Cine e online?

Avem 81 vizitatori și nici un membru online

Aduceri aminte (1820-1892)

de schiarhimandritul Andronic Popovici,

duhovnicul şi stareţul Mânăstirii Noul Neamţ

 

 

 

Despre născătorii trupeşti şi, în parte, despre moartea minunată a tatălui, preotul Nicolae

1. Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor, de mine, ticălosul, cum că om sunt şi eu, muritor, asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omul cel dintâi, zidit cu mâna lui Dumnezeu din pământ şi cu voia lui Dumnezeu în pântecele maicii mele, Maria, m-am închipuit în vreme de 9 luni de zile şi m-am închegat în sânge, din sămânţă bărbătească, din tata Nicolae şi mama, soţia sa, care au fost însoţiţi în legea pravoslavnicei credinţe, care cu poftă şi dulceaţă trupească sărutându-se, s-au împreunat şi, după ce m-am născut, am tras aerul cel de obşte şi, asemenea pătimaş, precum şi născătorii mei, am căzut pe acest pământ.

Glasul cel dintâi al ieşirii întru această lume, precum şi al tuturor celorlalţi mi-a fost plânsul. Şi, în scutece înfăşat, am fost hrănit cu lapte, din ţâţele maicii mele şi de către dânsa cu îngrijiri păzit şi povăţuit. Pentru că este foarte bine ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii, ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici – prin moarte, măcar deşi cu felurite chipuri.

2. Născătorii mei cei trupeşti au fost amândoi pravoslavnici şi, din nepovestită milă şi rânduiala preabunului Dumnezeu, tatăl meu, Nicolae Nan, a fost hirotonit diacon pentru satul Lungani, ce este la ţinutul Cărligăturii, în pământul Moldaviei, unde sunt şi născut eu, în anul 1820, la 4 zile ale lunii lui iulie. Din dumnezeiescul botez am fost numit Andrei, după numele Sfântului Ierarh Andrei Criteanul şi al primitorilor mei din scăldătoare a botezului[1].

3. Deci după ce, prin voia şi iconomia preabunului Dumnezeu, am deschis eu, ticălosul, mai întâi, precum am zis, pântecele maicii mele, apoi s-au mai născut un frate mie, care din sfântul botez s-a numit Gheorghe[2], şi o soră, care s-a numit Anastasia[3], şi s-au mai născut încă 3 prunci, dar fiind eu nevârstnic şi încă şi prost, şi ei luaţi fiind de Dumnezeu în vârstă pruncească, nu-i ţin minte cum s-au numit din sfântul botez.

4. Rânduit fiind, între acestea, tatăl meu în anul 1829 la satul Brăieşti, întru acelaşi ţinut al Cărligăturii, şi hirotonindu-se preot de mitropolitul Veniamin Costache în biserica mitropoliei Iaşi, la 29 de zile ale lunii lui august, apoi întru acelaşi an, după ce ne-am mutat în satul Brăieşti, în zilele lunii lui octombrie, maică-mea, Maria, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat lângă biserica de acolo, aproape de strana stângă, care sfântă biserică este întru cinstea Sfinţilor Mai-Marilor Voievozi fără de trupuri.PC. Aduceri aminte I

Iar tatăl meu pe mine m-a dat la şcoala sătească, în satul Lungani, la un dascăl, anume Theodor, fiindcă, în vreme cât trăia, maică-mea mă învăţa ea, pentru că ştia bine carte şi cântări. Şi când ne culcam noi, copiii, ea ne cânta în limba grecească ,,axion” până ce adormeam. Iară tatăl meu, acum rămas văduv şi cu trebuinţele duhovniceşti ale norodului acelui sat însărcinat, nu avea vreme să caute a ne învăţa pe noi carte, însă, ca un părinte născător al nostru, se îngrijea.

5. Ocârmuind el, ca un părinte şi păstor duhovnicesc, pe acel norod al lui Dumnezeu dintru acest sat, până în anul 1831, atunci, la 20 de zile ale lunii lui ianuarie, a venit călare pe cal în satul Lungani şi, plimbându-se prin mijlocul şcolii, printre copiii ce învăţau, şi vorbind cu dascălul Theodor şi cam zâmbindu-se, când a trecut pe lângă mine, mi-a zis întru auzul tuturor celor ce erau de faţă: ,,Andrei, tu sâmbătă să vii acasă numaidecât, că eu duminică seara am să mor”.

Iară dascălul Theodor a început a-l întreba, zicând: ,,Nănaşule, da’ de unde ştii că ai să mori ?” Şi el a răspuns, zicând: ,,Am găsit scris întru o carte la Caraiman despre aceasta[4]”. Şi i-a hotărât dascălului să mă trimiţă atunci acasă. Iar eu zicând că mă tem să merg singur, el a zis: ,,Vino cu Dimitrie, vărul tău”[5]. Aceasta zicând, cam lăcrămând, a ieşit din şcoală şi, încălecând pe cal, s-a dus.

Eu, urmând poruncii părinteşti, sâmbătă m-am dus la Brăieşti. Şi când m-am apropiat de casă, am văzut în ogradă raclă de îngropare făcută şi pe căpacul ei zugrăvit închipuire de epitrahir. Un argat al nostru, anume Panteleimon, a început a-mi spune cum că tatăl meu este foarte bolnav şi că întru acea săptămână a împărţit multă milostenie din vite, stupi, pâine, fân şi altele şi că tot spune că are să moară duminică seara. Deci, intrând eu în casă, m-a blagoslovit şi m-a sărutat şi, ca un părinte, mult m-a sfătuit, mângâindu-mă, plângând şi eu şi el.

Însă, după ce a înserat, a început a vedea năluciri diavoleşti şi, oareşicum oţărându-se, se uita grozav spre uşa casei şi striga: ,,Ce caută ţiganii aicea, şi cioarele, şi corbii ?” Şi, fiindcă slăbise tare cu trupul şi nu putea singur a se purta, a zis: ,,Duceţi-mă să-i alung !” Luându-l, cei ce se aflau în casă l-au dus lângă uşa casei unde se cerea el şi acolo a început cu băţul a bate prin ungheriuri şi pe după sobă şi a răcni cu grozav glas, zicând: ,,Fugiţi de aicea, că nu aveţi ce căuta, blestemaţilor !” Şi de la o vreme a început a zice: ,,Ha ! I-am alungat afară, duceţi-mă pe pat !” Şi, dus fiind şi şezând cu faţa în sus, şi arătându-se vesel, a început a grăi aşa: ,,Iată ce hulubi frumoşi !” Şi mi-au zis mie: ,,Andrei, dă-mi icoana Sfântului Nicolae, că tare frumoşi hulubi sunt pe pervazul ei”. Suindu-mă pe pat şi pogorând eu icoana aceea de pe perete şi ducând-o înaintea lui, a început a o săruta cu mare dragoste şi cu lacrimi pe deasupra chivoţelului. După ce a sărutat-o, m-a trimis de o am aşezat în biserică.

Întru acea noapte a trimis de a poftit şi a rugat pe alt preot, tot Nicolae cu numele, care îi era tovarăş la biserică întru acelaşi sat şi pe alţi preoţi de prin satele Albeşti, Scorţeşti şi Goieşti, ce sunt megieşite cu Brăieştii, de au venit şi i-au săvârşit asupra-i rânduiala tainei sfântului maslu şi l-au mărturisit şi l-au împărtăşit cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele ale lui Hristos taine şi i-a rugat pe toţi ca să vie şi la îngroparea lui întru aceeaşi zi, duminică, la 26 de zile ale lunii lui ianuarie.

După amiază a chemat pe un argat, anume Panteleimon, şi i-a zis aşa: ,,Du-te degrabă la satul Albeşti, la preot[6], şi acolo vei afla pe un preot, anume Grigorie de la munţii de sus, înhămând caii să pornească spre a sa casă şi-i spune aşa: Părintele Nicolae Nan, de la satul Brăieşti, zice cum că nu v-aţi văzut de când eraţi copii la şcoală în Târgul Roman. Şi, fiindcă este bolnav şi aproape de a muri, se roagă ca numaidecât să mergi să vă sărutaţi amândoi, că vă aşteaptă”. Şi când a ajuns argatul acolo, l-a aflat cu adevărat pe acest preot înhămând caii şi spunându-i cele zise de tatăl meu, a venit cam târziu, întru aceeaşi seară. Şi îndată cum s-a văzut cu tatăl meu şi s-au iertat şi s-au sărutat amândoi, aflându-se îmbrăţişaţi, şi-a dat tatăl meu cu mare linişte sufletul în mâinile preabunului Dumnezeu, Ziditorului său. Şi după a lui mai dinainte hotărâre a fost îngropat în rânduiala preoţească îmbrăcat, la picioarele maicii mele.

La îngropare au fost acei preoţi pe care îi rugase însuşi, precum am zis, şi alţii care au voit, şi fratele său cel mai mare, preotul Iacob din satul Lungani, şi alt preot, Dimitrie, tot din Lungani, cu fiul său, diaconul Ioan, şi acel preot Grigorie, despre care am pomenit mai sus, care atuncea era preot în satul Topoliţa, ce se mărgineşte cu satul Onci, iară în urmă aflându-se protoiereu de ţinutul Neamţului, în Târgul Neamţului. Acesta când venea la mânăstire, povestea cu lacrimi preacuviosului arhimandrit şi stareţ al mânăstirilor noastre şi altor părinţi despre acest fericit sfârşit al tatălui meu.

 

Orfan şi pribeag. În ascultare la bătrânul Daniil, tatăl mamei. Împreună-vieţuirea cu câinii şi alte nenumărate ispite

6. Neavând noi însă în satul Brăieşti nici un fel de rudenii, fiindcă scurt au vieţuit născătorii mei acolo, pentru aceea, împreună cu toată gospodăria părintească a noastră ce mai rămăsese, şi vite şi totul, din pricină că şi casele acelea erau ale bisericii satului, ne-a luat iarăşi la satul Lungani fratele cel mai mare al tatălui meu, sachelariul[7] Iacob, preotul. Şi am fost acolo până la începutul zilelor lunii lui aprilie.

Văzând eu cum că fratele tatălui meu cu adevărat ca şi pe fiii săi ne iubea, dar soţia sa Vasilica foarte cu mare urâciune şi oareşcare tiranie se purta cu noi, mergeam şi mă jeluiam la un văr al maicii mele, anume căpitanul Miron Vrânceanul, polcovnicul[8] de poşti[9]. Şi el foarte mult mă mângâia, sfătuindu-mă să mai răbd, că ne va milui Dumnezeu.

7. Inima mea se mai veselea puţin dintru aceste sfaturi, dar cu toate acestea nu ştiam când şi cum se vor îndeplini aceste făgăduinţe. Şi întristările tot ni se înmulţeau. Însă căpitanul Miron a scris ştiinţă despre sfârşitul amândurora născătorilor noştri şi despre necazul nostru ce pătimeam schimonahului Daniil Badenschie, tatălui maicii mele, care era în Sfânta Mânăstire Neamţ. Şi el, primind scrisoare şi fiindu-i jale despre acest fel de întâmplare a noastră, a mers la preacuviosul stareţ al mânăstirilor, arhimandrit Dometian, şi spunându-i lui jalnica stare a noastră, a unor copii nevârstnici, s-a rugat şi a cerut blagoslovenie de a veni la Lungani şi ne-a luat de acolo şi, prin iconomia dumnezeiască, eu am fost primit în numărul noilor începători, spre a învăţa rânduiala monahicească. Însă, fiindcă eram încă copil, pentru aceea m-a lăsat şi pe mine a sta la moşia Onci, unde era bătrânul Daniil de ascultare, ca să fiu de-a pururea sub povăţuirea şi grija lui, şi să cetesc pravila pentru toţi monahii şi ceilalţi ascultători de la acel mitoc[10], şi să fac şi altele ascultări după a mea putere.

Şi aşa supunându-mă sub jugul dumnezeieştii ascultări, am rămas acolo, dar fiindcă nu ştiam bine regulile tipicului, bătrânul Daniil a plătit 2 ruble la un psalt, anume Ioan Grecul, care ţinea şcoala pentru copii de limbă moldovenească şi grecească în Târgul Neamţului, aproape de Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, şi m-a învăţat câte ceva acela.

Dar cine poate să scrie după cum se cuvine ispitele şi supărările sufleteşti şi trupeşti cele multe pe care au început a le azvârli asupra mea ispititorul Mântuitorului nostru şi vrăjmaşul a tot neamului omenesc. Aflându-mă la moşia Onci, că mai întâi, fiindcă eu eram copil, se jeluiau la nacialnic monahii şi ceilalţi ascultători de acolo cum că se smintesc de mine şi că să nu mă culc iarna în casa unde şedeau cu toţii. Şi aşa bătrânul Daniil, văzând această nepace a fraţilor, mi-a zis mie de mă culcam pe o prispă afară, care era făcută din doi dulapi de brad groşi şi prin mijloc nu erau lipiţi bine. Deci pe deasupra mă acoperea însuşi bătrânul Daniil cu o blană a sa, iară pe dedesubt îngheţam de frig şi plângeam cu nemângâiere, nepricepându-mă ce să fac. Şi apoi, după multă zbuciumare, am aflat o mai bună locuinţă ce era sub hambarul cel mare al acelui mitoc: o sanie veche şi largă. Nemaiputând a se întrebuinţa, am pus într-însa paie şi mă culcam acolo cu mare plăcere. Şi veneau doi câini, Lupei şi Barcău, pe care eu îi crescusem, şi se culcau de o parte şi de alta şi mă încălzeau, că mă pricepeau şi înşişi ei cum că sunt copil necăjit.

8. Însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, în anul 1833, venind acolo preacuviosul schimonah Iust, nacialnicul ce era asupra tuturor vacilor Mânăstirii Neamţului, fiindcă la acea moşie Onci erau vacile cele sterpe, de PC. Aduceri aminte IImâncau paie iarna, la care părintele Iust avea din partea sa pus îngrijitor pe un monah, anume Darie. Simţindu-mi numitul bătrân necazurile şi zbuciumările mele, mi-a făcut întrebare, zicându-mi cum că, dacă voiesc ca să fiu de ascultare la văcărie pe moşia Buzaţi, el mă va cere la părintele stareţ Dometian.

 

Mânăstirea Neamţului, după un desen din epocă

 

Eu îndată cu mare bucurie m-am învoit. Şi aşa, mergând el la mânăstire cu alte trebuinţe, m-a cerut la stareţ ca să mă dea de ascultare la văcărie, să cetesc pravila pentru monahi şi ceilalţi ascultători de acolo şi alte trebi ce voi putea să le fac ca un copil. Şi a dat blagoslovenie preacuviosul stareţ ca să mă ia fără să mai întrebe pe altul cineva. Şi aşa viind el pe la moşia Onci, fiindcă erau acolo vitele cele sterpe la iernat, precum am zis, a aşezat într-o sanie mare paie multe şi a pus vreo câţiva viţei ce erau fătaţi nu de multă vreme, pentru ca să-i ducă cu mamele lor la Buzaţi, că aşa era regula, şi mi-a poruncit şi mie de m-am aşezat între viţei şi m-am dus la moşia Buzaţi, unde erau mai mult de 400 de vaci cu lapte. Şi vacile, mamele viţeilor, au mers după sanie cu noi.

Acolo, la Buzaţi, am aflat pe fratele trupesc al tatălui meu, schimonahul Ioachim, cu ascultarea chelar[11], de care am pomenit mai sus, pe care încă nu-l văzusem niciodată. Şi acolo mi-a fost mai uşor, că ceteam pravila toată noaptea mai de multe ori, fiindcă ziua nu era vreme şi fraţii ceilalţi în fiecare zi dimineaţa şi seara mulgeau vacile, iară eu dam viţeilor drumul la mamele lor şi pritoceam laptele de multe ori întru nişte cazane de aramă mari, ca să se răcorească până a nu-l aşeza prin budăie[12]. Şi spălam doniţe[13] şi budăie şi alte trebi făceam.

9. Apoi, în anul 1834, în sfântul şi marele post, trimiţându-mă preacuviosul schimonah Iust la mânăstire, ca, după predania preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, să păzesc toată pravila bisericească o săptămână întreagă, împreună cu alţi ascultători de acolo, ca să mă împărtăşesc cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele ale lui Hristos taine. După ce m-am împărtăşit, am mers la preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian, ca să cer blagoslovenie să mă înapoiez la Buzaţi. Însă stareţul nu m-a lăsat, ci m-a rânduit să fiu de ascultare la arhondaric, întru care se primeau monahii când veneau cu vreo trebuinţă la mânăstire. Şi acolo era nacialnic un preacuvios bătrân, anume Toma, care fiindcă ştia şi a cânta bisericeşti cântări, pentru aceea că mergea la biserica cea de la bolniţa[14] bătrânilor, mă lua şi pe mine de îi ţineam ison. Însă şi acolo diavolul nu mă lăsa în pace, ci prin muierile cele tinere ce veneau acolo, tot felul de curse ale împuţitului păcat îmi întindea.

10. Războiul acesta drăcesc mi-l pregătise satana, măcar că eram încă copil, dar, din însuflare dumnezeiască înţelegându-l eu şi temându-mă ca nu cumva prin acea cursă ascunsă de veliar să mă înşel şi să cad în vreun păcat spurcat de moarte sufletească, mă rugam Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca, cu judecăţile care le ştie, să mă izbăvească. Şi pe lângă aceasta, în zilele Sfintelor Paşti, văzând pe monahul Gheorghie nacialnicul de la moşia Onci, unde mai fusesem, precum am scris mai sus, tot felul de rugăminţi i-am făcut până ce l-am plecat de m-a cerut la preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian iarăşi acolo, la Onci, la ascultare. Iară preacuviosul stareţ m-a blagoslovit, totodată dându-mi şi scufie şi m-a sfătuit să învăţ rânduiala monahicească bine. De atuncea nu l-am mai văzut pe preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian, pentru că el în luna octombrie întru acelaşi an s-a mutat către Domnul.

11. Hotărârea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Dometian şi blagoslovenia părintească a sa cea mai de pe urmă primind-o, eu cu mare bucurie sufletească m-am dus iarăşi la moşia Onci, precum am zis, ca şi cum uitând necazurile cele ce am pătimit acolo. Şi foarte mult s-a bucurat şi bătrânul Daniil, tatăl maicii mele, văzându-mă iarăşi pe lângă sineşi. Acolo ascultările mele se numărau multe. Însă cele mai hotărâte erau aceste, adică: a citi pravila pentru ceilalţi monahi şi alţi ascultători ce erau acolo, a duce mâncare la arii[15], la pluguri şi pe aiurea, la ascultătorii monahi şi fraţi ce erau pe dealul Boşcana şi la Neteze, şi la Moara lui Ghihol şi pe aiurea, cu traista legată cu baierile pe capul meu şi cu 4 oale, sau şi 6 uneori, cu bucate în mâini ţinându-le legate cu aţe, mergând desculţ prin sat şi sfădindu-mă cu câinii satului, fiindcă încălţări numai una pereche inimii, din piele proastă, unsă cu dohot[16], mi se da în fiecare an, şi eu pe aceea o păstram într-o traistă, de a avea cu ce mă duce la biserică duminica şi sărbătorile şi la mânăstire când mă trimetea cu vreo trebuinţă.

Aveam îndatorire şi de a mulge 6 vaci, care întru toată vremea se da de la văcăria cea mare, sculându-mă când urma trebuinţa, şi a le hrăni pe ele şi viţeii, a griji fruptul[17] şi a-l aduna după buna rânduială, şi a scrie toate lucrurile gospodăriei acelei moşii: care cărţi, sanii, pluguri, boroane[18], topoare, bărzi, sfredele şi, cuprinzător să zic, pe toate instrumentele fierăriei, rotăriei şi altele. Şi lucrurile chelăriilor, bucătarilor şi ale hambarilor şi câţi cai, boi, porci, găini, raţe şi aveam îndatorire şi de a pune mese la călugări şi la fraţi şi la musafiri şi a spăla vasele, tingirile[19], cuţitele şi furculiţele şi strachinile şi lingurile şi sfeşnicele şi a face focurile prin sobele chiliilor şi a hrăni găinile, raţele, şi a aduna ouăle şi a pune cloşte, şi a creşte pui şi alte trebi de acest fel.

Toate prin mine se isprăveau. Iară pentru hrănit găinile şi celelalte pasări aveam această regulă: ca noaptea, mai ales în vreme de iarnă, după ce isprăveam de citit pravila cea obişnuită, adică utrenia, acatistul, ceasurile şi obedniţa cu Apostol şi Evanghelia, luam popuşoi care nu s-au copt toamna şi erau întinşi pe nişte poduri mari, întru nişte şuri, anume făcute din nuiele spre aceste trebuinţe. Şi, mergând în casa cea mare, ce era plină de putoare a tutunului şi a beşinilor întru care dormeau argaţii, ducând popuşoi şi o chiuă[20] mare de lemn, cu chilugul[21] său de cele întru care se pisează şi grâu pentru colive şi altele. Şi, aşezând chiua în mijlocul casei, ca să mi se vază de la focul cel făcut din ciocălăi[22], pisam popuşoiul până ce îndeplineam două dimerlii[23], că atâta aveam măsură să dau la pasări în fiecare zi dimineaţa.

 

Stareţul Neonil izgoneşte copiii aflaţi pe la mânăstiri şi schituri. Copilul Andrei, pentru deosebita lui ascultare şi hărnicie, capătă îngăduinţa şi blagoslovenia rigurosului stareţ. Ispitele trupeşti – dracul curviei se arată tânărului frate. Tunderea în monahism

12. Ispitele însă şi întristările cele mari nu se depărtau de mine, pentru că după părintele Dometian, alegându-se şi puindu-se stareţ părintele arhimandrit Neonil, el a izgonit pe toţi copiii ce se aflau primiţi în mânăstire. Şi în anul 1835, viind cu revizia pe la acea moşie şi văzându-mă cu lencuţă[24] călugărească îmbrăcat, stând înaintea cailor trăsurii sale, a înţeles cum că şi eu sunt primit ca pentru călugărie. Şi în faţa mea a poruncit monahului Gheorghie ca să mă dea afară. Iară eu, auzind pe această înfricoşată hotărâre, nu puteam ţinea plânsul de frică. Atuncea monahul Gheorghie s-a rugat ca să nu mă alunge, spunându-i cum că, măcar 4 călugări să-i dea în locul meu, tot nu vor putea îndeplini trebile pe care le face băiatul acesta. Atuncea preacuviosul stareţ, cam zâmbind, m-a chemat şi mi-a dat blagoslovenie şi iertăciune ca să rămâi acolo, însă pe la mânăstire să nu mă duc până voi creşte.

Şi aşa, apoi după toate aceste, eu cu adevărat am rămas acolo. Dar diavolul, împotrivnicul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul cel de obşte al neamului omenesc, văzând cum că am şi crescut cu trupul, a început a mă supăra foarte cumplit cu patimile şi poftele şi zburdările trupeşti. Aflându-mă de ascultare acolo, în mijlocul lumenilor[25], de-a pururea, şi cea mai multă vreme cu partea femeiască făceam trebuinţele prăşitului şi plivitului ţarinilor şi al grădinilor. Însă Domnul Dumnezeu, care a păzit întru întreaga înţelepciune, întreg, cu muierea aceea fără de ruşine, pe dreptul Iosif cel preafrumos, m-a păzit şi pe mine prostul, neînvăţatul şi mult păcătosul, cu dumnezeiesc darul Său, de nu m-am atins cu trupul meu de nici un fel de muiere, nu numai la acea moşie, acolo, ci şi în toată viaţa mea.

