, şi să nu fie supuşi anatemei Sfântului Apostol Pavel şi blestemurilor Sfintelor Soboare şi ale tuturor sfinţilor teologi, nimic nu le va fi lor de obşte cu latinii de oare ce:

 

§ 2. ,,Din cele mai sus zise[83], urmează ca încheiere necesară, logică, că în toate chestiunile în care se deosebeşte Biserica Răsăriteană de cea Apuseană e dovedit pe de o parte, că Biserica de Răsărit – Ortodoxă – este în totul conformă cu cele din Noul Testament şi cu cele ce domnesc în vechimea bisericească; iar pe de altă parte, că Biserica de Apus se mustră ca abătându-se şi depărtându-se atât de la Evanghelie cât şi de la predania veche bisericească.

Biserica de Răsărit ţine nestricat şi neschimbat vechiul şi curatul creştinism al celor dintâi 8 veacuri, ţine creştinismul cel propovăduit de către Sfinţii Apostoli, creştinismul celor 7 Soboare Ecumenice, creştinismul marilor învăţaţi greci, dascăli şi părinţi bisericeşti, cărora fură ucenici latinii, sirienii, armenii şi ceilalţi dascăli bisericeşti. Biserica Apuseană dimpotrivă, din pricina barbariei ei din timpurile evului de mijloc şi a neştiinţei de atunci a popoarelor ei, a schimbat în multe şi a urâţit creştinismul”.

Căci cum să nu fie schimonosit creştinismul de papistaşi, când între alte diavoleşti dăscălii învaţă şi acestea: ,,De este perderea de un galben, mai ales de un ac, fără de care nu poate nedreptăţitul să trăiască, poate omorî pe cel ce a furat acul !” Şi iarăşi păgânii de iezuiţi, iată ce mai dăscăleşte: ,,Cel ce ştie meşteşugul de a amăgi pe aproapele, şi cu acest chip ar huli pe însuşi Dumnezeu, nu va păcătui hulind pe Dumnezeu şi amăgind pe aproapele; păcat însă este a nu şti cineva un meşteşug ca acesta”[84]. Vai de ei ucigaşii şi amăgitorii hulitori de Dumnezeu !

Oare unele ca acestea diavoleşti învăţături, propovăduite de iezuiţii papistaşi, nu constituie nota caracteristică şi distinctivă a rasei jidăneşti – neîntrecută în tot soiul de fără de legi ? Într-adevăr, Talmudul predică o ură sălbatică împotriva a tot ce nu este jidan. Iar hahamii poruncesc jidanilor să omoare pe creştini – fie chiar pe cei mai buni (Tob şebegoim harog)[85].

Deci, ,,cine voieşte să afle învăţături de a nu iubi pre Dumnezeu şi pe aproapele, a nu se ruga lui Dumnezeu, a nu-L cinsti, a nu se supăra să asculte sfinţitele slujbe în sărbători, a nu da milostenie săracilor, să omoare şi să vrăjmăşuiască viaţa aproapelui cu slobozire, să plăsmuiască clevetiri după plăcerea sa, să fure fără de frică şi cu slobozenie, a nu cinsti numele cel bun al aproapelui său, a nu crede cândva fără să calce bisericeasca poruncă, a face tot felul de fapte de ruşine, a nu se mărturisi şi a nu se împărtăşi, pre toate acestea şi mai multe decât acestea, le va afla în păgâneştile scrieri ale iezuiţilor papistaşi.

Pre ale cărora, din parte, învăţături, vezi-le înşirate în Bisericeasca Istorie a lui Meletie, Tom 4, part. II, cap. 20, § 24.

Aşa dar, din neamul acesta de învăţători ai tuturor fără de legilor ce-şi poate închipui cineva, nu s-au sfiit oare care din prea înalţii mitropoliţi a primi pe lângă sine, ca sfetnic, câte un doctor în teologie – papistaş iezuit –; iar noii calendarişti, tocmai acum după aproape 20 de veacuri, au găsit cu cale să zică că calendarul nostru ortodox, numit iulian stil vechiu, a fost şi este păgânesc, iar cel grigorian – papistăşesc – este şi va fi adevărat ştiinţific !?