Cu toate că satana nu a avut nevoie de odihnă, ci prin tot chipul s-a sârguit a mă arunca întru acea înfricoşată prăpastie a spurcatei căderi, fiindcă se şi făgăduise întru acest chip. În anul 1836, într-o noapte, în zilele lunii lui noiembrie, aflându-mă eu în ascultarea chelăriei la acea moşie şi mergând spre hambar ca să dau grăunţă, ovăz, sau orz la vizitii pentru cai, aflându-mă singur prin ogradă, am văzut într-un loc, lângă cărare, unde era o mică aşezătură de pământ, o oareşcare dihanie mişcând. Şi, deodată, socotind eu cum că este vreun câine, am strigat asupra lui, după obicei, ca să fugă. Şi, fiindcă era luminoasă luna întru acea noapte şi văzând că nu se urneşte din loc acea arătare, m-am uitat spre el şi el încă privea spre mine, cu nişte ochi ca de văpaie de foc. La trup se arăta gras şi gros cum sunt porcii cei îngrăşaţi, cu botul ca la câine, însă scurt, şi nasul turtit, cu patru picioare scurte şi cu coada scurtă şi pielea pe dânsul ca la porcii cei graşi tăiaţi şi raşi de păr, şi sticlea. Şi a grăit aceste cuvinte cu un glas mornăit, zicând: ,,Ce mă alungi, eu sunt dracul curviei şi sunt rânduit să stau asupra ta până la 40 de ani ca să te arunc în prăpastia curviei”. Eu, simţind întru sinemi tremurarea inimii dintru oareşcare frică ce m-a cuprins când vorbea el aceste bârfituri, mi-am făcut chipul preacinstitei cruci asupra-mi şi am zis aşa: ,,Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-mă de această primejdie sufletească”. Şi îndată s-a făcut nevăzută acea urâtă arătare drăcească.

Apoi, mai cumplit, a început a mă supăra patima aceasta blestemată a curviei şi a-mi trimite satana multe feluri de oameni mireni, până şi de acei care se părea foarte cinstiţi, ca pe nişte îngeri sau sfetnici ai săi, ca să mă îndemne a mă pleca spre însurătoare, făgăduindu-mi mulţime de feluri de averi şi nenumărate păreroase[26] bune norociri şi cinsti lumeşti, şi că mă vor face şi preot, dar nicidecum nu m-am învoit, fiind împuternicit şi înţelepţit de preabunul dar cel dumnezeiesc.

13. Mare era însă această primejdie sufletească asupra mea şi, ca om tânăr, mă temeam ca să nu fiu biruit şi amăgit de acel fel de înşelăciuni al sfaturilor diavoleşti, fiindcă după ce se duceau de la mine acei sfătuitori, apoi mai cumplit război drăcesc şi zburdare a patimilor şi a păcatelor curveşti în trupul meu simţeam. Şi aşa, cunoscând însumi cum că nu este de folos mai întru multă vreme a fi de ascultare la acea moşie, am mers la mânăstire şi am rugat pe părintele duhovnicul meu Filip şi pe alţi părinţi ca să mijlocească la stareţ şi la decasteria[27] ce ocârmuia mânăstirea, pentru ca să fiu luat de acolo la mânăstire. Şi aşa, în anul 1838, în zilele lunii lui martie, am fost luat şi rânduit ucenic la schimonahul Serafim Grecul Lăcustenul. Şi de acolo la chelăria de unde se împărţea vinul la fraţii soborului, unde erau nacialnici preacuviosul Damaschin cel vestit în vremea aceea de bun[28]. Şi după aceea m-a dat la legătoria de cărţi, unde era nacialnic vărul cel preamare al maicii mele, schimonahul Lavrentie.

14. Apoi, pe la sfârşitul anului 1838, luându-mă şi de la legătoria de cărţi, m-a dat ucenic la un bătrân monah Nichifor, şi acolo, aflându-mă în anul 1839 la 11 zile ale lunii lui martie, în sâmbăta săptămânii a cincea a sfântului şi marelui post, la praznicul cântării Acatistului Buneivestiri a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, în vremea dumnezeieştii liturghii, împreună cu alţii 11, fără să ştie bătrânul Nichifor căruia mă rânduise ucenic, am fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc al mantiei, numit fiind din Andrei, Andronic de către preacuviosul părintele nostru ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, Neonil, în sfânta sobornicească biserică liturghisind el, cu sobor de mai mulţi ieromonahi şi ierodiaconi.

 

Tânărul Andronic citeşte bolnavilor cuvânt de învăţătură în biserică, fapt pentru care este aspru canonisit de bătrânul Nichifor

Şi apoi în luna lui noiembrie, întru acelaşi an, în zilele postului Naşterii Domnului, ieromonahul Inochentie, tipicarul de la bolniţa cea mare a bătrânilor, punându-mă ca să spun învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Theodor Studitul în mijlocul bătrânilor, în Biserica Sfântului Marelui Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon de acolo, un monah, anume Isidor, care fusese ucenic la bătrânul Nichifor mai înainte de monahul Tadeu, ce a fost înaintea mea, aflându-se paraclisiarh[29] la biserica bolniţei şi pizmuindu-mi mie, fiindcă el mai nimic nu putea ceti în biserică, a venit întru aceeaşi zi seara la bătrânul şi, aflându-mă eu de faţă, făcând oareşcare treabă acolo în chilie, a început a spune către bătrânul, zicând aşa: Cinstite părinte, sfinţia ta nu ai ştiut, da’ Andronic îi dascăl ? Şi bătrânul l-au întrebat zicând: De unde ştii, Isidore ? Şi el au răspuns aşa: Iaca au cetit în mijlocul bisericii un cuvânt zicând la început ,,fraţilor şi părinţilor …”, şi moşnegeii de la bolniţă stau în cârje împrejurul lui, uitându-se ca la un sfânt la gura lui. Atuncea bătrânul Nichifor, auzind acestea şi întristându-se foarte, mi-a zis aşa: Androniche, mie nu-mi trebuieşte dascăl-ucenic ! Cum de ai îndrăznit tu, un băiat care nu ai măcar un fir de păr în mustăţi şi în barbă, să spui un asemenea cuvânt în mijlocul bătrânilor ? Nu-ţi era ruşine ? De aceea fiindcă aşa ai urmat, apoi de astăzi înainte, îţi hotărăsc nici acolo, nici întru altă biserică să nu te duci până ce nu-ţi voi da blagoslovenie”.

Şi aşa, cerându-mi iertăciune, am rămas neducându-mă la biserică întru toată vremea iernii aceleia, măcar deşi m-am încercat prin duhovnicul meu Filip ieroschimonah şi prin alţi bătrâni să-mi câştig învoire, însă nu am dobândit. Şi îmi era foarte mare jale, mai ales când auzeam sunându-se toate clopotele pe la toate praznicele cele mari, adică la Naşterea Domnului, la ianuarie 1 anul 1840, la Dumnezeiasca Arătare, la Duminica Stâlpărilor, la sfânta săptămână a Patimilor, la Sfintele Paşti şi toată săptămâna luminată.

Aşa, sâmbătă dimineaţa, în săptămâna luminată, auzind iarăşi clopotele sunându-se pentru proscomidie, m-am întristat foarte tare. Nemaiputând răbda acel fel de depărtare a mea de sfânta dumnezeiasca biserică, numai pentru acea pricină că am cetit pe acel cuvânt, îmbrăcându-mă cu rasa şi punându-mi potcapul şi camilavca pe cap şi închinându-mă înaintea sfintelor icoane, am ieşit fără blagoslovenie din chilie şi din ogradă şi m-am dus la biserică. Întâlnindu-mă cu ieromonahii Irodion şi Trifilie, iconomii de ogradă, le-am spus necazul meu – că până atuncea ei nu ştiuseră – şi ei, în lipsa mea, i-au dus părintelui Nichifor alt ucenic, pe un nou începător, anume Ieremia. Pe mine m-a rânduit de ascultare la prescurărie, unde era nacialnic un preacuvios schimonah, anume Nicon, care avea şi un alt frate trupesc mai mare, anume Teodosie schimonah, iarăşi blagoslovit bătrân.

 

Schimbarea stareţului. Buimăceala hirotoniilor. Cele două tabere din mânăstire. Ispitele cu fraţii invidioşi. Plecarea la Mânăstirea Secu

15. Netrecând însă multă vreme după aceasta şi mutându-se către Domnul preacuviosul părintele nostru, ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ Mardarie, şi venind mitropolitul Veniamin la mânăstire, împreună cu alţi preasfinţiţi arhierei şi după alegerea fraţilor soborului, hirotesind arhimandrit pe duhovnicul Benedict şi punându-l stareţ, preacuviosul stareţ atuncea s-a rugat şi a cerut voie la mitropolitul ca să fie hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi aceia dintre fraţi ai amândurora mânăstirilor pe care i-ar alege împreună cu părinţii duhovnici, după predaniile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Şi preasfinţitul mitropolit a dat blagoslovenie arhiereului Meletie Burdujanu Stavropoleos ca să îndeplinească toată dorinţa preacuviosului stareţ şi să săvârşească hirotoniile ce va cere asupra acelora pe care i-ar înfăţişa. Dând arhipăstorească blagoslovenie tuturor fraţilor soborului, s-a dus de la mânăstire la Iaşi.

Şi arhiereul a început a liturghisi în fiecare zi şi a săvârşi hirotonii de ierodiaconi şi preoţi. Preacuviosul stareţ Benedict, între alţii, m-a însemnat şi pe mine ca să fiu hirotonit ierodiacon, dar, amestecându-se şi decasterioţii la această lucrare, ca cei ce erau ca o altă începătorie în sfintele noastre mânăstiri, au început a înfăţişa şi ei pe cei pe care voiau fără de vreo alegere după hotărârea sfintelor canoane. Şi mai ales dintre monahii cei din familia boierească şi nici de un folos pentru Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, proşti la carte şi şui: precum Galaction Duca, Nil Bonteş, Gherasim Codreanu, care era şi foarte tare surd şi alţii, iară pe mine mă tot înlătura cu felurite pricini. Şi văzând arhiereul pe acea viclenie vederată[30] a necanoniceştii decasterii, într-o zi cum a săvârşit dumnezeiasca liturghie la Biserica Adormirii Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi au hirotonit ierodiacon pe surdul Gherasim Codreanu, întristându-se foarte de acest fel de buimăceală, a ieşit din biserică şi, pogorându-se jos pe scările cele ce erau prin sala chiliilor stăreţiei vechi, nesimţindu-l nimeni, a mers aşa cu camilavcă pe potcapec pe taină prin uliţa ce este pe dinaintea ctitoriei celei mari, la odaia cea mare, nesimţind şi neştiind nici însuşi arhidiaconul său Lavrentie Gheuca şi nici altul nimeni. Şi poruncind vizitiului să înştiinţeze pe arhidiaconul şi să înhame caii la trăsură şi punând toate lucrurile ce avea el să vie după dânsul, el însuşi au mers pe jos înainte până ce l-a ajuns trăsura cu arhidiaconul şi aşa s-au dus la Iaşi.

Apoi, după aceasta, vrăjmaşul diavol, pentru ca să fiu necăjit şi să mă împuţinez cu duhul, au găsit acest fel de maşinărie lesnicioasă, adică pe cuvioşia sa părintele arhimandrit şi stareţ Benedict, până la această vreme, după ce au ieşit din egumenia Sfintei Mânăstiri Secu, vieţuise tot întru aceeaşi mânăstire şi nu de multă vreme primise treapta acea înaltă a stăreţiei şi încă nu ştia anume pe fieştecare monah la ce fel de ascultare este. Şi aşa iconomii de ogradă, ieromonahii Serafim şi Irodion, fără să mai ia blagoslovenie de la stareţ, luându-mă de la prescurărie, m-au dat bucătar la tălpălărie, că aşa se numea locul unde se dubea[31] pieile de tot felul de dobitoace. Nacialnic era acolo monah Terapont. Om foarte bun, frate cu schimonahul Iona cel blagoslovit care fusese nacialnic la ciubotăria cea mare. Şi acolo mi-am dus un dulap pe care îmi ceteam rugăciuni şi cărţile ce aveam şi icoanele. Am aşezat icoanele pe pereţi, că aveam multe, care toate acolo au şi rămas, pentru că, trecând o săptămână, m-a luat fără de veste iconomul Serafim şi de acolo cu răcnete în ograda mânăstirii înaintea Bisericii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie, zicând: ,,Diaconia te-a bolnăvit, te vom doftori noi !” Şi m-a dat la bucătăria arhondaricului celui mare, unde era nacialnic, arhondariu, monahul Daniil, care m-a şi pus la spălat tingirile şi tigăile, şi tavalele[32] şi altele lucruri să fac şi să fiu supus ţiganului ce era bucătar mare.

Apoi întru aceeaşi zi, luându-mă şi de acolo, m-a dat la bucătăria cămării celei mari a mânăstirii, unde era ucenicul cămăraşului Miron, un frate al meu din împreună tundere în chipul monahicesc, anume Ionatan, care, cum m-a văzut acolo, ca supus bucătarului, îndată a şi început a mă lua în râs, zicând: ,,Ha, mi-ai picat în mâini !” Şi eu m-am întristat foarte pentru că era tânăr ca şi mine. Destul eram eu necăjit, dar însă am tăcut. Iară a doua zi, chemându-mă iarăşi iconomul, m-a dat la bucătăria cojocăriei, unde era nacialnic un monah, anume Nicodim, care nu era călugărit în mânăstirile noastre şi nici vieţuia după aşezământurile monahiceşti. Eu, văzându-mă aşa ca cu oareşcare tiranie necăjit, nu mi-am mai luat nimic din cele ce am fost dus la tălpălărie, precum am mai zis, ci m-am rugat la monahul Evstratie, care îmi era frate din împreună tundere în chipul monahicesc şi se afla nacialnic la ciubotăria cea mare a mânăstirii, de m-a cerut şi m-a dat iconomii ca să fiu bucătar la ciubotărie.

16. Deci un preacuvios părinte schimonah bătrân dintre cei vechi ai mânăstirii, foarte nevoitor spre mântuirea sufletului, anume Narcis, văzând şi auzind zbuciumările mele, m-a cerut la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, ca să-i fiu ucenic. Şi m-a luat stareţul de la ciubotărie, fără să ştie iconomii ceva şi m-a dat să ascult pe acel sfânt bătrân, dar însă iconomii de ogradă, ascultând mai mult decât pe stareţ pe decasterioţi, mai cu cumpliţie s-au pornit asupra mea. Şi mă necăjeau mai tare prin invitarea pizmaşilor, luându-mă fără de ştiinţa bătrânului Narcis şi trimiţându-mă cu care cu orz la chiule cele din Branişte împreună cu alţi fraţi, de făceam crupe[33] pentru bucatele mesei de obşte şi la alte trebi.

Şi aşa preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, simţindu-le pe acestea toate şi voind ca să mă izbăvească de pornirea acelor pizmaşi, la 13 zile ale lunii iulie, fiind ziua vineri întru acelaşi an 1840, a trimis pe ieromonahul Irodion, iconom de ogradă, de m-a chemat la sineşi şi, înfăţişându-mă înaintea înaltpreacuvioşiei sale şi primind blagoslovenie mai întâi părinteşte, m-a sfătuit foarte mult cele de folos sufletului. Între altele, încă spunându-mi şi aceasta, adică cum că fericitul părintele nostru stareţ Paisie pe care dintre tinerii monahi îi cunoştea cu duhul, cum că în viitorime vor fi de bun folos mânăstirilor şi fraţilor, pe aceia îi rânduia în ascultările Sfintei Mânăstiri Secu ca la un loc mai liniştit, unde poate să se iscusească fiecare spre lucrarea faptelor celor bune. Apoi mi-a poruncit ca să mă duc la Sfânta Mânăstire Secu şi să fiu de ascultare paraclisiarh acolo. Şi aşa, primind blagoslovenie întru aceeaşi zi şi fiind încă şi ploaie, m-am dus. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat întru acea sfântă ascultare cu mare bucurie sufletească, nădăjduind cum că aicea poate voi fi scutit de scârbe şi de necazuri stârnite de pizmăreţul neamului omenesc.

Iată, o, fraţilor mei preaiubiţi, întru Preasfântul Duh, că aceasta au fost călătoria mea în lumea aceasta din 5 zile ale lunii lui iulie anul 1820 până la 13 iulie 1840 pe care, încă, nu cu totul o am scris întreagă.

 

Conflictul cu egumenul Dimitrie. Uneltirile decasterioţilor

17. Răutatea cea veche însă, satana, s-a arătat şi în Sfânta Mânăstire Secu, încurcându-mă cu ale sale măiestrii prin curasarii[34] săi întru mare supărări, pentru că acolo, la Mânăstirea Secu, era un vechil[35], anume Dimitrie ieromonah, cu nume de egumen ca cum potrivit glăsuirii paragrafului al 19-lea din aşezământul mânăstirii (din anul 1843, mai 4, nr. 175), dar însă nu era ales întru această sfântă mare ascultare după duhul glăsuirii aceluiaşi punct ca vechil în locul stareţului al acestor sfinte mânăstiri. Şi să nu facă nimic fără de ştiinţa stareţului, ci era pus de decasterie ca cela ce era cilen (membru) al acelei decasterii. Care după cât putea, mai toate le lucra în mânăstire fără legiuita blagoslovenie şi ştiinţa stareţului şi încă şi împotriva lui[36].

Şi acel ieromonah Dimitrie, aflându-se puternic după înaltul loc ce se suise, tot atuncea, în anul 1840, în zilele lunii lui septembrie, m-a luat de la eclesiarhie[37] ca să-i fiu cheleinic la dânsul împreună cu alţii şi în luna lui octombrie preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict m-a chemat la sineşi şi m-a trimis la Iaşi cu scrisoare la mitropolitul Veniamin, rugându-l ca să fiu hirotonit ierodiacon. Mergând şi înfăţişându-mă la mitropolitul şi primind blagoslovenie şi dându-i scrisoarea stareţului, el, după ce o a citit, mi-a poruncit ca să vin a doua zi ca să primesc ecdos, să merg la preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos, ca să mă hirotonească. Iară seara târziu, întru aceeaşi zi, la mitocul mânăstirii ce era în Iaşi, lângă zidul ogrăzii mitropoliei, în dreptul hanului numit Vanghelie, la care mitoc eram eu, la cvartiră[38], a venit călare cu calul plin de spume un vizitiu, anume Ioan Buţă, cu scrisoare de la decasteria din mânăstirea noastră adresată către Tanasache, directorul mitropoliei. Şi întrebându-l ce caută, el mi-a răspuns cum că are scrisoare de la decasterie la logofătul cel mare al mitropoliei. Eu, neştiind pentru ce este acea scrisoare, fiindcă aveam să merg la mitropolie a doua zi, am cerut-o, zicând că o voi duce eu dimineaţă, dar vizitiul mi-a dat răspuns că nu are voie să o dea în mâna mea şi să o dea însuşi în mâna logofătului celui mare al mitropoliei şi să ia răspuns de la dânsul şi să se şi înapoiască grabnic.

Aşa a şi făcut. Că întru acea noapte, primind răspunsul, s-a înapoiat la mânăstire. Iară eu a doua zi, după porunca mitropolitului, m-am dus dimineaţa şi, stând în sala cea mare a caselor mitropoliei şi văzându-mă arhimandritul Visarion Spânu, eclesiarhul cel mare[39], PC. Aduceri aminte IVşi cu arhidiaconul Meletie Istratie, au spus mitropolitului că am venit. Mitropolitul a trimis pe arhidiaconul la directorul ca să-mi scrie ecdos către arhiereul Meletie Stavropoleos, precum îmi zisese. Însă în grabă a auzit sfădindu-se pe directorul Tanasache cu arhidiaconul Meletie[40]. Ieşind întristat foarte tare arhidiaconul şi uitându-se cu mare mâhnire, nemaimergând la mitropolitul, s-a coborât pe treptele cele de piatră şi în grabă am văzut cum că au ieşit şi acel Tanasache ce primise noaptea scrisoarea decasteriei, ţinând în mână scrisoarea cea de la stareţul Benedict şi, privind grozav spre mine, a intrat la mitropolit şi l-am auzit grăind mitropolitului cam cu sfadă.

 

Veniamin Costachi (născut în 1768; episcop de Huşi (1792-1796), episcop al Romanului (1796-1803), mitropolit al Moldovei (1803-1842 cu întreruperi), † 1846)

 

După puţină vreme, trântind uşa la cabinetul mitropolitului, când a ieşit, a mers repede mânios în cancelarie şi, ieşind arhimandritul Visarion, eclesiarhul cel mare, mi-a zis să merg la mitropolitul. Intrând în cabinet, mitropolitul sta pe scaun ţinând scrisoarea stareţului Benedict în mână şi acum nu a mai vorbit către mine aşa precum în ziua trecută, vesel, ci foarte fiind mâhnit de împotrivirea directorului Tanasache, a început a mă întreba câţi ani sunt de la naşterea mea şi eu i-am răspuns adevărul. Atuncea el a zis: ,,Apoi măcar deşi stareţul, arhimandritul Benedict, în scrisoarea către mine te laudă cum că ai purtări cinstite şi că eşti monah bun şi mijloceşte ca să te hirotonesc ierodiacon, însă după hotărârea sfintelor canoane până ce vei fi în vârstă de 25 de ani nu se poate să fii hirotonit”. Şi eu am răspuns: ,,Înaltpreasfinţite stăpâne, eu de ascultare am venit, nerugându-mă la nimeni despre aceasta !” Mitropolitul mi-a poruncit, zicând: ,,Mergi la mitoc şi îţi voi trimite răspunsul către stareţul !”

18. Isprăvindu-se de către director cu toată sârguinţa forma cuviincioasă către mitropolit, după plăcerea decasterioţilor, şi, primind eu plicul acela cu răspunsul către stareţ, m-am înapoiat spre mânăstire şi seara, când am ajuns la moşia Timişeşti a Mânăstirii Neamţului, care este chiar lângă râul Moldova, aproape de drumul cel mare, am intrat în ograda mitocului acelei moşii, unde era nacialnic un bun monah, anume Nazarie, voind ca să mâi[41] acolo întru acea noapte. Iată că acolo venise şi preacuviosul stareţ al mânăstirilor, arhimandritul Benedict, şi cu toţi decasterioţii, care ştiau foarte bine ce fel de răspuns a primit de la directorul Tanasache la a lor scrisoare şi au început cu râs a mă heretisi[42], zicându-mi: ,,Să-ţi fie de bine, părinte diacone !” Dar eu nu prea făceam haz de acest fel de heretismose, pentru că, cum am văzut acest fel de prefacere a lucrurilor mitropolitului după ducerea lui Ioan Buţă, vizitiului mânăstirii, îndată duhul meu a simţit cum că această prefacere a urmat după acea scrisoare de la decasterie către Tanasache. Şi aşa intrând la preacuviosul stareţ Benedict şi primind blagoslovenia cuviincioasă, i-am dat răspunsul mitropolitului.

Stareţul, cetind-o şi neştiind ce au făcut decasterioţii, s-a întristat foarte, pentru că nu i-a îndeplinit mitropolitul rugămintea şi recomandaţia, însă pe mine m-a mângâiat, sfătuindu-mă părinteşte ca să nu mă întristez peste măsură, că iarăşi mă va trimite şi voi fi hirotonit şi mi-a poruncit să mă duc la Mânăstirea Secu înapoi.

Şi aşa, a doua zi, ducându-mă, când am ajuns acolo, ieromonahul Dimitrie era într-o grădină a egumeniei ce este lângă hambarul cel mare şi înfăţişându-mă la dânsul şi făcând metanie mare înaintea lui ca să primesc blagoslovenie ca de la mai-marele meu, el, cum se aflase cu mâna şezând pe spate, aşa mi-a întins de o am sărutat şi nicicum uitându-se spre mine. Eu am cerut cheia chiliei întru care şezusem, fiindu-i cheleinic, negândind până atuncea una ca aceea, cum că el cu fratele său Isaia ar fi făcut acea lucrare de nu am fost hirotonit. Dar el, ca cu glasul altuia, mi-a zis: la chilia aceea este altul, iară tu ia-ţi lucrurile de acolo şi te mută unde îţi va zice ieromonahul Valerian, iconomul. Şi aşa, văzând acea răceală şi urâciune negândită despre dânsul, m-am dus la iconom şi l-am întrebat unde să mă mut, şi el mi-a zis să fiu la ciubotărie şi să ajut şi la strana cântăreţilor şi aşa am şi urmat.

 

Egumenul Dimitrie este înlocuit de cuviosul duhovnic Isihie. Hirotonirea întru diacon. Alte uneltiri ale decasterioţilor. Desfiinţarea decasteriei

19. Trebuieşte încă şi aceasta de a nu o lăsa întru neaducere aminte: că în Sfânta Mânăstire Neamţ era predanie de a nu se primi la strana cântăreţilor copii sau tineri fără păr în barbă. De aceea eu în Mânăstirea Neamţ nici nu am putut să învăţ cântările bisericeşti, pentru că, măcar că eram tânăr, voiam şi doream şi puteam să învăţ, dar însă pe unde am fost de ascultare, nicidecum nu am fost slobozit.

Iară întru puţină vreme cât am fost ucenic schimonahului Narcis, el mi-a dat blagoslovenie şi am început a învăţa Teoriticonul la zugravul monah Agapie, cântăreţul soborniceştii biserici. Şi acum în Mânăstirea Secu, aflându-mă la ascultare la ciubotărie şi la strana cântăreţilor şi fiindu-mi duhovnic însuşi părintele Neofit, tipicarul mânăstirii, el cu toată dragostea părintească a început a mă învăţa însuşi cântările, câte ceva din Anastasimatariu,PC. Aduceri aminte V Irmologhion, Heruvic-chinonicar şi Polieleie şi altele. Şi după ce am putut înţelege şi am început a şi scrie în anul 1841 pe psaltichie cântări, apoi şi singur ostenindu-mă mult, m-am mai învăţat prin bun darul lui Dumnezeu.

 

Tetraevanghelia (adică cele patru Evanghelii) lui Teoctist, săvârşită în jurul anului 1512 în atelierul Mânăstirii Neamţ la porunca Mitropolitului Teoctist al Sucevei. Scriptor şi miniaturist: grămăticul Dimitrie. Mitropolitul Teoctist va dona manuscrisul spre folosul mânăstirii

 

20. Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, numai Însuşi ştie cât de tare mă întristam acuma eu. Nu atâta că a doua oară întru acelaşi an am fost recomenduit spre hirotonie de ierodiacon, precum am spus, necerând de la nimeni eu însumi şi iarăşi înapoiat, ci mă mâhneam numai de aceea că cei fără de frica lui Dumnezeu îşi făceau râs din mine: că uneori mă striga careva, când mergeam prin ograda mânăstirii, zicând: ,,Părinte Andronic ?” Şi eu, neştiind pentru ce sunt strigat, răspundeam. Acela, râzând împreună cu alţii, zicea: ,,Iaca ţi se târâie orariul”. Alte dăţi, după priveghere sau după cântarea utreniei, după ce trecea vreun ceas, venea la uşa chiliei câte un ierodiacon şi zicea rugăciune şi după ce îi deschideam uşa zicea: ,,Am dat peste ispită în somn, te rog liturghiseşte în locul meu !” Eu, auzind aceasta, nu mă sfădeam şi închideam uşa în grabă cu mare întristare. Şi mai ales doi ierodiaconi, Gavriil şi Isachie, care mai înainte de mine fuseseră cheleinici ucenici la ieromonahul Dimitrie, îmi făceau aceasta.

21. Ieşind cu mare necinste ieromonahul Dimitrie din egumenia Sfintei Mânăstiri Secu şi punându-se preacuviosul duhovnic Isihie Stamate. Apoi în anul 1842 preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict iarăşi trimiţându-mă la Iaşi, Domnul aducându-şi aminte de mine, la 5 zile ale lunii lui aprilie, în duminica a cincea a sfântului şi marelui post, prin mila Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu mijlocirile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie, am fost şi eu, mult păcătosul şi nevrednicul Andronic, hirotonit ierodiacon, în capitala Iaşi, în dumnezeiasca Biserica Bunavestire a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, de către preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos.

După înapoierea de la Iaşi la mânăstire, ascultarea ciubotăriei o am mai purtat încă întru multă vreme şi ajutam şi la strana cântăreţilor. Iară în rânduiala diaconească aflându-mă până în anul 1850, niciodată măcar nu m-am învrednicit a liturghisi sau altă sfântă slujbă diaconească a face în soborniceasca biserică a Mânăstirii Neamţului. Măcar deşi de multe ori m-am sârguit, pentru că era şi în slujbele bisericeşti dintre fraţii aceia care se ţineau de povăţuirile decasterioţilor şi tot felul de împiedicări mi-au făcut cu măiestrite pricinuiri. Ba încă şi de multe ori mă lăsa şi mă închinam după obicei împreună cu ieromonahii şi ierodiaconii şi intram în sfântul altar şi mă închinam şi sărutam după rânduială dumnezeiasca Evanghelie, preacinstita cruce şi dumnezeiescul prestol şi mă dezbrăcam de rasă şi încă de vreo câteva ori, cu blagoslovenia stareţului Neonil, mă pregăteam şi mă închinam împreună, că liturghisea şi el, întru acele praznice, dar niciodată nu m-am jeluit la dânsul, ci pătimeam ca să nu mă numesc pârâtoriu. După ce aşteptam multă vreme ca să-mi dea stihariul, apoi se apropia către mine ierodiaconul veşmântar şi, cam cu melanholios graiul, îmi zicea: ,,Cinstite părinte, să nu te scârbeşti, să fii aşa de bun şi să te duci la bogoslov[43] sau la bolniţă să liturghiseşti, pentru că aicea nu este loc”, măcar deşi erau numai 3 ierodiaconi şi ieromonahi mai mulţi. Eu, înţelegând vicleşugul, mă îmbrăcam iarăşi cu rasa şi îmi puneam camilavca şi, ieşind din dumnezeiescul altar, şedeam într-o strană în biserică, pentru că ce aveam să caut la biserica bogoslovului sau la bolniţă, când poate pe acea vreme era pe la acele biserici ieşiţi de la liturghie, fiindcă intrau mai dimineaţă. Şi dacă cumva mă întreba părintele stareţ sau altcineva de ce nu am slujit, că m-a văzut închinându-mă cu ceilalţi, răspundeam cum că m-am simţit bolnav.

22. Însă răutatea decasterioţilor, care erau prieteni cu ieromonahul Dimitrie, între care era şi fratele său Isaia, precum am zis, tot nu s-au plecat spre dragoste frăţească către mine, pentru că chiar în anul 1842, pe la sfârşitul zilelor lunii lui iulie, am avut o foarte mare supărare cu dânşii pentru ciubotărie, căci pieile pentru încălţările fraţilor soborului le primeam pe fiecare lună de la tălpălăria Mânăstirii Neamţului cu ţidula[44] cămăraşului şi a decasteriei.

Mergând după obişnuita regulă şi înfăţişându-mă la decasterie, decasterioţii m-au tot purtat cu vorbe până ce se întârziase vremea, şi trăsura cu care mersesem cu caii înhămaţi şedea înaintea hambarului celui mare, pentru că tot aşteptam din ceas în ceas, doar îmi vor da ţidulă să primesc pieile şi să mă înapoiez la Mânăstirea Secu. Apoi, un cilen al decasteriei, anume Gavriil, mi-a zis mie: ,,Du-te, părinte Andronic, la arhondaric şi mănâncă ceva, că şi noi ne ducem să mâncăm, pentru că este târziu şi vei veni pe urmă şi îţi vom da ţidulă. Şi aşa, mergând la arhondaric, am spus unui posluşnic[45] Vasiliel, ce era cămăraş acolo, porunca decasteriei. Posluşnicul mi-a zis să mai stau pe un scaun acolo şi îmi va da. Deci stând eu pe scaun şi venind monahul Cosma, nacialnicul arhondaricului, care era de aproape prieten cu decasterioţii, cum m-a văzut, neîntrebându-mă nimic, m-a luat de spate şi mi-a dat două brânci aşa de grozave, că am ajuns tocmai la uşile beciului cu curechi şi foarte tare m-am stâlcit, mai ales de treptele cele de piatră ale arhondaricului, peste care m-a tăvălit şi m-a izbit. După ce m-am sculat de la pământ, uitându-mă spre dânsul, i-am zis cu lacrimi: ,,Pentru ce este aceasta, părinte Cosma ?”, şi el mi-a mai răspuns nişte ocări asupra-mi. Şi aşa m-am dus întristat despre masa recomandruită mie de decasterie.

Şi aşteptând multă vreme pe decasterioţi şi văzând că nu mai vin, m-am dus la monahul Ghermano Colţa Adam, care ţinea nişte zevozi[46] în ograda chiliei ce era lângă poarta prescurăriei în lanţuri ziua. Şi, bătând în portiţă, mi-a deschis un tânăr ucenic Grigorie al lui, dar mi-a spus cum că doarme. Eu însă, nemaiputând răbda să-l aştept ca să se scoale, m-am dus şi am zis rugăciune la uşa salei de vreo câteva ori, până ce, mânios sculându-se şi ieşind în sală, a început a răcni la mine, zicând că pentru ce nu-i dau pace să doarmă. Şi eu i-am răspuns că caii stau înhămaţi de astăzi dimineaţă, mâncându-i muştele la soare şi sunt flămânzi precum şi eu. Atuncea iarăşi a răcnit la mine, zicând: ,,Du-te la decasterie, că voi veni eu acolo în grabă”. Şi, aşa venind, mi-au dat ţidulă şi, primind pieile de la tălpălărie, m-am înapoiat la Mânăstirea Secului chiar seara. Aşa fel de treburi făceau decasterioţii.

23. O asemenea neomenie şi altele mai cumplite au mai urmat şi cu alţi mulţi din părinţii soborului de către decasterioţi şi tovarăşii lor. Că pe mulţi părinţi cinstiţi şi bătrâni i-au surghiunit din sobor când au surghiunit şi pe însuşi arhimandritul şi stareţul Neonil în vreme de iarnă. Şi aşa, nemaiputându-se suferi o asemenea necanonicească ocârmuire în mânăstire, s-a desfiinţat cu desăvârşire în anul 1843 şi s-a pus stareţ singur ocârmuitor iarăşi părintele Neonil, la 19 zile ale lunii lui iunie cu învoirea guvernului şi a mitropoliei.

 

Incendiu la Mânăstirea Secu. Diacon arhieresc, pentru puţină vreme. Ispita cu Schitul Zgura

24. S-au mai întâmplat mie multe supărări şi altele încă şi în Sfânta Mânăstire Secu, că în anul 1844, la 30 de zile ale lunii lui martie, când a ars toată mânăstirea, atuncea mi-a ars tot ce am avut în chilie. Şi întru acelaşi an, fiindcă nu aveam chilie, am vieţuit pe nişte lemne, de cele tăiate pentru foc sub streaşina unui gard, la una din chiliile cele afară de ogradă, cu aşternut de fân.

Întru aceeaşi vreme în multe feluri de socotinţe mă vâra diavolul, pentru că şi mămăligă şi altceva mâncare trebuia să-mi fac însumi. Căci şi bucătăria şi pităria arseseră desăvârşit şi, pe lângă acestea, apoi iarăşi mai trebuia ca să aleg de prin moloz şi scrumul pojarului[47], piroane de fier de tot felul şi să le îndrept cu ciocănaşul pe muchia toporului, după porunca egumenului Chiriac. Şi fiindcă cei mai mulţi dintre ieromonahi şi ierodiaconi şi monahi şi posluşnici după pojar s-au împrăştiat pe la Mânăstirea Neamţului şi pe la schituri, neavând chilie să vieţuiască şi să se odihnească, eu, aflându-mă pe loc, ţineam şi rânduiala diaconească duminicile şi sărbătorile şi ajutam şi la strana cântăreţilor, după cât puteam, cu toate neajunsurile ce aveam.

25. Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, cu întru tot lăudata Preasfânta Preacurata Dumnezeiasca Sa Maică, între toate aceste necazuri şi greutăţi m-a înţelepţit cum să mă port pentru ca să nu caz din sfintele făgăduinţele monahiceşti. Dar însă iată ce mi s-a întâmplat atuncea, în anul 1844.

Un arhiereu, anume Irinarh Miclescu, cu titlul dioclias, ce şedea în Iaşi la biserica numită a tălpălariului, având nevoie de diacon, nu ştiu dintru a cui îndemnare, m-a cerut pe mine la preacuviosul părintele arhimandrit şi stareţ Neonil. Stareţul mi-a hotărât să mă duc. Şi eu, aflându-mă foarte necăjit în Mânăstirea Secu, precum am zis, m-am plecat a mă duce, neştiind cum că arhiereul mănâncă carne. Şi sfântul post al Adormirii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu l-am petrecut în pace, iar în ziua de Adormire, liturghisind cu arhiereul la o biserică a boierului Nicolae Roznovanu, când am venit la curte, văzând cum că pe masă numai bucate de carne sunt, nu m-am învoit să mănânc nicidecum, măcar de mă şi silea însuşi arhiereul, zicând că el îmi dă blagoslovenie, scoţându-mi însuşi o bucată de carne pe farfurie. Dar eu i-am răspuns cu îndrăzneală, spunându-i cum că nici el ca monah nu are voie să mănânce carne. Aşa, văzând scârba aceea arhierească şi boierească, pentru că şi boierul se tulburase şi se sluţea[48] asupra mea, strigând că sunt un grubian[49], de la acea masă nu ne-am văzut încă în veacul acesta, pentru că, luând blagoslovenie pentru ca să mă înapoiez în Iaşi şi tăinuindu-mă de toţi, am fugit la Mânăstirea Secu înapoi. Şi m-a cam ocărât părintele stareţ Neonil deodată, dar în urmă m-a iertat. Şi am intrat iarăşi în greutăţile Sfintei Mânăstiri Secu. Însă acum eram mai uşurat puţin, fiindcă rânduise şi pe un alt ierodiacon, anume Iosif, aicea.

26. Inima mea s-a întărit întru Domnul Dumnezeu iarăşi, umplându-mă de nepovestită bucurie sufletească despre aceasta, pentru că am scăpat iarăşi la mânăstire. Însă diavolul, pizmăreţul mântuirii neamului omenesc, tot nu mă lăsa în pace, ci căuta feluri de măiestrite chipuri, ca doar m-ar scoate iarăşi din mânăstire în lume. Şi aşa, în anul 1845 au îndemnat pe un egumen de la Schitul Zgura, anume Arsenie ca să mă sfătuiască pe mine şi pe un duhovnic, anume Vasilisc, să ne ducem la Schitul Zgura cu totul. Acela, viind la Mânăstirea Secu a spus cum că schitul acela este foarte liniştit şi că întru toată cuprinderea numitului schit nu calcă nici picior de femeie, nici parte femeiască, vreun dobitoc sau pasări măcar, până şi nici mâţe sau găini sau raţe, şi că are iaz cu peşte şi moară şi pădure şi de toate cele de trebuinţă. Aşa, auzindu-le pe acestea, m-am cam plecat cu gândul, bucurându-mă de liniştea cea potrivită monahilor şi i-am dat răspuns cum că voi mai vedea şi mă voi mai socoti ce este mai temeinic.

El mi-a dat bilet iscălit de dânsul şi cu pecetea schitului, ca să fiu slobod la drum, numind în bilet minciună, zicând că sunt de acolo, pe care schit niciodată nu l-am văzut, nici până atuncea şi nici până astăzi. Pe preacuviosul duhovnic Vasilisc l-au amăgit şi l-au luat atuncea cu tot calambalâcul[50] cu sineşi, pentru că şi acel sfânt bătrân era cu vieţuirea sfântă şi tot linişte căuta întru tot chipul. Apoi, spunând eu duhovnicului meu acel fel de chemare şi sfătuire ale lui Arsenie şi arătându-i şi biletul de drum cel dat de Arsenie, l-a scuipat şi l-a aruncat în foc, zicându-mi aşa: ,,Eu nu-ţi dau blagoslovenie să te duci nicăierea ! Şezi pe loc după făgăduinţele monahiceşti şi rabdă orişice ţi se va întâmpla în mânăstire, că lucrurile se vor îndrepta şi va fi iarăşi linişte, iar că s-a amăgit Vasilisc, vei vedea singur mai pe urmă”.

Şi aşa, netrecând multă vreme, am auzit cum că, năvălind tâlharii în schit într-o noapte, pe Arsenie l-au bătut şi i-au scrijeluit cu cuţit palmele mâinilor şi talpele picioarelor cerând bani, iară pe bătrânul Vasilisc, bătându-l şi lovindu-l în cap, degrab a şi murit. Iată ce fel de linişte era acolo şi în ce fel de primejdii mă băgam dacă ascultam pe Arsenie şi am mulţumit cu lacrimi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu că m-a izbăvit. Apoi şi după aceasta am întâmpinat multe ispite şi scârbe sufleteşti, însă cu ajutorul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu prin toate am trecut nevătămat.

 

Moartea mitropolitului Veniamin. Tipicar al soborniceştii biserici. Fondator al bibliotecii. Hirotonirea întru preot. Duhovnic

27. Mutându-se dintru această viaţă la cea veşnică preasfinţitul mitropolit Veniamin în anul 1846, la 18 zile ale lunii lui decembrie, fiind ziua miercuri şi aflându-se la linişte în Sfânta Mânăstire Slatina, m-a trimis şi pe mine preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil la Mânăstirea Slatina de m-am îmbrăcat şi eu, prostul, la prohodul lui şi la îngropare care s-au săvârşit sâmbătă, la 21 zile ale lunii lui decembrie, de episcopul Romanului, Veniamin Rosăt, şi cu sobor de arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir şi ierodiaconi. Purtarea de grijă pentru toate cele trebuitoare la îngropare şi după îngropare osebit de arhimandritul Meletie Istratie s-a făcut, care îi fusese arhidiacon şi acum era egumen mânăstirii acesteia. Nimeni altul nu s-au ivit, dintre cei care, când era în slujbă, îl înconjurau cu multe felurite linguşiri, fără numai nepoţii săi, fraţii amândoi Alecu şi Ştefănică Forescu, care, între altele, pregătise bucatele pentru masă din peşte.

Însă nici un părinte dintre fraţii soborului Sfintelor noastre Mânăstiri Neamţ şi Secu nu s-au învoit a mânca peşte întru acea zi, măcar de se şi pusese la masă. Atuncea Ştefănică Forescu, văzând această neaşteptată întâmplare, a zis, râzând, un cuvânt ca de haz: ,,Da, eu am uitat cum că babaca de la Ignat până la Crăciun nu ne lasă să mâncăm carne”. Şi aşa bucatele ce pregătise pentru noi, călugării, le-au ridicat de pe masă şi le-au dat norodului, puind în loc icre, măsline şi râşcovi[51]. După masă ne-am pornit cu toţii şi ne-am înapoiat la sfintele noastre mânăstiri.

28. Osebit de toate acestea, în anul 1847, mai înnoindu-se Mânăstirea Secu după ardere, am fost rânduit de ascultare ca să fiu tipicar soborniceştii biserici, în locul părintelui duhovnic Neofit, care îmbătrânise şi nu putea să mai ţie pe acea ascultare, pentru că pătimise încă şi mare primejdie când a fost pojarul, că i-au ars barba şi i-a fript obrazul şi mâinile şi picioarele, fiindcă el pe toate cărţile mânăstirii le ţinea într-un dulap în chilie şi s-au sârguit pe cât s-au putut de le-au scăpat şi l-a înconjurat para focului acolo şi prin pară fugind, pe trepte, din rândul al doilea al chiliilor, au scăpat vătămat de foc, precum am zis.

Eu, primind pe această sfântă ascultare ca din mâna lui Dumnezeu de la preacuviosul egumen Teodosie şi duhovnicul Neofit şi de la ceilalţi fraţi ai soborului, îndată am pus în lucrare şi am întemeiat biblioteca deasupra sfintei porţi, sub clopotniţa cea mare, care am încredere cum că va fi şi acum, şi pentru totdeauna cu ajutorul prea întru tot înduratului Dumnezeu şi prin acoperământul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacinstitului Înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului Ioan şi a celui întru sfinţi părintelui nostru, marelui ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. Şi m-am sârguit de am adunat tot felul de cărţi în limba moldovenească, slavonească şi grecească, aşezându-le în două dulapuri mari. Şi am făcut dinspre fereastră un pat mare din dulapi groşi de brad pe care să întind cărţile de se usucă, neurmând nevoia de a se mai scoate afară niciodată.

29. Necăutând Domnul Dumnezeu spre nevrednicia mea şi spre prostimea minţii mele şi neînvăţătura de ştiinţe înalte, apoi, în anul 1850, la 4 zile ale lunii lui iunie, prin nemăsurata milă şi preaînalta dumnezeiasca Sa bunătate şi cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu mijlocirile tuturor sfinţilor şi ale preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, şi cu alegerea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Neonil şi a sfântului duhovnicescului sobor al fraţilor am fost şi eu, ticălosul Andronic, învrednicit a primi darul întru tot Preasfântului Duh la hirotonia de preot întru sfânta soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstirii Neamţului, prin punerea mâinilor preasfinţitului ierarh Mardarie Apamias, care ţinea şi loc de mitropolit al Moldovei.

În duminica cea de după Înălţarea Domnului, care este a pomenirii sfinţilor 318 purtători de Dumnezeu Părinţi din Niceea, şi după aceasta, prin mijlocirea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, în anul 1853, la 15 zile ale lunii lui mai, am fost hirotesit în treapta de duhovnic în soborniceasca biserică a mitropoliei Moldaviei în Iaşi, cu blagoslovenia preasfinţitului mitropolit Sofronie, de preasfinţitul ierarh Nectarie Sotiriopoleos, vicarul mitropoliei.