Însă, fie-ne îngăduit ca să arătăm oare care fapte necanonice săvârşite din apropierea către aceşti iezuiţi … Şi pe urmă, ajutaţi cu rugăciunile tuturor celor ce voiesc să fie şi să rămâie adevăraţi fii ai Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, vom păşi la chestia schimbării ortodoxului calendar iulian stil vechiu … sau de le vor plăcea, ori nu, noilor calendarişti, însă nouă de neplăcerea dumnealor nu trebuie să ne pese, ,,căci, de aş plăcea încă oamenilor nu aş fi slugă lui Hristos”, zice Dumnezeiescul Apostol (Galateni 1, 10); iar prea înaltul între Cuvântătorii de Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama zice: ,,Începătorii de eresuri şi cei asemenea lor cugetători şi apărători, plesnească”[86].



[1] Vezi ,,Fără de legea canonică a Sf. Sinod al Sf. Biserici Autocefale Române din 1873”, de D.G. Mârzescu.

[2] Vezi ,,România Creştină” no. 7, anul I, unde publică articolele apărute în ,,Minerva” din 15 noiembrie şi ,,Epoca” din 17 decembrie 1910, relativ la răutăcioasele priviri ale Ministerului de Culte asupra monahismului.

[3] Vezi ,,Documente privitoare la turburarea bisericească din 1911”, pag. 441 şi 433.

[4] Idem, idem, pag. 106.

[5] Sf. Ioan Damaschin în cele 3 cuvinte despre sfintele icoane.

[6] ,,Apărare a adevărului” de N. Scriban, pag. 18.

[7] În răspunsul ce-l face către dl. N. Iorga în 23 octombrie 1911 în ,,România Creştină” no. 4-6, de la 1-30 noiembrie 1911.

[8] Însemnează că în unele ediţii se află ,,boldului” la singular, iar în altele ,,boldurilor” la plural; precum şi în unele se află – a lovi cu piciorul, iar în altele – a te împotrivi.

[9] Vezi Circulara I.P.S.S. Mitropolit primat Conon Arămescu no. 4577 din 15 decembrie 1912.

[10] În ,,Răspuns guvernului şi sinodului românesc din 1855, de episcopul Neofit Scriban, pag. 19.

[11] Sf. Sinod constantinopolitan în ,,Tomul unirii”, vezi la Pidalion, pag. 505.

[12] Sf. Ecumenic al V-lea Sinod în trimiterea cea către Iustinian, foaia 392 a Tomului al II-lea din Vasilicale.

[13] Combaterea adventiştilor, de econom Ene Dimitrescu, pag. 61.

[14] În ,,Memoriu p. cântările bisericeşti în România”, cetit în sesiunea de toamnă a Sf. Sinod a anului 1881.

[15] Vezi ,,Fără de legea canonică a Sf. Sinod” din 1873, pag. 9.

[16] În Universul no. 350 – 21 decembrie 1911, cetim că Ministrul de Culte C. Arion, reproşându-i lui Tache Ionescu, fabricantul legii clerului 1893, că rău a venit ca să pretindă că influenţa nemărginită a statului în Biserică a dat roade rele, pentru că legea sa din 1893 a fost în aceeaşi direcţiune, el – Tache – răspunde: ,,Văd cu regret … că prin legea din 1893 am făcut o greşală, sporind influenţa statului în chestiile bisericeşti … D. Haret a sporit şi mai mult această influenţă. Când însă vedem rezultatele, este evident că a fost greşită calea aleasă şi că va trebui să lăsăm Bisericii să se salveze singură pe sine”.

Dar pe când acest politic temerar de T. Ionescu nefiind la putere cânta în struna Bisericii, când veni la putere, în 1921 tot acestei Biserici Ortodoxe voieşte a-i purta sâmbetele prin concordatul cu papa, ce se silea a-l încheia cu ori ce preţ. Vezi şi ,,Deşteptarea” no. 6 din 1921.

[17] Zisa D. Ovidiu Densuşan, prof. universitar, de la 3 iulie 1911.

[18] Acestea sunt împrumutate de orator din tâlcuirea ultimului canon apostolic, unde se vorbeşte despre o carte numită ,,Păstorul”.

[19] Scrisoarea mitropolitului Atanasie către apostatul din Ortodoxie Teodorean, din 17 ianuarie 1911, publicată în ,,Documente şi Apărare”, pag. 235.