 

PC. Aduceri aminte VI 1

Constantinopol. Intrarea prin golful Cornul de Aur

1836

 

Călătoria la locurile sfinte din Constantinopol. Tulburări la Secu. Înapoierea la Neamţ. Duhovnic la bolniţă. Acuzat de furtul cărţilor

30. Apoi, având de multă vreme dorinţă ca să mă duc şi să mă închin la izvorul Maicii Domnului ce se numeşte Baluclie, care este aproape de cetatea Ţarigradului, am luat tot atuncea blagoslovenie de la preasfinţitul mitropolit Sofronie şi am scos paşaport după regulile ţării şi, mergând la mânăstire, am luat blagoslovenie şi de la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil şi, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, m-am dus şi am ajuns acolo cu pace. Stând la Baluclie vreo câteva zile şi umblând prin Ţarigrad şi văzându-l după cât s-au putut şi închinându-mă la locul Bisericii din Vlaherna, şi la 11 zile ale lunii lui iulie, închinându-mă în soborniceasca biserică a patriarhiei, am sărutat moaştele Sfintei Mare Muceniţe şi prealăudatei Eufimia şi ale Sfintei Teofana, împărăteasa, şi ale Sfintei Solomi, mama celor şapte mucenici Macavei.

31. Hotărâsem în mintea mea ca să stau mai multă vreme prin Ţarigrad şi să văd bine pe toate sfinţeniile cele ce încă se mai păstrează printr-însul. Însă, simţind cum că turcii se pregătesc de bătălie cu Rusia, m-am înapoiat la Moldavia. Venind în mânăstire la întâia zi a lunii lui august, am aflat ridicată nepace de către diavolul asupra mea chiar din partea egumenului Teodosie şi iconomului Antim.

 

PC. Aduceri aminte VI 2

Biserica greacă din Balikli, lângă Constantinopol

1836

 

La 16 zile ale lunii lui august, mutându-se către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, care era cel mai de pe urmă dintre ucenicii preafericitului părintelui nostru stareţ Paisie Velicicovski, dintre aceia pe care i-am aflat încă între cei vii la intrarea noastră din început în Mânăstirea Neamţului şi după ieşirea din stăreţie, se liniştise acolo în Mânăstirea Secu. După îngroparea lui, mâhnindu-mă de neaşteptata nepace, m-am cerut la egumen ca să mă duc la Mânăstirea Neamţului, să mă arăt la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil, să iau blagoslovenie şi să-i vestesc despre a mea înapoiere din Ţarigrad şi totodată cerând şi trăsură. El, cam cu mânie, abia mi-a dat mâna de i-am sărutat-o, zicându-mi: ,,Cale bună, dar trăsură nu-i pentru tine”. Şi aşa, măcar că era glod mare, m-am dus pe jos la Mânăstirea Neamţului şi, înfăţişându-mă la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil şi primind părinteasca blagoslovenie, i-am spus scârbele mele. El îndată mi-a poruncit să mă mut iarăşi în Mânăstirea Neamţului şi să fiu duhovnic la bolniţa cea mare a bătrânilor şi a tinerilor monahi celor foarte bolnavi şi a orbilor, totodată rânduindu-mi şi două chilii alăturea cu Biserica Sfântului Mare Mucenic Ioan, şi ucenic pe un monah tânăr, anume Vasilisc.

Şi aşa, luând blagoslovenie ca să stau tot la Mânăstirea Secului până ce se va săvârşi praznicul cel mare al hramului mânăstirii, care este tăierea cinstitului cap al Sfântului Marelui Prooroc Ioan Înaintemergătorului şi Botezătorul Domnului, hotărând ucenicului Vasilisc ca să grijască chiliile ca pentru vremea de iarnă ce se aştepta în grabă şi, de voi trimite câte ceva dintre lucrurile chiliei în zilele din vremea praznicului prin trăsurile care vor merge de la Mânăstirea Secu la Mânăstirea Neamţ, să le aşeze în chilie.

M-am înapoiat tot pe jos la Mânăstirea Secu şi, înfăţişându-mă la egumenul Teodosie, am cerut să rânduiască pe cineva să fie tipicar, ca să-i dau toate cărţile mânăstirii pe seamă, spunându-i cum că eu, văzând nepacea pornită asupra mea după porunca dumnezeiască, am dat loc mâniei şi, mergând, am spus preacuviosului părintelui nostru stareţul şi părintele stareţ, cunoscând cum că sunt adevărate cele spuse de mine, m-a rânduit să fiu duhovnic la bolniţa cea mare şi că după săvârşirea praznicului mânăstirii mă duc îndată. Dar egumenul şi cu iconomul Antim ce se afla acolo de faţă au început a răcni la mine aşa de grozav, parcă le făcusem ceva mare rău şi nu au însemnat pe nimenea să fie tipicar. Eu, văzând pe această şi mai înfricoşată supărare stârnită de diavolul asupra mea, am rugat pe ieromonahul Teofan, ce fusese ucenic preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, de a primit el asupra sa grija acestei ascultări până ce vor însemna pe cineva.

În vremea zilelor praznicului mânăstirii am purtat tot eu ascultarea tipicăriei, pentru ca să nu fie vreo nerânduială în sfintele biserici şi în trapeză. Cu încetul, prin trăsurile ce mergeau la Mânăstirea Neamţului am trimis acolo tot ceea ce aveam în chilie, rămânând numai eu până după praznic. Şi aveam mare dorinţă ca să liturghisesc în soborniceasca biserică a Sfântului Ioan Botezătorul, acum, în praznicul acesta al mânăstirii, întru care am făcut ascultări, precum am scris, de la 13 iulie 1840 şi până acum, însă nu m-a lăsat şi aşa am liturghisit în Biserica Sfântului Marelui Ierarh Nicolae.

32. Şi după săvârşirea sfântului praznic al Sfântului Marelui Prooroc Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cerând trăsură ca să mă duc la Mânăstirea Neamţului împreună cu schimonahul Nichita, tipicarul Mânăstirii Neamţului şi tipograf, nu mi s-a dat. Şi aşa, fiindcă era glod mare, ne-am descălţat amândoi împreună cu bătrânul Nichita şi, ţinând încălţările în mâini, ne-am dus prin pădure pe jos. Ajungând la Sfânta Mânăstire Neamţ, m-am aşezat în dumnezeiasca ascultare cea rânduită mie la bolniţă.

Însă diavolului, împotrivitorul a tot binele şi aflătorul a toată răutatea, nu i-a plăcut să rămâi eu în pace numai cu atâtea supărări ce a ridicat asupra mea întru câtă vreme am fost în Mânăstirea Secu, ci şi după ieşirea mea de acolo a mai încercat vicleanul a mă necăji tot cu trebile acestei mânăstiri pe care el le încurcase. Fiindcă eu cărţile bibliotecii mânăstirii, din pricină că nu-mi însemnase pe nimeni egumenul şi cu iconomul cui să le încredinţez, le-am lăsat pe seama ieromonahului Teofan împreună cu tipicăria, precum am zis, dându-i şi catalogul cărţilor, după cum erau înmulţite de mine, iar catalogul prin care eu am primit cărţile la rânduirea mea în ascultarea de a fi tipicar l-am păstrat la mine şi aşa, după câteva zile de la ieşirea mea din Mânăstirea Secului, au invitat pe egumenul Teodosie de au trimis pe 3 părinţi duhovnici bătrâni, anume: Ilarion, Antim şi Dorothei, care îmi fusese şi duhovnic acolo, şi au venit la Mânăstirea Neamţului de au clevetit asupra mea la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil, spunându-i cum că mulţime de cărţi nu se ajung după izvodul[52] stareţului Paisie.

Cerând ca să merg acolo înapoi pentru ca să dau socoteală lămurită şi chemându-mă preacuviosul stareţ, a început a mă întreba de faţă cu dânşii despre aceasta. Eu, având catalogul vechi cu mine, precum am zis, întru care era iscălit şi duhovnicul Antim (care numai el însuşi era pornitorul acestor supărări), clevetitorul asupra mea, fiindcă a fost rânduit de egumenul Teodosie la darea cărţilor mie pe seamă, l-am arătat şi preacuviosului stareţ Neonil şi lor, şi le-am şi zis aşa: ,,Părinţilor sfinţi, eu am înmulţit cărţile precum vedeţi adevărul din catalogul acesta şi din cel ce l-am lăsat acolo în mâna ieromonahului Teofan, dar îmi este ruşine de aceasta că sunteţi mult mai bătrâni decât mine şi supăraţi pe părintele nostru stareţ şi, fără să judecaţi cu mintea, mai înainte grăiţi alături cu adevărul, zicând cum că după izvodul stareţului Paisie nu se ajung cărţile mânăstirii. De unde se poate adeveri această zicere că este dreaptă, când în Sfânta Mânăstire Secu numai două cărţi tipărite în anul 1652 în Târgovişte, ce se numesc Îndreptarea legii, dăruite mânăstirii de mitropolitul Moldovei Misail, se află vechi, iară celelalte toate, cele mai multe, sunt tipărite aici, în Mânăstirea Neamţului, unde tipografia nu se afla încă întemeiată în vremea părintelui nostru, stareţul Paisie, şi osebit de aceea, dacă Mânăstirea Secu s-au ars de turci la anul 1820, întru care an eu sunt născut şi a stătut mânăstirea pustie desăvârşit 2 ani, precum înşivă ştiţi, şi mi-aţi şi spus, apoi măcar şi de vor fi fost niscaiva cărţi de pe vremea părintelui nostru stareţul Paisie, cine le-a putut apăra de acea înfricoşată primejdie ? Mă mir că încă se păstrează acele două pravile, se înţelege că au fost luate mai înainte de acea întâmplare grozavă de vreun părinte din cei ce au fugit atuncea în Basarabia şi pe aiurea. Liniştindu-se tulburările şi înnoindu-se iarăşi, le-au adus la locul lor în mânăstire. De aceea, vă rog, liniştiţi-vă şi nu mai supăraţi pe părintele nostru stareţ cu aceste scorniri”.

Şi aşa ne-am iertat de faţă cu părintele stareţ şi s-au înapoiat ei la locul lor şi de mine nu a mai urmat nevoie ca să mă duc acolo la Mânăstirea Secu[53], că întru acest chip s-au sfărâmat scornirea iubitorului de tulburare diavol.

 

Cele două limbi de slujire rânduite de Cuviosul Paisie şi ciocnirile naţionaliste. Slujitor de limbă rusă la sobor. Moartea stareţului Neonil şi venirea stareţului Natanail

33. Isprăvindu-se prin aceste căi strâmte şi cu scârbe toată vieţuirea mea în Sfânta Mânăstire Secu, şi aflându-mă în bolniţa Sfintei Mânăstiri Neamţ, precum am zis, şi purtând cu ajutorul Preacuratei Maici a lui Dumnezeu sfânta ascultare cea încredinţată mie cu toată dragostea sufletească, mă socoteam cum că voi fi de acum înainte mai în pace. Însă fiindcă război este toată viaţa omului pe pământ, apoi nu am putut scăpa de supărări şi aici.

Că întru aceeaşi lună, septembrie la 18 zile, ieromonahul Teodosie Florescu, aflându-se de rând în săptămâna aceea la biserica din bolniţă a Sfântului Marelui Mucenic Ioan, ale căruia sfinte moaşte se află în Suceava, după ce au ieşit de la cântarea vecerniei, fiindcă trăiam bine cu dânsul, a intrat la mine în chilie. Între alte vorbe ce grăiam între noi, a început a-mi zice aşa: ,,Pentru ce, sfinţia ta, ai ieşit din Mânăstirea Secu, că acolo erai în numărul proistoşilor, iar aici vei fi cel mai de pe urmă, adică pe aici prin bolniţă şi pe la alte locuri de asemenea. Dar în soborniceasca biserică nu crede că vei fi vreodată a liturghisi, fiindcă abia o dată pe fiecare an dacă încape vreun părinte duhovnic dintre cei mai bătrâni să ţie săptămâna, fiindcă este rânduiala stareţului Paisie aşa, ca să se ţie numaidecât rândul la biserică o săptămână în limba moldovenească de ieromonah moldovean cu ierodiacon rus şi altă săptămână în limba rusească de ieromonah rus cu ierodiacon moldovean. Şi din privinţa că ruşi nu sunt de ajuns spre a îndeplini pe această rânduială, apoi unii dintre ieromonahii moldoveni, iubind cinstea aceasta, adică ca la zile de praznic, când se săvârşeşte slujba cu sobor, fiindcă trebuieşte a fi numaidecât pereche un rus şi un moldovean, ei să stea mai sus decât cei mai bătrâni cu nume de rus, se sârguiesc de învaţă măcar cât de prost să citească câte un vosglas în limba rusească ca atuncea când va fi la rândul său să-l poată zice. De acolo el este în rândul ruşilor şi prin acea meşteşugire, acela de multe ori este de rând multe săptămâni peste tot anul”.

Acestea auzindu-le eu, i-am răspuns, zicând: ,,Dacă este aşa rânduiala părintelui stareţ Paisie, apoi eu voi ţine săptămâna la soborniceasca biserică în limba rusească”. Şi îndată el tulburându-se foarte tare de acest fel de răspuns al meu, mi-au zis cu supărare mare, aşa: ,,Să ştii că dacă vei începe a urma aşa, apoi ne vom aduna toţi preoţii moldoveni şi îţi vom coase gura cu ibrişin[54]”. Eu i-am răspuns cu îndrăzneală aşa: ,,Aceasta nu o veţi putea face niciodată”. El, auzindu-le acestea, s-a dus la chilia sa, mâhnit.

34. După aceasta, apoi, sâmbătă la 19 zile ale lunii lui septembrie, mergând eu din bolniţă spre sfânta poartă a ogrăzii mânăstirii şi văzându-mă părintele duhovnic Natanail Slaveanul, m-a chemat la sineşi în chilie şi mi-a grăit aceste cuvinte: ,,Părinte Andronic, eu am auzit cum că sfinţia ta la Mânăstirea Secu, când liturghiseai, ziceai vosglasuri în limba slavonească. Deci săptămâna aceasta de deseară eu am să o încep şi mâine voi liturghisi, dar fiindcă sunt rânduit de părintele mitropolit să merg la Mânăstirea Agapia pentru o comisie, trebuieşte să mă duc tot mâine. Apoi, te rog, ţine sfinţia ta săptămâna toată în locul meu şi pe la care locuri vei putea, zi măcar vosglasurile în limba slavonească, ca să nu se strice predaniile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie”. Iară eu i-am răspuns, zicându-i cum că nu numai vosglasurile, ci şi ectenii pot să zic şi evanghelii şi acatist şi orişice ar urma trebuinţa. Atuncea el, sărutându-mă de bucurie, m-a luat cu sineşi şi am mers la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, căruia, spunându-i cele făgăduite de mine, cum că le voi îndeplini foarte, s-a bucurat preacuviosul stareţ şi m-a blagoslovit spre această sfântă începere.

Şi aşa, duminică seara, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi rugăciunile preafericitului părintelui nostru stareţ Paisie, în 20 spre 21 de zile ale lunii lui septembrie, de la ceasul al nouălea al vecerniei, am început în limba slavonească a săvârşi dumnezeieştile slujbe în soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstiri Neamţ, unde, când eram în rânduiala diaconească, nici la o mică slujbă nu m-am învrednicit, precum am zis, să înţelegem, că din împotrivirile celor ce erau într-un cuget cu acela ce a zis cum că îmi vor coase gura cu ibrişin, dacă aş porni a îndeplini slujbele în limba rusească.

35. Urmând apoi după aceasta în grabă tot anul 1853 alte prefaceri în sfintele noastre mânăstiri, pentru că la 16 zile ale lunii lui octombrie, fiind ziua vineri, s-a mutat către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, întru aceeaşi zi şi moşul meu, schimonahul Lavrentie, legătorul cel bun de cărţi s-a mutat. Apoi alegându-se după rânduială şi punându-se arhimandrit şi stareţ părintele duhovnic Natanail, el m-a luat de la bolniţă şi m-a rânduit să fiu nacialnic şi purtător de grijă la fabrica unde se lucra cu maşinile postavul trebuitor pentru îmbrăcămintea tuturor fraţilor soborului.

 

Începutul prigonirilor din partea guvernului lui Grigorie Ghica. Călugării sunt acuzaţi de spionaj rusesc. Jandarmi la mânăstire. Stareţul Natanail este destituit de arhimandritul Dumbravă, omul lui Ghica. Călugării sunt siliţi să ridice sinagogă evreilor pe cheltuiala mânăstirii. Izgonirea stareţului Natanail

36. Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, cu judecăţile pe care le ştie Însuşi, între toate acestea, a mai pus în mintea preacuviosului stareţ Natanail de m-a rânduit pe mine, prostul, întru sfânta ascultare bisericească cea mai înaltă a mânăstirii, adică a fi eclesiarh mare Sfintei Mânăstirii Neamţului.

Pe la începutul zilelor lunii lui ianuarie, în anul 1855, în vremea aceea pe când era să se pornească cele mai grozave lucrări de guvernul domnului Grigorie Ghica Voievod asupra acestor sfinte mânăstiri şi a fraţilor soborului din ele, pe care toate le-a pornit tirania acelui domn chiar din zilele lunii lui ianuarie, la 30 zile, anul 1855, trimiţând felurite ofise[55] cu forme nr. 617 şi 618, prin miniştrii săi şi prin arhimandritul Antonie Dumbravă, care forme toate aveau duhul acela, ca şi cum sfintele noastre mânăstiri ar fi ţinând spioni ruseşti tăinuiţi prin ele şi cu de acest fel de socotinţe.PC. Aduceri aminte VII

În săptămâna cea dintâi a sfântului şi marelui post, la 8 zile ale lunii lui februarie, marţi seara, a venit cu dânsul trimişi nişte batjocoritori în Sfânta Mânăstire Neamţ, fără de veste, cu jandarmi înarmaţi şi au pecetluit chiliile stăreţiei mânăstirii şi chiar şi ale eclesiarhiei întru care eu vieţuiam, aflându-mă eclesiarh mare, precum am zis, şi ale altor cinstiţi părinţi care erau prin ascultările cele mai mari ale mânăstirii, şi cancelaria cea mare a mânăstirii şi cămara obştii cea mare şi la arhivă, şi la bibliotecă. Punând la fiecare uşă jandarmi cu puşti şi baionete.

 

Grigorie Alexandru Ghica (1807-1857) a fost domn al Moldovei sub numele de Grigorie al V-lea Ghica din mai 1849-octombrie 1853 şi din octombrie 1854-iunie 1856

 

Cine poate să povestească precum se cuvine batjocurile care au făcut acei miniştri domneşti în mânăstirea noastră, răscolind prin toate dulapurile şi sertarele meselor de prin chiliile ce le-au pecetluit uşile, şi pe sub pături căutând şi, fiindcă nu aflau nimic din acele ce gândeau ei, suduiau cruci şi răscruci călugăreşti. După ce s-au dus aceia, apoi joi, la 24 de zile, a lunii lui februarie, Antonie Dumbravă, arhimandritul cel trimis de Grigorie Ghica, a îndepărtat cu mare batjocură din treapta de stareţ pe părintele nostru arhimandrit Natanail şi s-a pus el însuşi ocârmuitor mânăstirilor acestora.

37. Osebit de toate acestea şi altele ca acestea, tot în anul 1855, prin poruncile domnitorului Grigorie Ghica, cele aduse la mânăstire de bătrânul evreu Iosif Bolocan, la 10 zile ale lunii lui aprilie, măcar şi nevrând, a făcut mânăstirea învoire cu evreii de le-a întemeiat sinagoga evreiască în Târgu Neamţului, pe locul mânăstirii, care şi l-au ales înşişi evreii, cu tot materialul trebuitor, adică piatră, cărămidă, var, nisip şi toată feresteaua[56] trebuitoare şi piroane. Toate acestea scoase, cumpărate, făcute şi cumpărate de iconomia mânăstirii la faţa locului zidirii şi 1200 galbeni zimţi pentru plata lucrului tuturor meşterilor, şi un monah, anume Ghervasie Botoşăneanu, zapciu[57] asupra salahorilor[58].

La toate aceste nelegiuite lucrări, fiindcă mă aflam eclesiarh mare al mânăstirii, vrând-nevrând, a trebuit să fiu împreună-lucrător după poruncă, care lucrări mi-au pricinuit mari dureri sufleteşti, pentru că, din început neînvoindu-ne a o îndeplini pe această nelegiuită poruncă, el, ca cel tare şi puternic, a trimis pe un boier Miloş execuţ în mânăstire de ne-a silnicit pe noi, pe toţi fraţii soborului, spre îndeplinirea acestei porunci, căruia boier, după porunca lui Grigorie Ghica, îi plătea mânăstirea pe fiecare zi câte 2 galbeni austrieci, şi la 2 soldaţi care erau cu el împreună-execuţi câte 1 galben în fiecare zi, osebit de mâncare şi băutură pentru dânşii şi pentru caii lor fân şi grăunţe în vreme de 3 luni de zile, şezând înlăuntrul mânăstirii la arhondaricul cel mare.

38. Văzând domnul Grigorie Ghica cum că spre a sa veşnică pomenire, după a sa dorinţă sufletească şi-a pus lucrare pe aceste nelegiuite porunci, prin asprele măsuri ce a uneltit, iarăşi cu mai cumplite silnicii, prin fiul său Iancu Ghica şi Gheorghie Sturza, care amândoi erau încinşi cu săbii pe lângă sineşi şi care ne îngrozeau pe toţi cu înfricoşate răcnetele lor. Când au intrat în ograda mânăstirii spre a-şi îndeplini dorinţele, pe ale cărora îngroziri eu unul, nemaiputând suferi să le aud, am fugit în sfânta biserică, oftând şi suspinând către Dumnezeu, cerând ajutor dintru înălţime, ei cu lucrările formale din 14 zile ale lunii lui mai nr. 229, 230, 2760, 2762, 2763 şi din luna mai 18 nr. 343, 2974, luna mai 25 nr. 3064, luna mai 28 nr. 363, 367, 3062, 3063, 7895 şi luna mai 29 nr. 3074, care forme toate erau pline de vicleşug şi de otravă ascunsă şi cu nişte prihănitoare ocări asupra alegerii de stareţ ce s-au făcut în anul 1853 în faţa părintelui duhovnic Natanail, fiind el de limbă rusească, au luat de mână acei boieri pe arhimandritul Dionisie Romanul şi l-au pus stareţ acestor sfinte mânăstiri, numindu-l ei singuri ca să şază în strana stăreţească. Care primind cu de acest fel de forme mireneşti treapta cea înaltă a stăreţiei, îndată, cu mare batjocură a izgonit din mânăstire pe fostul stareţ, arhimandritul Natanail.

 

Purtările părutului stareţ Dionisie. Dispariţia salbei de la icoana Maicii Domnului. Îndrăcirea ieromonahului Petru, cel ce a furat salba şi însănătoşirea lui pentru rugăciunile părintelui Andronic

39. Noi după cât s-a putut am scris ştiinţe în cartea a VII-a a istoriei Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu despre acest Dionisie deajunse şi adevărate mărturii. Deci, cela ce voieşte ca să ştie cu lămurire câte zbuciumări şi boale sufleteşti a suferit toată frăţimea soborului acestor sfinte mânăstiri cu care şi eu eram numărat în vremea părutei stăreţii, acela să citească acolo şi va înţelege. Eu aici fac aducere aminte numai de vreo câteva supărări mai mari ce am pătimit eu însumi în vremea părutei stăreţii, dintru care m-a izbăvit numai însăşi Preacurata Maica lui Dumnezeu, cu preaînalt şi puternic darul său.