[20] Vezi ,,Documente privitoare la turburarea bisericească” din 1911, pag. 438.

[21] În Prolegomena la Pidalion, pag. 10.

[22] ,,Combaterea principalelor învăţături adventiste” de economul C. Nazarie, pag. 40.

[23] Stă publicată în ,,România Creştină” no. 1-3 de la 1-31 octombrie 1911.

[24] Sf. Simeon Noul Teolog, Partea I, Cuv. 58 la urmă; precum şi la ,,Epitomi” ceteşte la pag. 6, cap. 2 pentru dascălul cel teologicesc.

[25] ,,Curs de drept bisericesc” tradus de episcopul Silvestru Bălănescu, pag. 76.

[26] Idem. Idem, pag. 80.

[27] ,,Epitomi”, Cuv. 7 din mai înainte spuneri, pag. 28.

[28] Primul capitol din ,,Mărturisirea ortodoxă”, pag. 1.

[29] Dreptul bisericesc, de episcopul Silvestru, pag. 3.

[30] Vezi ,,Catehismul creştin” tradus de P.S. Gherasim Safirin al Romanului, pag. 32.

[31] Sf. Sinod al VI-lea, canon 82 pe la mijloc.

[32] ,,Mărturisirea ortodoxă”, pag. 4 (ediţia Monastirii Neamţ).

[33] Idem, idem, întrebarea 96, pag. 138.

[34] Acolo întrebarea 72, pag. 108.

[35] Curs de drept bisericesc, pag. 31.

[36] ,,Expunerea doctrinei” trad. de mitropolit Iosif, pag. 51.

[37] ,,Epitomi”, cap. 8 din mai înainte spuneri, pag. 28.

[38] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 56.

[39] Idem, idem, pag. 194.

[40] Idem, idem, pag. 196.

[41] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 44.

[42] ,,Epitomi”, cap. 8 din mai înainte spuneri, pag. 30 sus.

[43] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 57.

[44] Vezi ,,Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme” …, pag. 28.

[45] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 49.

[46] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 62.

[47] Idem, idem, pag. 60.

[48] Istoria bisericească de Meletie, Tom 1, part. I, pag. 160.

[49] Anii aceia sunt cei de la 750-900, în care ani peste 50 de papi au murit, apostaţi fiind toţi, dupre plângerea catolicului Genevreit; vezi pentru aceasta şi Istoria bisericească de Meletie, Tom 2, part. II, pag. 114.

[50] Idem, idem, Tom 3, part. I, pag. 78, § 4.

[51] Istoria bisericească de Meletie, Tom 3, part. I, pag. 237.

[52] Ceteşte ,,Deşteptarea” no. 6, anul 1921.

[53] Pentru toate acestea mai pe larg, vezi-le scrise la Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. I, pag. 80.

[54] Ceteşte articolul ,,Propaganda catolică în Bucureşti” publicat în Rev. ,,Ortodoxul” no. 7 – 1880, unde zice că ,,ultimul consiliu asimilă pe papa, când vorbeşte – ex catedra – cu Dumnezeu, acum catolicii îl identifică fără restricţiune cu Dumnezeu. Astfel zice, într-o adunare ce s-a ţinut mai zilele trecute în Müster, un prelat bând în sănătatea papei zise: Dacă stăm alături cu dânsul, stăm alături cu Dumnezeu ! Dacă ţinem cu dânsul, ţinem cu Dumnezeu ! Dacă luptăm cu dânsul, luptăm cu Dumnezeu !

[55] Tom 3, part. II, pag. 82, § 5.

[56] Vezi istoria sa, cartea 4, foaia 151.

[57] În tratatul ,,Dogma despre purcederea Duhului Sfânt” publicat în Revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul al VIII-lea, pag. 939.

[58] Într-o broşură, tradusă de P.S. Gherasim Safirin la 1910 se află scrise 8 deosebiri mai de căpetenie între răsăriteni şi apuseni, din care am copiat şi noi part. I întocmai.

[59] Cuvântul de Primul între Apostoli, întru adevăr au fost dat Sf. Apostol Petru, iar nici de cum Sf. Apostol Petru nu a fost Şef văzut al Bisericii. Această cinste a fost personală, şi nici de cum titlul de prim n-a fost de o potrivă cu acela de Şef şi încă mai puţin cu acela de stăpânitor absolut. Ceteşte pentru această putredă şi descreierată apucătură şi la Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 1, part. I, pag. 149, unde arată lămurit că câte capete de istornici apuseni, atâtea şi socoteli sunt pentru clironomia papei în cronologiile lor.