Una este aceasta, că în anul 1856 la 24 de zile ale lunii lui martie, fiind ziua de sâmbătă, un ieromonah tânăr, anume Petru Gheorghiu, care era din satul Oancea, aflându-se la ziua sfârşitului săptămânii pe care o ţinea el de rând în soborniceasca biserică, când a mers în dumnezeiasca biserică ca să se închine după obicei şi să înceapă sfânta proscomidie, având întru sine tăinuită pizmă[59] asupra mea, mai dinainte, şi aflând vreme cu prilej, nefiind paraclisiarhul acolo şi el ştiindu-se întru bună relaţie cu Dionisie, părutul stareţ, şi uitând frica lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a furat o salbă, care era pusă pentru podoaba din toate zilele la sfânta şi făcătoarea de minuni icoana cea mare a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi a ascuns-o.

Eu, ca cela ce eram eclesiarh mare al mânăstirii şi îmi erau încredinţate toate podoabele mânăstirii şi toată zestrea bisericească, ştiind cum că în vremea cântării utreniei salba a fost şi văzând că în vremea săvârşirii dumnezeieştii liturghii nu este, foarte tare m-am întristat. Şi neştiind fapta ceea ce s-a făcut şi mai ales că nici nu puteam să socotesc cum că ieromonahul acela ce liturghisea atuncea ar fi făcut una ca aceasta, am început a o căuta peste tot locul, socotind cum că, văzând acela ce făcuse fapta acest necaz al meu, o va arunca undeva, nefiindu-i de trebuinţă, pentru că ce putea să facă cu acele podoabe dintru care ea era alcătuită ? Adică cu cruciţe ferecate cu diamanturi, cu topazuri, cu rubinuri şi bănişori mărunţi de aur şi altele împodobiri cusute pe dânsa.

Şi aşa, după otpustul dumnezeieştii liturghii, am spus arhimandritului Dionisie, părutului stareţ, despre această întâmplare şi l-am rugat să-mi dea blagoslovenie ca să trag clopotul cel mare să dau ştiinţă fraţilor soborului prin aceasta să facă rugăciuni soborniceşte fiecare, ca să se afle salba. Însă el nu mi-a dat voie la această socotinţă a mea, ci a răcnit la mine cumplit şi m-a ocărât, numindu-mă măgar şi nu mi-a dat voie să trag clopotul.

Atuncea eu şi mai tare întristându-mă cu sufletul, îndată am pus regulă în soborniceasca biserică şi în celelalte biserici ca să se cânte Paraclisul către Preacurata Maica lui Dumnezeu şi cu rugăciuni de cereri asupra vrăjmaşului. Întru acea zi nu am mâncat nimic şi după căutarea ce am uneltit prin tot locul printre veşmintele bisericeşti şi prin sertarele meselor şi ale dulapurilor bisericeşti, cu scopul arătat mai sus şi nu am aflat nici un mic semn din salbă, am regulat cele de cuviinţă pentru toată slujba praznicului Bunei Vestiri, ce era atuncea spre duminică, şi încredinţând-o pe seama ierodiaconului Ipolit, veşmântarul, şi spunându-i cum să se săvârşească în soborniceasca biserică, eu în vremea privegherii aceleia fiind plin de nepovestită întristare, am mers în Biserica Bunei Vestiri, care este sub clopotniţă deasupra sfintei porţi a ogrăzii mânăstirii întemeiată şi, intrând în dumnezeiescul altar şi stând acolo, am plâns neîncetat, întru toată vremea cântării privegherii, care şi acolo se săvârşea.

Gânditor, făceam întrebare Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând aşa fel de cuvinte: ,,Preacurată Maica lui Dumnezeu ! Cum şi în ce chip ai lăsat pe un asemenea obraznic îndrăzneţ de şi-a întins mâinile fără de ruşine şi frică şi au luat salba de la sfântul gâtul sfinţiei tale ? Cum de nu l-ai bătut atuncea pentru ca să-l vadă fiecare şi înţelepţindu-se, cu mare frică să se ferească de o asemenea păgânească neruşinoasă faptă ?”

Apoi, în vremea pe când s-a început sfânta proscomidie, am umblat repede prin toate bisericile mânăstirii şi am rugat pe toţi ieromonahii care liturghiseau de au scos părticele cu rugăciunile pentru cerere şi pentru vrăjmaşi. Totodată şi pe acel Petru l-am rugat, care liturghisea în Biserica Bunei Vestiri. Însă el a răspuns cum că nu le ştie pe de rost pe acele rugăciuni şi aşa i le-am cetit eu, iară el a scos părticele.

Iarăşi neîncetat plângeam şi mă tânguiam, întrebând gânditor pe Preacurata Stăpâna noastră şi zicându-i aşa fel de cuvinte: ,,Maica Domnului, nădejdea mea cea neruşinată, ca ce fel de zi de Bună Vestire pentru bucuria a toată lumea este ziua Bunei Vestiri ce se prăznuieşte astăzi, când eu mă aflu întru nemângâiată mâhnire, căci, după cum au luat salba, de asemenea puteau să mai ia şi alte odoare bisericeşti”.

Deci, aşa eu şi întru acea zi mult tânguindu-mă şi rugându-mă Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, când am mers seara în altarul soborniceştii biserici, pentru ca să fiu la cântarea vecerniei şi tot aşa întristat stând lângă dulapul cel cu veşminte şi cu alte lucruri bisericeşti, ce este sub locul scaunului celui de sus, a venit un ierodiacon, anume Chesarie, ca să ia un orar de acolo, că avea să se îmbrace la vecernie după obicei şi iată că s-a aflat salba lepădată acolo, întru acel sertar al dulapului dintru care a luat orarul. Şi mi-a zis numitul ierodiacon cu un ton grosiatic[60]: ,,Iaca, părinte, salba pentru care atât de mult huiet s-a făcut”. Şi eu îndată am intrat în păreri că a ştiut numitul ierodiacon de lepădarea salbei acolo, de a venit anume la acel sertar să ia orar, că ştiam foarte bine, cum că de multe ori am căutat pe acolo şi am scos de prin toate sertarele toate lucrurile ce erau şi le-am scuturat.

40. Inima mea s-a bucurat foarte despre aceasta, adică că s-a aflat. Că era lucru cunoscut cum că au fost furată şi, văzând cum eu tot pun rugăciuni ca să se afle, acel ce au furat-o a socotit ca, în taină lepădând-o acolo, să se socotească lucrul acesta ca şi cum ar fi pus-o vreun paraclisiarh şi a uitat-o între orare, dar a mea socotinţă nu a rămas numai cu atâta, căci s-au aflat ce am dorit ca să ştiu pe făptuitorul, nădăjduind cu neîndoire cum că îl va arăta Preacurata Maica lui Dumnezeu, pentru că mă îngrijeam ca să nu se mai apuce şi de altceva mai rău.

Aşa am poruncit ierodiaconului Ipolit, veşmântarul, de a luat salba şi a pus-o iarăşi la icoană, la locul ei obişnuit. Totodată am hotărât de s-au pus rugăciuni de cereri ca numaidecât Preacurata Stăpână neruşinată nădejdea noastră să mi-l arate, cine este anume acela ce au făcut această păgânească faptă, făgăduindu-mă înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cum că voiesc numai să-l ştiu eu şi toţi fraţii soborului şi îndată îl iert, orişicine ar fi acela.

Deci duminică seara, după ce a înnoptat, venind la mine în chilie ieromonahul Petru, cela ce se ştia însuşi vinovat, între alte cuvinte a început să-mi grăiască despre salba aceea, cum că este un fleac şi ca o zgardă ţigănească şi că pentru ce mai fac atâta huiet că, iată, s-a aflat. Dar eu, nemaiputând răbda să mai aud asemenea cuvinte şi stăpânindu-mă cu bun darul lui Dumnezeu, ca să nu-l lovesc cu ceva, am fugit din chilie, lăsându-l lehăind[61].

După ce am ieşit eu, s-a dus şi el. Deci eu, ca cela ce eram eclesiarh mare, precum am zis, aveam îngrijire să facem lumânări de ceară pentru sfintele praznice cele mari care erau aproape. Şi fiindcă ceara care se lua din Târgu Neamţ în fiecare an, ca un bezmăn[62] pentru fiecare dugheană se da ca o împosesie vreunei feţe mireneşti de acolo şi însuşi târgul care avea îngrijire pe un întreg an de o aduna la sineşi şi, când mânăstirea trimitea pothozi, o lua îndată de la el, apoi era dată lui Ioan Grigoriu, fiul protoiereului Grigorie la a cărui casă Dionisie, părutul stareţ, de multe ori benchetuia.

Eu luni dimineaţa, dând poruncă veşmântarului şi paraclisiarhilor ca să aibă îngrijire de salbă şi de toate, am luat voie de la părutul stareţ Dionisie şi m-am dus la numitul mai sus Ioan Grigoriu în Târgul Neamţului, pentru ca să primesc ceara. El mi-a înfăţişat rospiscă iscălită de Dionisie arhimandritul, părutul stareţ, şi adeverită cu pecetea mânăstirii, întru care el adeverea cum că ceara toată pe anul 1856 au primit-o deplin de la Ioan Grigoriu. Eu, văzând această minciună vederată, am rămas plin de supărare sufletească, nedumerindu-mă cu ce chip să fac lumânările, pentru că, măcar deşi Ioan Grigoriu, ca cela ce îmi era prieten încă din copilăria noastră, mi-a spus drept cum că nu au dat nici o litră[63] de ceară, dar eu ce am putut să răspund împotriva chitanţei formale ? Aşa, plin fiind de întristare şi de ruşine, pornind din Târgul Neamţului, am ajuns la mânăstire seara şi a mai fost încă o deosebită scârbă pentru fapta care se săvârşise atuncea.

Adică întru aceeaşi seară, mai înainte de sosirea mea în mânăstire, în vremea cântării pavecerniţei celei mari, fiind adunaţi toţi fraţii soborului în soborniceasca biserică după obicei, a intrat şi acel ieromonah Petru Gheorghiu, îmbrăcat cu rasă şi cu camilavcă după rânduială şi drept prin mijlocul bisericii mergând, când a ajuns înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în privirea tuturor, au smucit salba de la gâtul chipului Maicii Domnului şi, ieşindu-şi din minţi, a început a o rupe bucăţi.

Aşa a ieşit repede din biserică cu dânsa în mâini, bâiguind din gură, şi până ce l-au prins fraţii, el mulţime de fire mărgăritare şi mărgen şi alte podoabe au prăpădit şi vreo câteva cruciţe cu diamanturi împodobite, dintre care două s-au aflat prin glod de un monah, anume Galaction, înaintea uşii chelăriei, celei pentru împărţirea vinului la fraţi. El, când fugea cu salba aşa ruptă în mâini, o au dat unui paraclisiarh, anume Ierothei, zicând: ,,Dă-o lui Andronic, eclesiarhului celui mare, când va veni”.

Deci, sosind eu de la târg în mânăstire şi văzând salba ruptă şi aflând cine a făcut această faptă, am hotărât după făgăduinţa ce am dat, să-l iert, pentru că eu numai atâta am voit ca să ştiu cine este cela ce a făcut această blestemată faptă, şi judecată nu cer de la nimeni asupra lui. Cu toate acestea, Preacurata Stăpână tot nu l-a lăsat în pace numai cu a mea hotărâre, căci în aceeaşi zi el, mai tare pierzându-şi minţile, fără să spuie cuiva ceva, a luat o traistă proastă deşartă pe umăr şi cu rasa îmbrăcat, cu potcapul pe cap, ieşind din ograda mânăstirii, a apucat la fugă, prin glodul cel mare ce era atuncea, mergând spre oraşul Iaşi şi cu oricine se întâlnea, povestea la toţi fără de nici o suferire, cum că el alt rău n-a făcut, fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului.

Asemenea după ajungerea în Iaşi, mergând şi la preasfinţitul mitropolit Sofronie, aşa feşteluit[64] de glod şi cu traista pe umăr, căzând la pământ, înaintea picioarelor lui tot aceleaşi cuvinte a zis, cum că el alt rău nu a făcut, fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului. Şi fiindcă mitropolitul l-a hirotonit nu de multă vreme preot şi ştiindu-l foarte bine, a început a-l mai întreba să-i spuie pricina pentru ce a făcut aceasta. Dar el mai mult nimic nu zicea, fără numai pe aceleaşi cuvinte, şi ieşind de la mitropolitul, tot aceleaşi cuvinte zicea ori şi către cine se întâlnea în vreme de 38 de zile.

Un boier, anume Theodor Codrescu, prieten al său, văzându-l într-o aşa proastă stare şi fiindu-i jale de dânsul, l-a luat în trăsura sa ca să-l aducă la mânăstire. El, venind aşa în Târgu Frumos, a sărit fără de veste din trăsura acelui boier şi, iarăşi umblând ca un îndrăcit pe uliţele acelui târg şi prin alte locuri, a început a spune aceleaşi cuvinte, adică cum că el alt rău nu a făcut, fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului.

Umblând el din loc în loc a mers şi la Mânăstirea Râşca şi de acolo prin alţi prieteni ai săi a fost adus în Mânăstirea Neamţului, care a şi venit împreună cu monahul Anatolie, tipicarul mânăstirii, la mine şi m-a rugat ca să-i citesc vreo rugăciune şi să-l iert, după cum mă şi făgăduisem. Eu, văzând stând afară de chilie unde şedeam la eclesiarhie pe acel ieromonah Petru, am mers şi, luându-l de mână şi ducându-l în chilie, l-am sfătuit în destul cele de cuviinţă. Apoi, mergând în soborniceasca biserică şi puindu-l de au stătut în genunchi înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi luându-mi epitrahilul şi cetindu-i rugăciunile cuviincioase, l-am iertat desăvârşit. Îndată şi Preacurata Stăpână, Maica cea preabună a Celui Milostiv, milostivindu-se, i-a dat iarăşi minte sănătoasă la loc, precum era şi mai înainte. Eu văzând aceasta, foarte mult m-am bucurat cu duhul şi l-am rânduit de a liturghisit în toate zilele sfântului şi marelui praznic al mânăstirii în Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.

 

Părutul stareţ Dionisie şi oaspeţii săi mireni iau în derâdere obiceiurile călugăreşti

41. Către aceste scârbe ce am primit întru sine tot în anul 1856, eu, ca cela ce eram în ascultare de eclesiarh mare, ţinându-mă de predaniile părinteşti cele vechi ale mânăstirii, între altele, am regulat de s-au săvârşit după buna rânduială şi atuncea litania, care este datorie de a se face în fiecare an după luminatul praznic al Învierii Domnului, a doua zi, PC. Aduceri aminte VIIIluni. Dionisie arhimandritul, părutul stareţ, auzind din chilie huietul sunetului clopotelor, fiindcă el nu ştia rânduiala tipicului bisericesc şi, aflând pricina, au ieşit şi el numai în rasă îmbrăcat cu potcapetul cu camilavcă pe cap, înconjurat de vreo câţiva din linguşitorii săi mireni, vorbind şi râzând, mergea şi el cam pe de o parte de drum, petrecând litania până aproape de schitul Vovideniei. De acolo nu ştiu unde a intrat cu ai săi prieteni, pentru că nu a mers mai înainte.

 

Dionisie Romano, părutul stareţ despre care vorbeşte părintele Andronic. Astăzi el este numit episcopul cărturar al Buzăului şi se bucură de o biografie luminoasă …

 

În vremea mergerii sale la deal spre schitul Vovideniei, l-a întrebat un boier, anume, Vasilie Bucşănescu, zicând: ,,Ce este aceasta, părinte stareţ, pentru ce atâta huiet de clopote şi atâta hargalâc[65] ?” El a răspuns, zicând: ,,Da’ cine poate să-i oprească pe aceştia de la aceste obiceiuri ruginite între ei ? Dacă nu-mi va ajuta guvernul nu-mi va ajuta nimic !”

Tot în această vreme, aflându-se în mânăstire şi profesorii Baronţu Patriciu şi Cătănescu, cei puşi de Grigorie Ghica la internatul cel din Târgul Neamţului al mânăstirii. Şezând la vorbă în arhondaricul cel mare împreună cu ieromonahul Isaia Teodorescu (care ne-a şi spus acestea întru aceeaşi zi), profesorul cel mic de stat, văzând pornirea din mânăstire a acestei litanii, l-a întrebat: ,,Ce este acest huiet ? Ce fac călugării acum ?” Iar el le-a spus, zicând, cum că fac litania cu aşa formă mergând cu prapurii înainte. Ei îndată, fără de ruşine, neîngrozindu-se de Dumnezeu care vede toate, au început a-şi face râs de acea sfântă litanie şi a asemăna prapurii soborniceştii biserici a mânăstirii cu ale lor mădulare de ruşine de la părţile cele ascunse ale trupului, zicând cu mare hohot: ,,Ha, ha, ha ! Călugării scot prapurii, ia să ne scoatem şi noi !” Iertaţi-mă, iubiţilor cititori, că îmi este ruşine de a grăi prin condei mai mult, înţelegeţi ce au zis.

42. După aceasta, tot în anul 1856, eu am regularisit ca să se săvârşească rânduiala sfântului marelui praznic al mânăstirii după predaniile cele vechi. Mergând în drumul lor obişnuit, ceremoniile praznicului la 24 de zile ale lunii lui mai, în ziua de prealuminatul praznic al Înălţării Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, joi, a şasea săptămână după Paşti, fiind farmacleacurile[66] chiliilor mânăstirii şi toată ograda plină de boieri şi de tot felul de norod din toată starea, după cum este obiceiul a se aduna la praznic, el a trimis de m-a chemat din dumnezeiescul altar, când aveam cea mai mare treabă, fiindcă liturghiseam cu arhiereul Calinic Miclescu de care trebuia să stau nedepărtat, şi cum am ajuns în cerdacul chiliilor stăreţiei celei numite nouă, sus fiind de faţă şi arhondariul cel mare al mânăstirii, Isaia monahul, îndată a început a răcni ca un leu la mine, zicând: ,,Ce sunt acestea şi de ce treabă huim clopotele aşa de mult şi de ce treabă facem atâtea sfinţiri de apă şi atâtea masle, şi pentru ce s-au mai cântat acatistul în soborniceasca biserică şi paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, căci cu acestea numai se lungeşte pravila în zadar !”

Încă au mai adaos a răcni, zicând cum că călugării Mânăstirii Neamţului pe acestea le-au făcut şi le fac numai ca să amăgească norodul. Însă să nu mai gândească una ca aceasta, căci s-au trecut vremile cele de demult şi lumea s-a civilizat. Cele de ieri astăzi nu se mănâncă, că Hristos şade în cer, iar pământul l-a dat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el. Şi dacă călugărilor le trebuiesc acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu acestea. Şi alte multe vorbe putrede necreştineşti mi-a mai zis. Eu pe toate acestea auzindu-le, nenădăjduit din gura aceluia care ni se numea stareţ, fiindcă aveam treabă grabnică în dumnezeiescul altar, numaidecât, precum am zis, nu am răspuns nici un cuvânt, ci am făcut metanie şi am cerut iertăciune şi am alergat în biserică la ascultarea mea.

 

Grigorie Ghica se împuşcă la Paris. Stareţul Dionisie este destituit. Mitropolitul Sofronie apără interesele călugărilor. La cererea mitropolitului, părintele Andronic scrie Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu

43. Ispitele acestea şi alte multe întristări ca de acest fel aflându-se revărsate peste noi, între ele a mai sosit şi alta încă iarăşi urâtă. Pentru că jidovii din Târgul Neamţului, prin ajutorul domnului Moldovei Grigorie Ghica şi al miniştrilor săi, au silnicit pe mânăstire aşa de tare ca să le facă un feredeu[67] în numitul târg, întrucât noi fraţii soborului, văzând cum că în nici un fel de chip nu este scăpare, am fost nevoiţi de am încheiat un act de învoială cu numiţii jidovi, întocmai după a lor voinţă, la 15 zile ale lunii lui mai, anul 1856, şi le-am dat 550 de galbeni austrieci, 10 coşuri de piatră cărată gata cu boii şi oamenii mânăstirii pe locul unde şi-au însemnat ei să-şi facă feredeu şi 200 de dulapi de brad, grosime de două ţoluri şi în lungime de zece palme, tot lemnul trebuitor pentru feredeu, tăiat gata, cărat la locul lui. A plătit încă tot mânăstirea şi arsul cărămizii după smerul[68] ce l-au dat jidovii şi aşa am scăpat puţin.

44. Netrecând însă multă vreme după aceasta, domnul Moldovei Grigorie Ghica, mazilindu-se din numita domnie, a mers la Paris de s-a împuşcat singur, iar noi, fraţii soborului Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, am început a ne lupta cu părutul stareţ, arhimandrit Dionisie cel pus cu silnicie de Grigorie Ghica, precum am zis. A ţinut luptaPC. Aduceri aminte IX 1 aceasta din 10 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, şi până la sfârşitul arătatului an. Adică până ce, cu mare greu, s-au izbăvit mânăstirile noastre de dânsul numai prin însăşi fuga lui[69], cu înţeleptele lucrări ale preasfinţitului mitropolit Sofronie şi ale binecredinciosului boier Theodor Baloş Caimacamul, ocârmuitorul Moldovei, care a venit însuşi şi a stătut în mânăstire la noi o săptămână întreagă, cercetând pe toate prihănitele căi ale lui Dionisie[70].

 

Portretul mitropolitului Sofronie Miclescu, realizat de Nicolae Grigorescu la Mânăstirea Agapia

 

45. S-au poruncit de preasfinţitul mitropolit al Moldovei Sofronie preacuviosului arhimandrit şi stareţ Gherasim, ca numaidecât să înfăţişeze mitropoliei istoria în scurt, dar cuprinzătoare, despre începutul acestor sfinte mânăstiri şi al schiturilor lor şi despre toţi egumenii şi stareţii care le-au ocârmuit, şi despre toate cele ce s-au întâmplat prin ele, despre toate averile lor. Şi pe această sfântă ascultare prin luminarea Preasfântului Duh, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, eu, prostul, o am îndeplinit, adunând, după cum am putut mai în grabă, o istorie cuprinzătoare de acel fel de ştiinţe ce se cerea, însă în scurt, care s-a şi tipărit atuncea, în anul 1857, la 20 de zile ale lunii lui martie, pe patru coale şi jumătate de hârtie, coala în două, adică pe nouă file în tipografia Sfintei Mânăstiri Neamţ.

 

Vechil pentru pământurile mânăstirii aflate în Basarabia, misiune pe care nu o va îndeplini din cauza neaşteptatei îmbolnăviri. Cuviosul Paisie se arată în vedenie părintelui Andronic

46. Făcându-se, după aceasta, sobornicească alegere ca să se trimită vechil la moşiile aflătoare în Basarabia ale Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, s-a găsit de cuviinţă, atât de către preasfinţitul mitropolit Sofronie, precum şi de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim şi de către fraţii soborului, ca să fiu rânduit eu pentru aceea. La 7 zile ale lunii lui octombrie, la anul 1857, mi s-a hotărât soborniceşte de am încredinţat pe toată zestrea bisericească şi pe toate odoarele mânăstirii care le-am avut încredinţate sub a mea îngrijire împreună cu ascultarea de eclesiarh mare preacuvioşiei sale duhovnicului Teodosie Florescu.

Eu am început a mă pregăti să pornesc în Basarabia, dar Domnul Dumnezeu, văzând mai înainte ceva mai bun pentru noi, cu judecăţile pe care le ştie Însuşi, mi-a oprit atuncea pornirea către Basarabia. Pentru că mi s-au făcut 3 răni chiar la înghiţitoarea gâtlejului şi, începându-se anul 1858, eu, neputând a mă însănătoşa desăvârşit, preacuviosul stareţ Gherasim şi toţi fraţii soborului au fost nevoiţi de au rânduit pe ieromonahul Teofan Cristea întru această sfântă ascultare, care lucrare a fost oareşcare rânduială dumnezeiască, precum se va vedea.

47. Inima mea oarecum s-a cam făcut în pace de acea sfântă ascultare, fiindcă eram bolnav şi nu am putut a o primi. Însă tot în anul 1858, miercuri spre joi, în săptămâna întâi a sfântului şi marelui post spre a 6-a zi a lunii lui februarie, seara, după ce mi-am isprăvit pravila cuviincioasă, iată ce fel de vedere m-a întâmpinat. Culcându-mă în chilie să mă odihnesc puţin, aflându-mă foarte învăluit de oarecare gânduri cu totul mâhnicioase, pentru oarecare smreduiri[71] ce se simţeau în sfintele noastre mânăstiri revărsate prin soborul fraţilor de oarecare fraţi netemători de Dumnezeu, am cunoscut eu cu duhul cum că acele urmări nepotrivite rânduielii călugăreşti vestesc mai înainte sosirea mâniei lui Dumnezeu şi sfărâmare a bunelor rânduieli şi împrăştiere a fraţilor soborului.

Adormind eu puţin, mi s-au arătat acest fel de vedenie: că m-am făcut ca şi cum eram întru oareşcare loc, unde erau adunaţi toţi fraţii soborului al acestor sfinte mânăstiri şi acolo ieromonahul Teodosie, eclesiarhul cel mare al mânăstirii, se arăta că împărţea făclii[72] de ceară la norod. Iar la ieromonahi şi ierodiaconi le da şi veşminte bisericeşti împreună cu făcliile cele de ceară şi încă se arăta cu o oareşcare mare veselie. Deci au venit şi la mine şi îmi da şi mie veşminte, făclie, zâmbindu-se şi zicând: Îmbracă-te să facem moleben[73], pentru că dăm ruşii afară de la strană. Eu foarte tare m-am întristat de acea obrăznicie a lui şi de cuvintele cele fără de frica lui Dumnezeu şi i-am răspuns, zicând: Eu nu mă învoiesc la aceasta, cinstite părinte, fiindcă aceasta este una din predaniile preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie, aşezată încă din Sfântul Munte Athos, ca în acest chip, adică în 2 limbi, să se săvârşească toată pravila bisericii la soborul fraţilor cel adunat întru numele Domnului de sfinţia sa spre mântuirea sufletului. Pentru aceasta este mare păcat şi de a cugeta aceasta măcar.

El mă tot silea încă şi cu o oareşcare îngrozire zicându-mi ca numaidecât să mă îmbrac şi să fiu la acest moleben. Eu, auzindu-le pe acestea, oftam din scârba cea mare şi nicidecum nu mă învoiam. Şi aşa pricindu-ne amândoi, numai iată că am văzut cum că ne aflam cu toţi fraţii soborului sfintelor mânăstirilor acestora în pridvorul cel din mijloc al soborniceştii Biserici a Înălţării Domnului. Acolo erau despărţiţi călugării în 3 cete. O ceată, nu tocmai mare, sta înaintea icoanei Acoperământului Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în partea de miazănoapte, unde se citesc povecernia[74] şi polunoşniţa[75], care se cheamă a ruşilor, întru care eram stând şi eu, care vedeam aceasta. A doua ceată era şi mai mică decât aceasta, care sta în partea de amiazăzi, în dreptul mormântului episcopului Pavel, unde înaintestătător se vedea preacuvioşia sa părintele nostru arhimandrit Gherasim, stareţ sfintelor mânăstiri cu mantia îmbrăcat şi cu camilavca şi cu potcapul pe cap şi foarte îngrijorat, plângând, toţi se uitau cu mare frică spre uşa cea din mijloc, prin care este intrarea în pridvor, în biserică, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. A treia ceată sta grămadă în mijlocul pridvorului, prin tindă, pe lângă biserică, şi prin toată ograda mânăstirii, foarte tare îngroziţi.

Fiind tăcere adâncă, iată că s-a văzut un bătrân foarte luminos cu culion şi cu camilavca pe cap, îmbrăcat în mantie, ieşind din biserică, acolo în pridvorul cel din mijloc, cu o cruce foarte mare în mâini şi stând în dreptul uşii cu faţa spre fraţii soborului, ridicând crucea în sus de 3 ori cu jalnic şi înfricoşat glas, a strigat, zicând aşa: Eu pentru crucea lui Hristos am ieşit din lume ! Prin cruce m-am nevoit şi prin aceasta ucenici am adunat, iar pe voi nu vă mai pot suferi ! Şi aşa a început a bate cu crucea pe toţi fraţii soborului care erau în mijlocul pridvorului. Ei, cu mare amărăciune văitându-se, cădeau unii peste alţii, voind să iasă afară din biserică, iar de la unii ce erau mai în faţă se vedeau gălătuşi[76] de bale ieşind din gură, parcă erau bucăţi de pânză. Şi era un freamăt şi un ţipet foarte grozav, cu neputinţă de povestit.

Deci, acestea aşa făcându-se, s-au întors acel stareţ luminos către ceata ce sta de partea stranei ruseşti, care nu căzuse, unde eram şi eu. Puţin zâmbind, a zis către noi aşa: Aşa-i că le-am făcut bine ? Nu am putut să-i mai rabd, însă voi nu vă temeţi ! Acestea zicând, s-a vârât cu crucea înapoi în biserică şi a intrat în mormântul preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Se înţelege că sfinţia sa a fost, pentru că şi semăna la faţă cu icoana sa, care de-a pururea stă la capul mormântului său, înaintea căruia neîncetat stă aprinsă candela.

 

PC. Aduceri aminte IX 2

Racla cu moaştele Sfântului Paisie Velicicovski, care se află în Mânăstirea Neamţ

 

Eu, îndată după vederea aceasta, m-am deşteptat, plângând, şi mergând am spus părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim pe toate acestea, fiind de faţă şi duhovnicul Antim, cămăraşul cel mare al mânăstirii.

 

Părintele Andronic este răpit în vedenie şi i se arată lăcaşurile cereşti, unde unul din vechii stareţi, anume Gavriil, îi vorbeşte de primejdiile ce îi aşteaptă şi că vor birui cu acoperământul Maicii Domnului

48. Nu se cuvine a o lăsa în uitare încă şi pe această ştiinţă. Adică cum că tot în anul 1858, în joia săptămânii a cincea a sfântului şi marelui post, noaptea, spre vineri în a 7-a zi a lunii lui martie, eu, după rugăciunile obişnuite, culcându-mă să mă odihnesc puţin, iată că mi s-a părut că acum am ieşit din trup şi nu mai sunt încă în această lume trecătoare. Şi mă purta oareşicine pe la multe frumoase lăcaşuri ale celor fericiţi şi mi le arăta. Vârându-mă într-o cămară, care se părea a fi toată întemeiată cu cristal şi împodobită cu multe fire de mărgăritare, cu multe feluri de pietre scumpe şi foarte luminoase, stând într-un ungher al acestei cereşti cămări, mi-a arătat o masă în mijloc foarte împodobită cu nişte bunătăţi aşezate pe dânsa, care nu se pot povesti de limbă omenească. Lângă acea dumnezeiască masă sta pe un scaun strălucit un preacuvios stareţ, ce era foarte bine încuviinţat, îmbrăcat în haine monahiceşti, cu camilavcă, cu potcapul pe cap, care se părea a fi tot ca o lumină revărsând din sine raze ca fulgerul strălucitoare şi ca de soare luminoase în toate părţile, iar statul trupului său era ca de mijloc. Gura şi nasul potrivite, ochii mici, căprui, lin la căutătură, barba îi era lungă până mai jos de genunchi şi albă toată mai mult decât zăpada, însă nu era toată lată, ci de la un loc se arăta mai îngustă, aşa de tare, încât că până jos la capătul ei era rămasă ca chipul unui fus. Asemenea şi părul în cap îi era alb, însă nu mult.

Iară întru ce fel de veselie era şi în ce chip se afla podoaba mesei aceea şi a toatei cămări şi ce cântări minunate se auzeau acolo nu este cu putinţă limbii omeneşti a povesti cu amănuntul. Pentru că nici mă socoteam eu atuncea cum că mai sunt în trup. Când le priveam pe acestea stând lângă ungher, lângă uşă, prin care am intrat şi mirându-mă de nepovestita slavă cea cerească, care mi se descoperise, mulţumeam Preabunului Ziditor a toate şi Dumnezeu pentru că m-a izbăvit din ticăloşiile înşelătoarei lumi. Socotind eu, sărmanul şi ticălosul, cum că nu mai sunt încă în trup, precum am zis, iarăşi voind ca să asemănez cu vreo frumuseţe sau veselie pământească pe acea nepovestită podoabă ce vedeam şi privind parcă pe toată lumea cu toate împărăţiile şi bogăţiile înaintea ochilor mei, o vedeam pe toată lumea ca şi cum ar fi un fir de nisip împuţit pe lângă acea cerească cămară şi căinam pe neamul omenesc şi cugetam înlăuntrul meu, zicând că de nu ştie omenirea de acea slavă cerească, ca să nu se mai amăgească cu laţurile lumii şi altele mai multe ca de acest fel cugetam.

Eu, văzându-mă întru asemenea mare veselie şi socotind că nu mai sunt încă în trup, precum am mai zis, când cugetam eu pe acestea, atuncea acel sfânt bătrân, ce şedea pe scaun, precum am zis mai sus, căutând cu lină şi veselă faţă la mine şi cunoscând ce cuget, mi-a zis aceste cuvinte: ,,Dar oare socoteşti tu cum că de acum nu mai eşti încă în lume ? Aşteaptă, că de acum au să vă ajungă primejdii mari, de care nici gândiţi. Însă îndrăzniţi a alerga cu credinţă neîndoită şi a cere ajutorul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Cu voi este Dumnezeu şi acoperământul Împărătesei cerului şi a pământului, numai de veţi păzi şi făgăduinţele voastre monahiceşti, predaniile părinteşti. Tu eşti adus aici numai ca să vezi acestea şi iarăşi să mergi înapoi, ca să vesteşti acestea fraţilor şi să le ştiţi”, şi altele multe mi-au mai zis pe care nu pot să le povestesc nici cu limba măcar, necum cu condeiul.

Şi aşa mergând eu, făcând metanie acelui sfânt stareţ, văzând cum că mă despărţesc de vederea feţei lui şi cugetând să-l întreb cum se numeşte, îndată mi-au răspuns însuşi bătrânul, zicând: ,,Eu sunt Gavriil care am scris cartea ce o ţii acum pe masa ta în chilie”. Din acest blagoslovit glas m-am trezit plin de veselie duhovnicească iarăşi în trupul meu, în chilia mea.

Îndată luând pe acea sfântă carte care este scrisă la anul 6856 o am sărutat, asemenea şi iscălitura acelui sfânt stareţ Gavriil cu nepovestită bucurie, mulţumind întru tot înduratului Dumnezeu pentru aceasta, căci m-a învrednicit pe mine, nevrednicul, a vedea acea veselie cerească, măcar din parte şi întru puţină vreme, pe care ochiul trupesc nu o a văzut, urechea nu o a auzit şi la inima omului nu s-a suit, care o au gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe el şi păzesc poruncile Lui.

 

A doua călătorie la Izvorul Maicii Domnului din Constantinopol. Călătorie la Muntele Athos şi la Locurile Sfinte din Ierusalim

49. Tot în anul 1858, văzând eu cum că pătimesc dureri cumplite din pricina acelor 3 răni, ce se făcuseră înlăuntrul gâtului, apoi am găsit de cuviinţă să mă duc la Izvorul Maicii Domnului, ce se numeşte Baluclie, lângă cetatea Ţarigrad, unde mai fusesem şi în anul 1853. Şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sâmbătă, la 9 zile ale lunii lui august, împreună cu cel întâi preaiubit ucenic al meu, Calistrat ierodiacon, Galactionov, cu cuviincioasa blagoslovenie şi cu mijlocirea cu înscris către mitropolit a preacuviosului arhimandrit şi stareţ Gherasim, am pornit din Sfânta Mânăstire Neamţ.

Şi după ce am ajuns la Iaşi, prin lucrurile cuviincioase din partea mitropolitului Sofronie, mi s-a dat paşaport legiuit cu numărul 1374. Şi mergând la Galaţi după lucrurile cuviincioase, de acolo, duminică, spre 24 de zile ale lunii august, am pornit cu vaporul şi la 26 de zile am ajuns la Ţarigrad. Dar însă văzând cum că nu este loc ca să stau la Baluclie, apoi la 30 de zile august, am pornit din Ţarigrad şi la 3 zile septembrie, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am ajuns la Sfântul Munte Athos. Şi, umblând prin toate sfintele locaşuri de acolo, am sărutat pe toate sfinţeniile ce le-am aflat, cerând ajutorul dumnezeiesc.

50. Eu însă, fiindcă de multă vreme aveam dorinţă ca să mă duc şi la Sfintele Locuri din Ierusalim şi după toată multa osteneală şi umblare prin tot Sfântul Munte Athos, cunoscând că nu tocmai bine m-am însănătoşit de durerile ce pătimeam, apoi marţi, la 13 zile ale lunii lui ianuarie, în anul 1859, pornind din Sfântul Munte la 28 de zile ianuarie, am ajuns la Jaffa şi de acolo mergând pe uscat duminică la întâia zi a lunii lui februarie, am ajuns la sfânta cetate Ierusalim. Şi închinându-mă după dorinţa sufletească dumnezeiescului mormânt al Mântuitorului nostru şi la Sfânta Golgota şi la Ghetsimani, la mormântul Maicii Domnului şi la Muntele Eleonului, şi la Vifleem, şi la stejarul de la Mamvri, de unde am luat şi o crenguţă spre blagoslovenie, şi la Nazaret, şi pe Muntele Tabor, unde am şi liturghisit, şi ca în scurt cuprinzător să zic, pe la toate Sfintele Locuri din Palestina.

Apoi luni, la 20 de zile ale lunii lui aprilie, mulţumind Domnului Dumnezeu şi pornind din Ierusalim, am mers la Jaffa. Şi de acolo duminică, la 26 de zile ale lui aprilie, pornind cu vaporul în miercurea înjumătăţirii praznicului, la 6 zile ale lunii lui mai am ajuns în Sfântul Munte Athos, unde, la 26 de zile ale lunii lui iunie, am liturghisit în Biserica Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe vârful Sfântului Munte, apoi la 11 zile ale lunii luiPC. Aduceri aminte X 1 iulie, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am pornit din Sfântul Munte şi duminică, spre 12 zile ale lui iulie, am ajuns la Tesalonic, unde m-am închinat la mormântul Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, şi l-am sărutat, aşijderea şi altor sfinţenii de acolo. Şi luni, la 13 zile ale lunii lui iulie, pornind, am ajuns la Constantinopol vineri, la 17 zile ale lui iulie. Şi de acolo, pornind cu toată bucuria şi pacea sufletească m-am înapoiat în Moldavia.

 

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873; a domnit între anii 1859-1866)

 

Reforma lui Cuza. Tunderea în schima mare. Arestarea mitropolitului Sofronie şi a stareţului Gherasim la ordinul lui Cuza

51. Lăsând eu cu ajutorul Preabunului Dumnezeu într-o parte ostenelile şi supărările călătoriei prin ţară stăpânită de păgâni şi uitându-le pe toate şi intrând întru părută patria mea pământească, precum am zis, apoi la 30 de zile ale lunii lui iulie, fiind ziua joi, prin acoperământul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am ajuns şi la Sfânta Mânăstirea noastră Neamţ şi am intrat în chilie şi mă aflam oareşicum săltând de bucurie, mulţumind pentru toate bunătăţile dumnezeieşti.

Dar însă, văzând cu ochii mei tirăniile cele cumplite ce se lucrau atuncea întru sfintele noastre mânăstiri, din poruncile lui Alexandru Cuza, domnului României, şi ale miniştrilor săi şi cu ce dispreţ, la 18 zile ale lunii lui octombrie, în anul 1859, au scos limba slavonească de prin bisericile sfintelor noastre mânăstiri şi au oprit cu totul ca să nu mai pomenească la otpust, preacuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi ceilalţi făcători de minuni ai Pecerscăi şi slujbele lor împreună, şi a Sfântului marelui cneaz Vladimir şi a fericitei cneaghinei Olga, şi a Sfântului Ierarh Dimitrie, mitropolitul Rostovului, şi a cuvioşilor mucenici Eufimie, Ignatie şi Acachie şi alte răutăţi, şi cum că a desfiinţat tipografia, legătoria de cărţi, fabrica de postav şi de potcafiche şi altele, şi cum, de cu mare batjocură şi fără de ruşine, în anul 1860, în vremea când ceteam eu acatistul Bunei Vestiri în soborniceasca biserică, în sâmbăta săptămânii, atuncea a sfântului şi marelui post, s-a purtat asupra mea fără frica lui Dumnezeu Sofronie Vârnav[77] şi iarăşi văzând la 22 de zile ale lunii lui aprilie cu ce fel de tirănie înconjuraţi de jandarmi au surghiunit pe unii dintre duhovniceştii fraţii noştri, nejudecaţi nicidecum, m-am rugat la preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim de a da blagoslovenie şi am primit asupra-mi sfânta şi marea schimă îngerească, a chipului celui desăvârşit monahicesc, la 25 de zile ale lunii lui aprilie, în soborniceasca Biserică a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, voind ca întru tot felul de întâmplare să fiu gata.

 

PC. Aduceri aminte X 2

Intrarea domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza,
la Mitropolie pentru deschiderea Camerei

 

52. Dar apoi la 26 de zile ale lunii lui iulie cu mare batjocură s-a şi scos din stăreţie preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim. Şi în chiliile stăreţiei celei vechi a mânăstirii îndată s-au mutat ieromonahul Petru Gheorghiu, care şi-a adus şi pe maica sa cea trupească şi cu nişte copii mici şi o ţinea cu dânsul în stăreţie şi se făcea mari mişelii atuncea acolo, chiar înlăuntrul ogrăzii mânăstirii. Despre care îmi este ruşine a le mai scrie. Însă a trebuit să le vedem cu ochii şi să tăcem, răbdând îndelung, că nu după multă vreme, cu mare batjocură, înconjurat de jandarmi între puşti şi săbii din porunca domnului României, Alexandru Cuza, a fost surghiunit mitropolitul Sofronie, la 8 zile ale lui noiembrie şi arhimandritul şi stareţul mânăstirilor noastre Gherasim, la 13 zile ale lunii noiembrie, în anul 1860.

53. Mai trecând nu multă vreme după aceste cumplite tiranii, apoi în anul 1861, în zilele lunii lui februarie, venind la mânăstire un amploiat al guvernului, anume Gheorghe Dubău, şi la 9 zile delaolaltă silnicindu-ne cu felurite chipuri îngrozitoare ca să iscălim o hârtie, pe care o adusese scrisă gata cu totul nelegiuită, toţi duhovnicii mânăstirii nu ne-am învoit şi nici ne-am îngrozit de schimonositurile şi loviturile cu picioarele pe pământ şi răcnetele lui Dubău şi aşa s-au dus numai cu o mică hârtie din partea arhimandritului Timotei, care se pusese stareţ după surghiunia stareţului Gherasim.

 

PC. Aduceri aminte X 3

Astăzi, Cuza ‘domneşte’ în dealul Patriarhiei ...

 

Acuzat de rusolatrie

54. Obişnuinţă aveam, ca o fire întru mine sădită, ca, orişiîntrucare vreme ar fi fost vorbă cu cineva despre Rusia, eu să-i laud lucrurile ei, cum că sunt bune şi temeinice şi după plăcerea lui Dumnezeu. Şi aşa tot în anul 1861, la a 30-a zi a lunii lui iunie, după săvârşirea dumnezeieştii liturghii cu sobor şi după ieşirea de la masa obştească a trapezei, mergând eu la chilie afară, fiind şi cam trudit, aflându-mă în rândul săptămânii la soborniceasca biserică şi stând cu o carte în mâini în cerdacul chiliei, numai iată că mi-a stătut înainte un monah, anume Ghenadie Bălanu, şi mi-a spus cum că mă cheamă ispravnicul ţinutului la arhondaric.

Iară eu, nechemat fiind până acum niciodată în viaţa mea de vreun ispravnic şi nedumerindu-mă ce este pricina şi, fiindcă şi ploua tare, i-am zis să spuie cum că eu am liturghisit şi sunt foarte trudit şi că mă voi duce după ce va mai sta de curs ploaia. Însă el, după porunca ce a avut boierească, nu m-a slăbit până ce nu m-am dus. Şi, intrând eu în arhondaricul cel mare în chiliile de sus, unde era boierul, a început de îndată a răcni la mine Manuil Filipesco, ispravnicul din Târgul Piatra, şi cu Grigorie Gozadin din Târgul Neamţului şi a-mi zice, între altele, aceste cuvinte: ,,Măi călugăre, pentru ce visezi cum că moscalii vor să scoată dreptăţile călugărilor şi că Teofan vrea să facă mânăstire în Basarabia şi că boierii Moldaviei, care au luat averile de la mânăstiri, vor să ardă în focul cel nestins şi de ce mai spui pe aceste visuri pe la ceilalţi călugări şi îi tulburi ?” Şi încă Grigorie Gozadin a mai adaos, zicând şi acestea cum că el ştie tare bine că mulţimea de hrisoave ce erau pentru moşiile mânăstirii au trecut călugării în Rusia şi încă şi argintării când eram eu eclesiarh mare al Mânăstirii Neamţului şi că acele care cu care s-au trimis acestea, chiar pe dinaintea porţilor ogrăzii curţilor sale, prin Târgul Neamţului au trecut. Şi altele.

Iară eu, auzind acestea de la acei boieri, care stăteau unul cu luleaua şi celălalt cu ţigara, un ciuciulete gros din frunze de tutun în gură, şi mă înfruntau cu acest fel de cuvinte, le-am răspuns, zicând aşa: ,,Eu, domnilor, încă nici n-am auzit pe pământ vreun fel de meşteşug spre a opri visurile ca să vie la om când doarme şi nici de este vreo judecătorie pentru visuri. Şi dacă cineva m-a ascultat când visam şi ştie în ce fel erau bisericile, să vie să spuie de faţă. Iar cum că au să ardă în focul cel nestins cei ce au prădat mânăstirile de averile cele afierosite lor, aceasta să fiţi încredinţaţi cum că se vor întâlni acolo cu toţii şi nu le va mai părea vis al meu. Dar pentru moscali, să ştiţi că ei se tem de moldoveni şi nici nu le trebuiesc argintării ale mânăstirilor noastre şi, când vor voi, ne vor scoate şi ne vor da dreptăţile fără de a le mai trebui hrisoave. Că lor nu le sunt de nevoie hrisoavele moldoveneşti şi de mirare poate să se socotească orişicărui om cu mintea întreagă cum de s-a putut să treacă acele care prin Târgul Neamţului, despre care spune domnul Gozadin şi nu au fost oprite”. Şi altele, le-am mai zis, câte m-a înţelepţit Dumnezeu.