[60] Vezi ,,Mărturisirea ortodoxă”, întreb. 85, pag. 125 (Neamţ).

[61] Această au adăugat-o papii în Simbol la anul 1014.

[62] Această părere greşită este începută în Franţa la 1140, iar la 1854 Papa Piu IX au proclamat-o ca dogmă, la el.

[63] Această infamă neguţătorie este inventată de Papa Leon I la 1513. Vezi Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. II, pag. 83.

[64] Biserica Papistăşească a început din veacul al VIII-lea a introduce obiceiul prin turnare (adfusio) şi în urmă prin stropire (aspersio); din veacul al XIII-lea acest obiceiu s-a făcut în totul de obşte la ei şi l-au susţinut ca dogmatic, ca Toma Achinat, sem. pag. 3. Protestanţii au primit şi ei stropirea. Cu toate că mulţi dintre apuseni au simţit şi simţesc necanonicitatea unei astfel de izvodiri. Pentru care, vezi Dogmatica lui Brestch, cap. al II-lea.

[65] Această călcare de lege au urmat după scornitura aceea a stropirii, care stropitură închizând uşa Împărăţiei Cerurilor celor din papistaşi, Pashali al II-lea, însuflat de diavolul, pe la 1107 au dat poruncă ca norodului să nu i se mai dea împărtăşirea decât numai sub forma azimei, fără vin.

[66] În fruntea mijloacelor pentru consolidarea papismului, care a urmat după al pornocraţiei, stă celibatul.

Această hotărâre necanonică a fost dată în Sinodul din Lugdini de către Papa Onorie la 1125, oprind pe clericii de mir de cinstita nuntă; care el însuşi întru aceeaşi zi de seară s-au prins arătat cu o curvă făcând păcatul. Vezi pentru aceasta, Istoria bisericească de Meletie, Tom 3, part. I, pag. 6.

[67] Toate aceste scurte însemnări le-am cules mai mult din cartea Sf. Simeon Tesalonicul, cap. XIX, Expunerea doctrinei, şi alte scrieri.

[68] Patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului, în 1053 scrie o epistolă către Ep. Ioan de la Troni al Achiliei la adresa papei, în care le atrage luarea aminte asupra azimelor şi postului sâmbetei, care le ţin împreună cu jidovii, între care zice: ,,Cine ţine sâmbetele şi azimele, nu este nici iudeu, nici creştin, ci este asemenea cu leopardul, al căruia păr nu este nici negru, nici alb. Voi mai sunteţi pe jumătate păgâni, fiindcă mâncaţi carne de animale sufocate, în care este încă sânge” … De ce vă înşelaţi pre voi înşivă şi pre poporul vostru ? (în tratatul ,,Separaţiunea definitivă a Bisericii Apusului de a Răsăritului” de dr. Zotu). Însemnează că în Istoria bisericească de Meletie, Tom 1, part. I, pag. 156, se arată că eresul azimelor este prea vechiu, eres a lui Ebion ereticului, cel cu care s-a luptat Sfinţii Apostoli Pavel şi Ioan; şi pre al căruia eres ebioniticesc îl urmează acum papistaşii săvârşind cu azime liturghia lor.

[69] Vezi pentru însemnările acestea la ,,Expunerea doctrinei” de la pag. 207 înainte.

[70] D. Dr. C. Chiricescu, în ,,Expunerea doctrinei”, la pag. 210 are nota următoare: ,,Liturghia singură nu constituie cultul public în Biserica Ortodoxă. Celelalte slujbe fac de o potrivă parte din cult. Dar fiindcă liturghia e actul cultului cel mai important, noi am crezut a ne putea mărgini, în această carte, la explicaţia lui. Celelalte slujbe au caracter disciplinar şi pot varia, după caracterul popoarelor, în vreme ce liturghia fiind punctul central a toată religiunea, aparţine credinţei în părţile ei esenţiale. În Biserica Romană se numeşte liturghie totalitatea riturilor Bisericii. Liturghia propriu-zisă e numită misă. Biserica Ortodoxă a păstrat cu drept cuvânt numele de liturghie, pentru a însemna serbarea jertfei de pe altar; fiindcă ea este prin excelenţă serviciul public (acesta e sensul gramatical al cuvântului liturghie) şi actul cel mai însemnat al dregătoriei preoţeşti”.