Dar ei, mâniindu-se foarte cumplit şi hotărându-mi ca să nu mai vorbesc despre acelea nimănui şi îngrozindu-mă cu suduitoare spurcate cuvinte, cum că dacă vor mai auzi de acest fel de vorbe revărsate printre fraţii soborului, apoi foarte aspru mă vor pedepsi şi mă vor surghiuni ca pe un rusolatru, au strigat să ies afară dinaintea lor. Iară eu, auzindu-le pe acestea, am ieşit de la arhondaric şi m-am dus la chilia mea, bucurându-mă cu duhul, căci, fără să gândesc despre acestea, m-am învrednicit a auzi din gura acelor boieri ai Moldaviei, cum că le este cam în grijă despre partea stăpânirii împărăţiei Rusiei pentru prădarea ce au făcut-o ei cu nelegiuire a averilor mânăstirilor şi fraţilor din ele.

 

Vizita ministrului bisericesc Dimitrie Roseti. Călugării formulează o cerere prin care solicită înapoierea averilor mânăstireşti, lucru care le este refuzat cu înverşunare. Începutul risipirii călugărilor

55. Netrecând multă vreme după acestea, apoi tot în anul 1861 a venit la mânăstire Dimitrie Rosăt, ministrul bisericesc, şi a poruncit de ne-am adunat toţi fraţii soborului din sfintele Mânăstiri Neamţ şi Secu şi de pe la schiturile lor cele de pe aproape. Şi vineri, la 21 de zile ale lunii lui iulie, intrând el în chiliile stăreţiei celei vechi, unde ne aflam noi, ne-a zis: ,,Spuneţi-mie mie, călugărilor, ce fel de nemulţumiri mai aveţi şi declaraţi-vă aceasta cu înscris, pentru că eu am putere mai multă decât un mitropolit, fiindcă eu sunt şi asupra mitropolitului şi asupra a toată tagma duhovnicească mai mare”.

Şi noi toţi am făcut o mică declaraţie, cuprinzătoare de aceste ziceri: ,,Domnul ministru ! Fraţii soborului acestor sfinte mânăstiri nu cerem alta, fără numai ca măria sa domnitorul să se milostivească şi să dea fraţilor soborului dreptăţile pe care le-au avut mai înainte aceste sfinte mânăstiri, hărăzite de la binecredinciosul Alexandru Voievod cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Bun şi de la ceilalţi preafericiţi domni ai Moldovei”. Şi iscălind-o stareţul şi noi, duhovnicii, şi ierodiaconii, la număr 74, a luat hârtia în mână ministrul, nelăsând să se iscălească mai mulţi şi a început a răcni ca un leu şi a ne ocărî, şi a ne ponegri pe toţi fraţii cu cuvinte proaste şi pline de otravă, numindu-ne pe toţi vânzători patriei şi rusolatri, răi şi vagabonzi din toate părţile lumii şi gelaţi şi hotărându-ne cu aceste cuvinte aşa: ,,Cum că numai atuncea vom dobândi dreptăţile cele vechi ale mânăstirilor noastre pe care le cerem şi le dorim, când ţarul Alexandru Nicolaievici al Rusiei ni le va da. Iar de la guvernul domnului Alexandru Ioan I să nu le nădăjduim vreodată, pentru că el nu va putea acorda acest fel de cereri şi nici nu va putea face una ca aceasta, şi altele a mai zis.

Atuncea duhul a grăit înlăuntrul meu întru acest chip: Vezi pe acest ministru, el ca cel ce se numeşte mai puternic decât mitropolitul, apoi ca şi Caiafa, arhiereu fiind al anului acestuia, a proorocit cum că împăratul Alexandru al Rusiei va da fraţilor Mânăstirilor Neamţului şi Secului toate dreptăţile ctitoriceşti cele dorite, care să folosească nu numai pe fraţii numitei lavre, ci încă şi pe nenumărata mulţime şi aşa trebuieşte, ca precum Mântuitorul nostru, după ce a proorocit acestea, apoi, nu mai umbla pe faţă între iudei, ci s-a dus într-o latură aproape de pustie, aşa, după pilda aceea, se cuvine a lăsa de acum lăcaşul acel vechi şi a alerga în lături în loc pustiu de lăcaşuri monahiceşti, spre a primi dreptăţile ctitoriceşti cele dorite şi ştiute, că întru alt chip nu este scăpare spre liman de mântuire. Şi cunoscând bine cum că acest sfat este trimis de Dumnezeu întru inima şi mintea mea, îndată m-am şi învoit ca aşa să urmez.

56. Apoi, ministrul, tot atuncea când stam pe picioare, între alte cuvinte, a mai răcnit, zicând cum că altădată are să surghiunească numai 74 de călugări pentru totdeauna din mânăstire, fiindcă el a cunoscut că ei sunt pricina a toată nepacea. Şi că nu se dumireşte acum cu ce să trimită pe atâţia la surghiun, fiindcă tiriaschiu a apucat a vinde pe toţi bivolii şi caii. Şi alte cuvinte batjocoritoare şi îngrozitoare. Adică s-a înţeles de orişicine, cum că pe acei ce iscăliseră declaraţia, noi toţi păstorii duhovniceşti ai fraţilor mânăstirii [îi avea în vedere]. Pentru că el, numindu-se creştin, ştia cum că scris este: Bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei (Matei 26, 31). Şi aşa se înţelege cum a socotit cum că dacă nu vor fi acei ce au iscălit declaraţia în mânăstire, apoi uşor se vor risipi ceilalţi călugări şi în grabă, prin viclean chip şi drăcească maşinărie, a început a ne depărta din mânăstire pe toţi cei ce am iscălit acea declaraţie. Şi pe alţii i-a dat să fie preoţi prin osebite locuri, iară mie mi-a dat poruncă de m-am dus la moşia Oncea, ca să fiu preot boierului Grigorie Gorovei, posesorului de acolo la cele ce îmi va porunci el şi muierea lui. De unde a treia zi noaptea am fugit pe jos prin ogrădăria foarte mare, de am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de obrăznicia muierească la mânăstire.

 

Fuga în Basarabia

57. Sosind după aceasta apoi a 15-a zi a lunii lui august, în ziua praznicului Adormirii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, aflându-se mulţimea fraţilor soborului în soborniceasca biserică şi mulţime de boieri şi alt norod în vremea aceea când citeam eu în mijlocul bisericii molitfa cea de după amvon, adică ,,Cel ce blagosloveşti pe cei ce bine Te cuvântează, Doamne”, şi celelalte, fiindcă la locul cuviincios nu am zis ,,Alexandru Ioan”, precum îl pomenea pe aiurea pe domnul României, pe Cuza, ci am zis numai aşa: ,,Preablagocestivului marelui domnului nostru Alexandru”, după cum şi totdeauna ziceam eu aşa, şi pe la ectenii, din vremea de pe când intrase Cuza domn şi începuse tirăniile asupra mânăstirilor şi a monahilor, pentru aceea nu a mai putut tăinui diavolul pizma ce o avea asupra mea, fiindcă a simţit cum că mă pregăteam a trece graniţa în Rusia pe taină, ci a descoperit-o pe această socotinţă a mea înaintea tuturor.

Că îndată Sofronie Vârnav, instrumentul lui aflându-se atuncea la strana cea mică a cântăreţilor, a început a striga întru acest chip, cât ce putea: ,,Aşa ! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă ! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă ! Alexandrul sfinţiei tale cel de peste graniţă !” Poftorind-o pe această zicere aşa de 3 ori delaolaltă. Şi, voind să-l opresc de la acea obraznică strigare, i-am dat răspuns, aşa precum citeam, fără să mă schimonosesc ceva, ci numai cât m-am uitat la dânsul. Şi am zis cu linişte, aşa: ,,Eu nu sunt de peste graniţă”. Şi, zicând aceste cuvinte, am isprăvit de citit molitfa şi celelalte ale liturghiei, după rânduială.

Încă din cuvintele acestea ale proorociei lui Sofronie Vârnav, care precum şi Dimitrie Rosăt, nevrând a ghici pe cele ce erau să fie, lămurindu-mă mai bine cum că trebuieşte a îndeplini voia lui Dumnezeu şi a trece numaidecât întru stăpânirea Rusiei, spre a fi cu adevărat eu al lui Alexandru împăratului Rusiei ,,cel de peste graniţă” şi ,,Alexandru al meu”, apoi am început mai mult a cugeta în ce chip să pot a scăpa în Rusia şi mă rugam preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca să-mi iconomisească ducerea mea fără de primejdie, precum ştie sfinţia sa că îmi este de folos.

58. Tot în anul 1861, la 17 zile ale lunii lui septembrie, au venit la chilie, unde şedeam eu, monahul Ionatan, cel pus de comitet iconom de ogradă, şi cu un străjer, anume Vasilie, spunându-mi că mă cheamă comitetul. Mie mi-au fost de mirare venirea iconomului cu străjerul la mine, lucrare neobişnuită la noi, în soborul fraţilor. M-am făcut că am trecut cu vederea la o asemenea rânduială nu bună şi am zis iconomului să se ducă, că voi veni mai pe urmă. El mi-a răspuns zicând că nu se poate, ci trebuieşte să meargă împreună, că aşa este porunca comitetului.

Deci, mergând eu acolo, mi-au spus monahii Sofronie Vârnav cu Ieremia Iane şi cu Anastasie Racleş cum că este porunca ministerului ca să merg egumen la Schitul Sihăstria Mânăstirii Secului. Eu, cunoscând foarte bine că aceasta este o oarecare iconomie dumnezeiască spre a putea trece graniţa mai cu lesnire în Basarabia Rusiei, am primit porunca aceea. Aşa joi, la 21 de zile ale lunii lui septembrie, mergând la Sihăstrie împreună cu monahul Grichentie, al doilea iconom de ogradă, şi cu duhovnicul Dorothei, din partea egumenului Mânăstirii Secului, Isihie Stamatie, am primit pe seama mea toată zestrea numitului schit şi apoi, făcând iconomie ca să nu înstrăineze ceva din zestrea schitului, am lăsat acolo îngrijitor tot pe ieromonahul Gavriil, care fusese egumen până atunci, zicându-i ca să se pregătească cu încetul şi să-şi care calabalâcul tot, şi până atunci să aibă grijă şi de schit tot el.

Eu, la 26 de zile ale lunii lui septembrie, marţi, după ce am săvârşit privegherea şi liturghia, făcând sfătuire cuviincioasă la cei 27 de monahi ce erau vieţuitori în Sihăstria şi lăsând acolo actele prin care îmi încredinţase egumenia pe masă, în chilie egumenească, am ieşit şi am mers la Sfânta Mânăstirea Neamţului, la duhovniceasca mea maică. Intrând în soborniceasca biserică şi închinându-mă şi sărutând mai întâi sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cerând blagoslovenia ei întru a mea călătorie, aşijderea închinându-mă şi sărutând piatra mormântului preafericitului părintelui nostru stareţ Paisie şi încredinţându-mă apărării, înţelepciunii şi acoperământului lor, am mers şi la preacuviosul arhimandrit şi stareţ Timothei şi, luând blagoslovenie de la dânsul, i-am spus lui tot adevăratul meu scop, cum că de acum, cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, trec în Basarabia Rusiei, cu neîndoită nădejde şi credinţă cum că puterea celui Preaînalt ne va ajuta şi vom afla milă de către pravoslavnicul împărat al Rusiei şi vom întemeia măcar cât de mic lăcaş monahicesc.

După aceasta, sărutându-ne unul cu altul cu lacrimi şi mergând şi mai luându-mi de la chilie câte ceva cărţi şi altele lucruri, am pornit întru aceeaşi zi, seară acum fiind. În chilie am lăsat pe un ucenic al meu, anume Isihie, ierodiacon Donciu. În noaptea aceea, rămânând în Târgul Neamţului, a doua zi am pornit şi am călătorit înainte şi am ajuns la Sculeni, tocmai vineri seara. Sâmbătă, odihnindu-mă acolo, am trecut în taină, noaptea, într-o albie de cele pentru spălat cămeşi, râul cel mare, Prutul, fără de nici o primejdie, spre întâia zi a lunii lui octombrie duminică. Am scăpat din Moldavia întru stăpânirea Rusiei prin acoperământul preacuratei Maicii lui Dumnezeu în pace.

59. Inima mea de nepovestită întristare era cuprinsă, în minutele zilelor acestora, văzând cum că de acolo veşnic mă despărţesc de patria pământească întru care m-am născut şi am răsuflat şi am început plânsul necazurilor mele, m-am luminat prin dumnezeiescul botez, iarăşi şi de sfintele mânăstiri întru care din mica copilărie am crescut trupeşte şi duhovniceşte, întru care am fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc, mai întâi în mantie, apoi în sfânta mare îngereasca schimă şi întru care dumnezeieşti locaşuri am fost hirotonit ierodiacon, ieromonah şi hirotesit duhovnic, întru care am purtat ascultările cele grele dintru care numai vreo câteva ce le-am socotit mai de căpetenie am însemnat acum, fără să fac vreo obişnuită vrednică de pedeapsă să mă cunosc fugar fără paşaport prin aşa fel de chip, precum am zis.

60. Răutăţile, pizmele şi urâciunile câte le-am suferit în sfintele Mânăstiri Neamţ şi Secu sunt văzute prin paragrafele acestor aduceri aminte, vreo câteva, care au fost mai de cuviinţă a le însemna. Asemenea şi vicleşugurile diavoleşti, cele uneltite prin subţire şi delicat meşteşug pentru ca să fiu depărtat din mijlocul fraţilor, spre a avea înlesniri uşoare de căderi în păcate spurcate. Cu ce fel de supărări mi-a fost mutarea din Sfânta Mânăstire Secu iarăşi în Mânăstirea Neamţului, ce fel de necazuri am suferit aicea, le-am însemnat iarăşi numai în parte prin paragrafele cele de mai sus. Cu ce chiupuri am călătorit şi pe la sfintele locuri Athos şi Ierusalim şi cu care silnicii tiraniceşti s-au pornit luptele cele cumplite asupra sfintelor mânăstiri şi asupra a toată rânduiala călugărească de către Alexandru Cuza şi miniştrii săi, până ce şi către unii dintre sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu au oprit să nu ne rugăm. Toate le-am încheiat în paragrafele cele de mai sus.

 

Pomenire despre bolile suferite de-a lungul vieţii

61. Izbăvindu-mă cu iconomiile cu care au ştiut preabunul Dumnezeu şi cu părinteasca milostivire a Sa din toate acele ispite scârbe şi rele porniri sataniceşti, nu pot să dau uitării cu desăvârşire şi boalele cele cumplite, loviturile, care am pătimit în felurite chipuri prin deosebite vremi, după cât îmi aduc aminte în viaţa aceasta trecătoare şi pământească, în Moldavia. Adică, mai întâi când eram copil ca de 7 ani în casa născătorilor mei, am zăcut multă vreme de boala care se numeşte ,,lungoare”. După moartea născătorilor mei, când eram tot copil, aflându-mă la moşia Onci de ascultare, am zăcut foarte tare de boala care se numeşte ,,vărsat”, umplut fiind de la cap până în picioare peste tot trupul de bube. În anul 1833 asemenea, tot la Onci, copil fiind, am mai zăcut şi de o altă cumplită boală, căreia pe acolo, prin Moldavia, îi zic ,,de dânsele”, adică mă cuprinsese o mare slăbănogire întru tot trupul aşa de tare, încât doi monahi, anume Ştefan şi Teofan, şi alţii cu mare greu mă duceau în spate, când mă silea nevoia firii spre a-mi slobozi udul şi celelalte prisosinţi dinlăuntrul trupului afară, dintru care după pătimire de multă vreme făcându-mi-se vană[78] cu nişte buruiană care se numeşte ,,slăbănog” şi prin ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu m-a izbăvit.

62. Noi pe căputa cea de deasupra palmei a mâinii celei stângi purtăm un semn de tăietură aproape de rădăcină al celor două degete, adică arătătorul şi cu cel de alături. Să se ştie cum că aceasta care se cunoaşte foarte bine, adeverează că atunci când eram copil la moşia Onci, lucrând la linguri şi rupându-se gavanul lingurii când ciopleam barda, a tăiat două vine de degete desăvârşit şi încă la al treilea deget au pişcat puţin vâna, cu care tăietură foarte multă vreme am pătimit mari şi cumplite dureri. Mult sânge a curs până ce s-au lipit vinele la locul lor şi s-au tămăduit. Asemenea şi tăietura care se vede pe căputa piciorului celui stâng, adeverează cum că eu, tot copil, aflându-mă de ascultare bucătar, tot de la moşia Onci, şi umblând desculţ, tăind cu toporul aşchii, dintr-un butuc cioturos şi uscat de răchită, ca să fie mai uşor la ars pentru fiert bucatele, vrând bucătarul acela ce era tot un nou începător, anume Constantin, mai mare de vârstă decât mine şi silindu-mă cu lovirea cu pumnul ca să tai mai repede, eu, înfricoşându-mă şi plângând, am scăpat toporul pe căpută. S-au tăiat iarăşi desăvârşit două vine de la rădăcina degetelor cu care tăietură foarte multe dureri am răbdat. La aceste două tăieturi nimic alta nu s-au legat, fără numai mai întâi sare măruntă, cu mămăligă deasupra, de făină de popuşoi, până ce a stătut de curs sângele şi nişte buruiană care se numeşte ,,argintuţă” pisată bine aşa verde şi amestecată cu slănină de porc nesărată.

Asemenea şi semnul tăieturii, care se vede la încheietura vârfului degetului arătător al mâinii stângi, adeverează cum că atunci când eram tot copil la moşia Onci, de ascultare, adunând nişte tăiţei de pe masă, pe care îi tăia un nou începător, anume Dimitrie Penu, el tăind repede, din neluare aminte, mi-au tăiat degetul aşa de tare, încât, dacă nu îmi ajuta preacurata Maica lui Dumnezeu, se putea să rămân fără de vârful degetului cu care, iarăşi, foarte multe dureri am suferit până ce m-am văzut vindecat.

63. Iară în anul 1838, când mă aflam cheleinic, ucenic la schimonahul Serafim Lăcusteanu, în Sfânta Mânăstire Neamţ, mi s-a făcut mare umflătură în grumaz. M-a lecuit schimonahul Pamfil, la Schitul Vovideniei, cu cimbrişor de cel de câmp şi cu alte buruiene fierte.

 

PC. Aduceri aminte XII 

Mânăstirea Neamţ, gravură, 1842

 

În anul 1843, când eram ierodiacon în Sfânta Mânăstire Secu, mai întâi am început a boli la cap, că îmi vuia capul aşa de tare de nu puteam să aud mai nicidecum. Când ziceam ecteniile, mă uitam la gurile cântăreţilor ca să văd de zic ,,Doamne miluieşte” şi celelalte. După o vreme, mi s-au umflat şi pieptul şi spatele împreună şi grumazul şi am rămas slăbănog cu tot trupul. Şi văzându-mă întru o asemenea stare de aşa fel de neputinţă ce m-a cuprins[79], fraţii soborului, apoi însuşi părintele egumen Chiriac, a pus pe alţi părinţi de m-au scos singuri din chilia întru care şedeam înlăuntru şi m-au mutat în chilia monahului Darie, afară din ogradă.

Acolo, după puţină vreme, am început a simţi cum că trebuieşte să suflu nasul ca pentru ieşirea mucilor, dar în urmă, strângând pe sub pleoapele ochilor nasul cu bucată de pânză leşească groasă, ieşea din cap clăbuci de sânge închegat cu cumplite şi mari dureri. În vreme de două luni de zile un doctor a hotărât de ţineam la căldură lângă sobă o butelcă mare de sticlă întru care încăpea trei ochi spirt de cel de pâine. Şi în trei ochi de spirt puneam două dramuri ţinobru şi beam câte două păhăruţe în fiecare sutcă[80]. În loc de apă fierbeam rădăcini de urzică şi de chir şi ciucălăi de popuşoi fără grăunţă. Zeama aceea, ţinând-o caldă, beam când îmi era sete şi cu aşa fel de urmare, deşi au fost necăjicioase, însă foarte mult m-a uşurat de dureri prin ieşirea acelui mult sânge, măcar că dintru acea vreme mai cu desăvârşire l-am pierdut şi auzul de la urechea stângă.

64. Mai trecând nu multă vreme, după aceasta, iarăşi m-am îmbolnăvit foarte cumplit în piept şi în spate. În anul 1844, în zilele lunii lui septembrie, cu blagoslovenia preacuviosului părintelui nostru stareţul Neonil, am mers din Sfânta Mânăstire Secu în Sfânta Mânăstire Neamţ, la bolniţa cea mare. Acolo, într-o chilie unde şedea monahul Ghelasie, cântăreţ, spiţer Calistrat făcându-mi vană din stoh de fân, se înţelege cum că au fost foarte fierbinte[81], fiindcă după ce m-am lăsat în vană, lăsându-mă singur întru acea chilie, s-au dus fiecare pe unde au voit. Eu, încet-încet, pe nesimţite, se putea să mor acolo în vană dacă nu mă păzea Dumnezeu.

Din întâmplare, un monah, căutând pe Ghelasie, deschizând uşa chiliei şi văzându-mă cum că mă aflu în primejdie de înecare întru aceeaşi apă în vană, a strigat în grabă şi pe alţii şi m-au scos din vană, fără să simţesc eu ceva. Au început spiţerul monah Calistrat şi cu un nou începător Augustin şi cu alţii a-mi face tot felul de ,,meşteşuguri duhovniceşti” spre a mă învia. Când am simţit şi am văzut cu ochii ,,meşteşugurile” lor care îmi făcea prin gură, prin nas, prin urechi, prin şezut, prin părţile cele ascunse ale trupului cu gâdiliri şi frecături, văzându-mă cu trupul meu tot gol întru mulţime de monahi şi noi începători, foarte tare m-am întristat de ruşine[82]. Acea boală m-a ţinut până în anul 1845, în zilele lunii lui ianuarie. Atuncea, simţind cum că îmi este mai îndemână, m-am înapoiat în Sfânta Mânăstire Secu.

65. Ţesându-se aşa întru acest fel de întâmplări curgerea zilelor vieţii mele, în anul 1849, în zilele lui octombrie bolnăvindu-mă pentru păcatele mele foarte cumplit, întru tot trupul mi s-au făcut trei rane înăuntrul grumazului şi în vreme de 12 zile şi nopţi nu am putut nici măcar cât de puţin să înghit ceva mâncare sau băutură şi nici a dormi. Ba încă şi gura mi se încleşta din pricina umflăturilor celor cumplite mai cu totul.

Văzându-mă părintele Teodosie, egumenul Mânăstirii Secului, şi cu ceilalţi părinţi duhovnici întru asemenea primejdioasă stare, le-a fost milă de mine şi, îmbrăcându-mă şi îmbodolindu-mă bine, fiindcă era foarte frig, au rânduit pe părintele duhovnic Epifanie de m-a pus într-o sanie şi m-a dus în Târgul Neamţului, la spiţăria mânăstirii, fiindcă gospitalul cel mare încă nu era întemeiat.