[71] Vezi ,,Expunerea doctrinei”, pag. 100.

[72] În cartea Sf. Simeon Tesalonicul, pag. 27.

[73] ,,Epitomi”, pag. 452.

[74] Biserica Papistăşească are rătăciri foarte mari în privinţa practicii mărturisirii. Ea a înmulţit din propria sa putere păcatele de moarte; după care teologii ei s-au silit să ridice în jurul fiecărei lucrări religioase sau morale o mulţime de cazuri, şi de aici a luat fiinţă ,,Cazuistica”: o artă meşteşugită, în care vicleşugul şi imoralitatea joacă cel mai mare rol. Mărturisirea papistăşească făcută în taina unui fel de coşciug, numit ,,confesional”, cuprinde cele mai mârşave mistere imorale. Iată raţiunea pentru care, la Apus, ea a devenit obiectul unui fel de groază şi de scârbă !

Mai pe larg, de voieşte cineva, se află scris în ,,Expunerea doctrinei”, pag. 100-105.

[75] Meletie, istornicul bisericesc, în Tom 1, part. I, pag. 142 zice pentru căderea din înălţime a lui Simon vrăjitorul şi sfărâmarea prin rugăciunea Sf. Apostol Petru, că ,,pentru aceasta zic unii că ziua aceea în care s-au întâmplat căderea lui Simon o au papistaşii de mare zi, că sâmbătă au fost, în care credincioşii papei postesc şi se roagă până astăzi”.

[76] Aceasta o mărturiseşte cu multă groază Sfântul Simeon Tesalonicul în cartea sa la pag. 29.

[77] Însă acum ce vom zice, când s-a dat voie a se juca la teatru ,,Iisus pe scenă” şi ,,Astăzi la cinema liturghia” ? Şi când s-a atras luarea aminte oarecărora, au răspuns: Taci măi prostule, astăzi lumea s-a civilizat …

[78] Presa naivilor bucureşteni publică: ,,Mâine, zice, se va oficia în Catedrala Sf. Iosif un tedeum pentru canonizarea Sfintei Jane d’Arc – franceză, Orleans, războindu-se mult asupra englejilor, 1412-1431, proclamată sfântă de papa. Corul bisericii va executa misa de Mandonici, cor şi solo cu acompaniament de vioară şi orgă”; iată teatru în formă.

[79] Eresul acesta e aflat de călug. Pelaghie din Apus (veac VIII) şi este osândit de Biserica Primară. Însă în urmă reînnoit de iezuiţi, cari încurcând cu scopos viclean cele mai clare cunoştinţe asupra autorităţii în Biserică şi asupra harului, reuşi a face să se înveţe erezia lor pelagiană de către papalitate. Bula ,,Unigenitus”, dată de Climent al II-lea, este promulgarea oficială a pelaghianismului, şi ea este primită astăzi de toţi episcopii şi teologii papistaşi, ca regulă de credinţă.

[80] Vezi Istoria bisericească de Meletie, veacul al XVIII-lea, cap. 7.

[81] Idem, idem, Tom 2, part. I, pag. 164.

[82] Inchiziţia aceasta diavolească s-a început întâi de către Papa Inochentie al III-lea, pe la veacul al XII-lea, sub numele de ,,Sfinţita cercetare”, adecă Saget Officion; şi apoi această nelegiuită Judecătorie s-a întemeiat în toată lumea catolică; şi care atâta perzare a pricinuit oamenilor, întru cât covârşea pre aceea ce se făcea în vreme de ciumă şi de războaie.

Mai pe larg de vrei să afli, ceteşte la Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. I, pag. 78; şi part. II, pag. 56-58.

[83] De P.S. Gherasim Safirin la urma filadei ce am pomenit-o.

[84] Istoria bisericească de Meletie, Tom 4, part. I, cap. VX.

[85] ,,Înfruntarea jidovilor” … de Neofit, pag. 1, 1872.

[86] În suta a 2-a din cele teologhiceşti, cap. 149, care se află în Filocalie.