Chiar acolo, în drum, stând eu în sanie, înaintea Spiţăriei Breidimaier, spiţerul, cu mare greutate descleştându-mi gura puţin şi văzând bubele acelea, a zis către duhovnicul Epifanie că mai mult de trei ceasuri nu se poate să mai fiu viu, dacă se vor apropia ranele acelea una de alta. Dar foarte mult rugându-l numitul duhovnic ca să facă tot chipul de ajutor ce va putea spre a mă vindeca, el a hotărât ca să mă lase la dânsul în casa spiţăriei şi el, dându-mi în gură bulion[83] de carne de găină neagră, are nădejde cum că se vor muia şi vor sparge acele rane şi aşa mă vor uşura.

Deci, viind duhovnicul Epifanie acolo la sanie, în drum, unde stam îmbodolit, şi spunându-mi aceste socotinţi ale lui Breidimaier, eu nicidecum nu m-am învoit a gusta bulion de carne şi nici să rămân la spiţărie, ca nu cumva să mă amăgesc, fiindcă de când am intrat la viaţa călugărească nici printr-un fel de pricinuire nu am gustat carne. Pentru a mea însănătoşire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu şi a preacuratei Maicii lui Dumnezeu decât spiţerul să-mi dea numai niscaiva doctorii şi eu pe acelea le voi întrebuinţa aşa, dându-mi nişte apă într-o butelcă să fac gargară în gură şi în gât şi nişte prafuri ca să mi le sufle în gât printr-un bucium de hârtie şi nişte făină de sămânţă de in, ca să fac mămăligă cu lapte şi să leg împrejurul grumazului.

M-am dus la mitocul moşiei Vânători, care este aproape de târg, şi acolo, făcând acele poruncite până ce s-au spart acele rane, am răbdat foarte cumplite dureri, nu numai în gât, ci şi în tot trupul. Îndată cum s-au spart şi au curs puroile din ele, m-am răcorit şi mi-am venit în fire şi gust de mâncare. Am zis bucătarului de acolo de au fiert într-o oală de lut perje şi într-o altă oală sfecle întregi. Amestecând zeama aceea la un loc, o întrebuinţam cu încetul în loc de bulionul ce zise să fie din carne de găină. A patra zi, venind Breidimaier acolo, când au văzut acest fel de mâncare ce am întrebuinţat, au zis cum că el hotăra că puteam să mor îndată, măcar dacă aş fi gustat de acestea. Aşa, cu de acest fel de mâncare mai întărindu-mă, la 28 de zile ale lunii lui octombrie, m-am înapoiat la mânăstire sănătos, cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

66. Unele dintre întâmplările primejdioase ce am pătimit, din pricina lungimii vremii, le-am uitat. Îmi aduc aminte încă şi de acestea, că în anul 1853, la 17 zile ale lunii lui mai, în vreme de noapte, venind de la căpitala Iaşi spre mânăstire împreună cu monahul Chiriac Dobrovici, când mergeam aproape de poarta curţilor satului Ruginoasa, fără de a simţi noi, s-a prăvălit trăsura cu noi, fiindcă două roate au mers alături cu un podişor ce era pe un mic pârâuţ şi două ridicate pe podeţ. Fiind trăsura acoperită ca în chip de acoperământ de faieton, cu acoperământ stătător, făcut din vergi de lemn şi de fier şi acoperit cu piele groasă de dobitoc, ca aşa erau toate trăsurile mânăstirii noastre, eu am picat cu umărul drept peste numitul ieromonah şi m-am lovit cu capul de acoperământ şi la genunchiul piciorului stâng, din care lovituri multe dureri am suferit. Tot în anul 1853, la 20 de zile ale lunii lui iulie, în pădurea ceea ce este aproape de Târgul Bârladului, prin dreptul Mânăstirii Adamul, când veneam noaptea de la Târgul Galaţi, prăvălindu-se trăsura, iarăşi m-am stâlcit foarte tare.

67. La luna lui noiembrie, întru acelaşi an 1853, aflându-mă eu duhovnic în bolniţa cea mare, precum am zis[84], pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare. Mai cu deosebire în gât, fiindcă s-a umflat pe dinlăuntru şi pe dinafară, împrejur, din pricina că în chilia întru care vieţuiam se afla totdeauna sîroste[85]. Orişice fel de lucru ar fi fost pus pe pardoseală, jos, mucezea. Aşa, dintru acele preacumplite dureri, dacă preacurata Maica lui Dumnezeu nu şi-ar fi făcut milă cu mine, puţin a rămas de nu am murit. Însă ea a îndemnat atunci pe un ierodiacon bătrân, anume Anastasie, ce fusese mai înainte spiţer, spre a mă lecui, care, văzându-mă într-o aşa fel de mare primejdioasă stare din pricină că mai nici nu puteam vorbi, a fiert nişte cununi din cele din cozi de usturoi şi le-a legat fierbinţi, după cât am putut suferi, în jurul grumazului şi cu două ulcioare de lut vechi, din acelea care erau ca lepădate în cămările mânăstirii. Fiindcă erau dubite în untdelemn, punând în ele uncrop[86] fierbinte, mă tot aburea din ele cu aburul ce ieşea prin borţile gâturilor lor, după cât iarăşi puteam suferi fierbinţeala în jurul a tot grumazul. Cu mila dumnezeiască, prin acel fel de meşteşugire, încet-încet m-am tămăduit.

68. Şi apoi, după aceasta, am mai pătimit încă multe feluri de boale, dar nu aşa cumplite. În anul 1858, prin zilele lunii lui mai, iarăşi m-am îmbolnăvit în tot trupul foarte tare, mai cu deosebire înlăuntru, la stomac şi în gât. De multe ori din cea mare durere răcneam şi mă văietam tare, fiindcă în gât rămăsese încă din anul 1857 netămăduite bine nişte bube. Atunci un doctor, dându-mi nişte doctorii ca să beau, mi-a poruncit ca să fiu totdeauna pregătit de a-mi ieşi fără de voie vreo încurcală prisosinţele prin şezut când voi simţi că mă silesc să ies. Aşa întru multă vreme pătimind necaz din cuprinderea acelor mari dureri, într-o zi m-a silit repede fireasca nevoie a trupului. Prin scârnă a ieşit dinlăuntrul meu un vierme mare, lung şi gros şi roşu care era încă viu şi, ucigându-l, l-am arătat doctorului, şi el a zis că acela se numeşte ,,limbriciu”. Toată pricina durerilor ce am pătimit acela a fost, fiindcă, după ieşirea lui din mine, cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în grabă am fost uşurat din acele cumplite dureri.

 

Sfârşitul istorisirii despre aflarea în Moldova şi recapitularea celor povestite. Vedenia despre pedeapsa ce îi aşteaptă pe cei ce păcătuiesc trupeşte. Mărturisire smerită a propriei neputinţe şi a greşelilor pe care le-a săvârşit cu mintea

69. Istorisind eu, prostul, despre călătoria mea cea pământească pe la Sfântul Munte Athos şi pe la alte locuri vrednice de neuitat, în anul 1858-59, acolo, întru acea carte care este scrisă pe 200 file, coala în două, şi legate bine cu macava[87] şi îmbrăcată cu piele peste tot, în anul 1860 şi are numărul la început înlăuntru 78, va afla preaiubitul cititor foarte multe interesante ştiinţi şi de suflet folositoare.

70. Sufletul meu însă, după ce am călătorit pe uscat şi printre sălbaticele valuri ale mării până la acest sfânt loc, nu a rămas liniştit numai cu atâta, ci mi-a îndemnat de m-am dus şi la sfânta cetate Ierusalim, de m-am închinat preasfântului şi de viaţă primitorului mormânt al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi la celelalte mari sfinţenii de prin Palestina. Pentru care sfântă călătorie iarăşi am scris o altă frumoasă carte cu mâna aceasta păcătoasă, pe 118 file, coala de hârtie în două, şi oricare va citi pe această carte a călătoriei la Ierusalim nu va rămânea nemişcat cu duhul, care carte este legată bine cu macava şi îmbrăcată cu piele peste tot şi poartă numărul 79, care cuprinde această sfântă istorisire. Între altele va afla şi de câte mili dumnezeieşti am fost învrednicit şi dintru câte primejdii vederate m-a izbăvit preacurata Maica lui Dumnezeu, printre sălbaticele valuri ale mării şi pe uscat printre norodul cel păgânesc.

71. Eu prin toate paragrafele de la numărul 3 până la numărul 51 am mai însemnat vreo câteva necazuri şi supărări care am mai suferit prin Moldavia, însă cele din însemnările de la numărul 51 şi până la 69 le-am purtat mai cu simţită şi cu mare greutate decât pe toate celelalte. Dar preacurata Maica lui Dumnezeu, cu milostivirea sa, m-a ajutat de am trecut, prin acoperământul ei cel preaputernic, biruind, iar nu biruindu-mă.

72. Cu ajutorului preabunului şi întru tot lăudatului Dumnezeu şi prin acoperământul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi ale preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie, trecând din Moldavia în Basarabia, precum am zis în paragraful 58, de acum înainte nu mai scriu nimic de cele întâmplate mie prin Moldavia, decât numai atâta, cu curata ştiinţa mea mărturisesc că am fost din mica pruncie întru ostenele multe şi de multe feluri şi am călătorit vremea vieţii mele cu călătorii primejdioase în bătăi, în primejdii de moarte de multe ori, în primejdii de tâlhari, în primejdii de rudenii, în primejdii în mare şi pe uscat, precum se văd mărturiile prin călătoriile mele cele scrise şi alăturate aici. În primejdii între fraţii cei mincinoşi şi din răutatea celor mândri, în supărări, în foame şi în sete, în frig şi golătate pentru toţi fraţii din sfintele noastre mânăstiri şi a păzirii rânduielii bisericeşti şi monahiceşti. Cine este neputincios şi eu să nu fiu neputincios ? Cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind ? De se cuvine a mă lăuda, cu neputinţele şi slăbiciunile minţii mele mă voi lăuda. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cela ce este binecuvântat în veci, ştie că nu minţesc, s-a dat mie îmbolditor trupului îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz pentru ca să nu mă înalţ[88].

În anul 1856, aflându-mă duhovnic şi eclesiarh mare al Sfintei Mânăstiri Neamţ, chiar întru însăşi chilia eclesiarhiei întru care vieţuiam înlăuntrul ogrăzii mânăstirii, într-o noapte aşa de cumplit m-au supărat diavolii cu zburdările trupeşti şi mârşava patimă a curviei, întrucât nicidecum nu le-am putut domoli. Am adormit aflându-mă întru aceleaşi spurcate cugetări, iară preacurata Maica lui Dumnezeu, căreia m-am rugat şi mă rog totdeauna ca cu judecăţile care ştie să mă izbăvească de această întunecată şi înfricoşată cădere a păcatului, iată prin ce fel de chip m-a înţelepţit, ca întru toată viaţa să fug de o asemenea urâtă de Dumnezeu faptă.

Că, dormind eu, am văzut o parte din cumplitele şi înfricoşatele munci ale iadului şi cum se muncesc cu amar sufletele păcătoşilor. Că erau sufletele omeneşti numai ca păianjenul de subţiri, cunoscându-se închipuirea omenească întru totul până şi ochii şi trecea suflet prin suflet cu ţipete şi tânguiri care nu se pot grăi din limbi omeneşti şi era un freamăt şi nişte putoare cu totul neputându-se a se suferi de omul viu cu trup. Tânărul care îmi arăta acestea mi-a zis: ,,Iată, acesta este locul celor ce curvesc. De aceea fugi întru toată viaţa de această urâtă de Dumnezeu şi pierzătoare de suflet faptă”. Întru acelaşi minut m-am trezit înspăimântat din somn şi am mulţumit preacuratei Maicii lui Dumnezeu pentru asemenea folositoare mie arătare.

73. Unde oare mă voi arăta eu, mult păcătosul, cela ce de acest fel de cugete mârşave am fost biruit, de vreme ce dreptul de abia se mântuieşte, pentru că se hotărăşte cum că cei ce pătimesc după voia lui Dumnezeu, ca celui credincios ziditor să-şi încredinţeze sufletele sale prin fapte bune. Apoi ce fel de sfinţenie am făcut eu cât am trăit pe pământ, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, că am socotit şi am avut grijă cu adevărat întru toată vremea vieţii mele pe pământ, prin tot locul călătoriei mele, ca să nu fiu lipsit de darul lui Dumnezeu ? Dar din prostimea minţii, din mica copilărie, m-am amăgit ticălosul cu curveşti cugete şi zburdări ale trupului, precum aţi văzut mai sus şi cu altele. Sfântul Apostol Pavel hotărăşte, zicând: Să nu fie cineva curvar sau spurcat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut naşterea cea dintâi (Evrei 12, 16). Şi iarăşi zice: Să nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos şi mustraţi. Că cele ce se fac întru ascuns de către dânşii, ruşine este a le grăi. Iară toate vădindu-se, de lumină se arată; că tot ce se arată lumină este. Pentru aceea zice: Deşteaptă-te cela ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos (Efeseni 5, 11-14). De aceea eu, ca unul ce nu sunt învăţat şi din vârsta tinereţilor, dintru neştiinţă, nesocotind cum că sunt păcate cugetele cele curveşti şi învoindu-mă cu dânsele în minte, precum aţi văzut mai sus, măcar deşi nu m-am atins de nici un fel de muiere întru toată viaţa, precum am mai zis.

Este bine ştiut că noi, oamenii, suntem foarte lesnicioşi plecaţi către păcatele cele ce se fac cu mintea. Faptele cele ce se fac cu trupul au trebuinţă şi de vreme, şi de prilej, şi de osteneli, şi de ajutorări, şi de cealaltă înlesnire, iară mişcările minţii se lucrează fără zăbavă, se săvârşesc fără osteneală, se alcătuiesc fără greutate, toată vremea o au îndemânatecă. Şi ca în scurt şi pe înţeles să zic, în cămara cea ascunsă a inimii, zugrăvind arătată dezmierdarea întru sine, am lucrat păcat înlăuntru fără mărturie, necunoscut tuturor, până va veni cela ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi arată sfaturile inimilor. Dar în urmă, luminându-mă întru Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi deşteptându-mă ca din somn, m-am sculat ca din morţi din înşelăciune şi nădăjduiesc fără îndoire spre bogata mila Lui că voi fi miluit şi iertat desăvârşit, după cum am şi primit vestire.

 

Semnarea actului pentru întemeierea Mânăstirii Noul Neamţ din Basarabia şi piedicile întâmpinate. Sfârşitul povestirii

74. La anul 1861, urmând trebuinţă ca să se facă un act care era foarte trebuincios numaidecât pentru sfintele noastre Mânăstiri Neamţ şi Secu şi pentru întemeierea Sfintei Mânăstiri Neamţ cea Nouă, precum îl cerea ieromonahul Teofan Cristea, ce se afla în Basarabia, şi trebuia să fie iscălit de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim, ce se afla surghiunit la Sfânta Mânăstire Coşula, eu, scriindu-l în ce chip trebuia, în vinerea săptămânii stâlpărilor, la 14 zile ale lunii lui aprilie, primind peceţile ale amândurora mânăstirilor de la arhimandrit Timothei, le-am legat la părţile trupului cele ascunse şi m-am dus la Sfânta Mânăstire Coşula, spre această trebuinţă.

Acolo, în Duminica Stâlpărilor, prin mijlocirea arhiereului Marchian Ierapolios, care era egumen al acestei mânăstiri, am fost slobozit a intra la preacuviosul stareţ Gherasim. Care, măcar deşi el nu a voit să iscălească, temându-se de mai cumplită urgie a prinţului României, Alexandru Cuza, ce-l surghiunise acolo şi avea jandarm pus la uşă păzitor. Frica mea cine o va putea povesti, că mă temeam ca nu cumva să mă caute jandarmul, fiindcă ştiam cum că îmi caută pricini vrăjmaşii mânăstirilor să mă prinză ca pe un împotrivnic socotinţilor lor celor necreştineşti.

Osebit de aceasta, vrăjmaşul cel mai mare al mânăstirilor şi al tuturor monahilor, Sofronie Vârnav, cel îmbrăcat cu vicleşug în chipul monahicesc, care, văzând cum că nu mă arăt prin mânăstire în ziua de sâmbăta Învierii lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor, a dat telegrămi la Iaşi, la Sculeni şi prin alte locuri, ca să mă prinză, spunând cum că am fugit să trec peste râul Prut. Acestea mi le-a spus monahul Ieremia Iane, iconomul cel mare al mânăstirii, şi arhimandritul Timothei, care ţinea locul stareţului Gherasim, celui fără de nici o vină şi nejudecat osândit la surghiunire şi care Timothei îmi dăduse şi peceţile mânăstirilor, precum am zis, şi ştia pentru care trebuinţă m-am dus la stareţul Gherasim, fiindcă şi el însuşi, văzând cum că trebuieşte un asemenea act, mi-a încredinţat peceţile pe amândouă, zicând cum că le va iscăli stareţul Gherasim, ca din vremea pe când ocârmuia el mânăstirile, iarăşi se poate face lucrarea aceea pentru care trebuia actul. Însă preacurata Maica lui Dumnezeu, prin preaputernicul său acoperământ, m-a păzit şi de această primejdie vederată. Şi în sfânta şi marea zi luni m-am înapoiat cu pace în sfânta mânăstire.

Acestea, o, preaiubiţilor, sunt călătoriile vieţii mele, cu mila lui Dumnezeu, prin acoperământul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe pământul Moldovei, de la naşterea mea şi până am trecut în Basarabia, sub sceptrul pravoslavnicei împărăţii a Rusiei. Măcar deşi nu toate, însă de câte mi-am putut aduce aminte acum, în anul 1892.

 

Nastoiateli[89] Sfintei Mânăstiri Noul Neamţ

Schiarhimandrit Andronic, duhovnicul

 


[1] Vătavul Andrei al boierului Banu Nicolae Drăghiciu, stăpânul acestui sat şi tatăl meu au avut tată cu numele Ioan Nan, care mirean s-au dus din lumea aceasta, iar maică-sa, Maria, în sfânta mânăstire, în sfânta schimă cea mare monahicească, a fost numită Matroana şi maica ei Susana, în Sfânta Mânăstire Văratec. A mai avut încă maica tatălui meu 4 fraţi trupeşti, care au fost ucenici preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovski, şi anume: Iacob, ieroschimonah şi duhovnic, care era foarte milostiv, Onufrie, schimonah pustnic, Afanasie, schimonah, pe care l-a trimis preafericitul părintele nostru stareţ Paisie în Austria, de au propovăduit ca un apostol moldovenilor celor de pe acolo ca să nu se plece a primi uniaţia, ci mai bine prin tot felul de chipuri să treacă în taină în Moldova şi să-şi păzească în pace pravoslavnica credinţă. Atunci au şi venit mulţi în Moldavia, aceia care se numesc şi până în ziua de astăzi ţuţuieni şi, după înlesnirile ce le-au făcut mânăstirea, s-au aşezat la Târgul Neamţului şi pe la alte moşii ale mânăstirii noastre. Însă pe schimonahul Afanasie, prinzându-l ocârmuirea nemţească, l-au pus în obezi de fier şi l-au silnicit spre a râni grajdurile şi alte trebi grele a face. Întru al şaptelea an l-au slobozit de a venit la mânăstire, unde în mare cuvioşie petrecând, s-a mutat către Domnul.

Al patrulea, schimonahul Agapie, neiubitorul de agoniseală, care în vremea când petrecea preafericitul părintele nostru stareţ Paisie în Sfânta Mânăstire Dragomirna, atunci el a fost tipicar acolo. Când am fost primit eu în Sfânta Mânăstire Neamţ, el era bătrân, însă lua lână de la cămara mânăstirii şi, torcând-o cu roata, însuşi făcea metanii de care purtăm noi, monahii, şi le ducea la cămară. Însă când mergea la biserică sau la trapeză şi se înapoia, cu mâinile împletea neîncetat la lucrul metaniilor. După ce ajungea în biserică sau în trapeză, le punea în buzunarul ce îl avea în sân. Uşa chiliei întru care vieţuia nu o încuia niciodată, că nu se temea cum că îl va prăda cineva, neavând în chilie nimic, afară de o sfântă icoană, răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Noul Testament, Ceaslov, Psaltire, roata cu care torcea, o gărafă de sticlă întru care ţinea apă pentru băut şi hainele. Haine avea numai acele ce erau pe dânsul, adică o cămaşă de lână, o pereche de izmene, o dulamă, o schimă cu analavuri, o cruce la piept, o curea pentru încins, o rasă, un potcap, o camilavcă, mantia, încălţările şi metaniile cu care s-a îngropat. Patul lui erau trei scânduri proaste peste care era aşternută o ceargă proastă.

Odată monahul Cosma, care era de ascultare arhondariu, ducându-se la chilia unde locuia acest bătrân cu nişte cucoane dintre boieri şi, neaflându-l în chilie, văzând puse într-un cui multe perechi de metanii de care lucra bătrânul, cucoanele acelea au pus pe masă 4 galbeni de aur austrieci. Au luat 4 perechi de metanii şi s-au înapoiat la arhondaric. După puţină vreme, bătrânul, venind în chilie şi văzând cum că lipsesc din numărul metaniilor vreo câteva şi aflând pe masă acei galbeni, i-a luat cu o surcică, punându-i peste o bucată de scoarţă de fag şi mergând în ograda mânăstirii, stând înaintea Bisericii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghie, privind spre arhondaric, a început a striga, zicând: ,,Luaţi-vă valeţiile acestea şi îmi daţi metaniile cămării monahiceşti !” Ieşind din casă monahul Cosma arhondariu, îl ruga să tacă, zicându-i cum că cucoanele au luat pe acele metanii ca de blagoslovenie. El a zis cu hotărâre că nu poate să dea nimănui zestrea mânăstirii şi, azvârlind galbenii jos, s-a înapoiat la chilie.

Când aproape de mutarea sa către Domnul, la 4 zile ale lunii lui mai, în anul 1840, ducându-mă eu la dânsul şi aflându-mă împreună cu schimonahul Nichita ce a fost tipograf şi tipicarul mânăstirii, el sta cu faţa în sus şi foarte vesel. Multe ne-au povestit despre preafericitul părintele nostru stareţ Paisie, foarte de folos. Apoi mult ne-a sfătuit ca să nu ne spăimântăm de supărările cele ce au să se întâmple în mânăstire în zilele vieţii noastre, care s-au şi întâmplat toate ce ne-a spus. După aceea, în vremea când era să-şi dea sufletul lui Dumnezeu, voind să se afle singur, ne-a zis să ieşim pe un sfert de oră din chilie şi apoi iarăşi să ne înapoiem. Când am intrat, l-am aflat cu mâinile pe piept aşezate după rânduială şi că îşi dăduse sufletul.

Iară tatăl meu, osebit de preotul Iacob cel pomenit mai sus, a mai avut încă şi alt frate trupesc, anume Ioachim schimonah, în Sfânta Mânăstire Neamţ, şi o soră, anume schimonahia Susana, şi altă soră, monahia Marina. Amândouă s-au nevoit monahiceşte şi s-au săvârşit în Sfânta Mânăstire Văratec, împreună cu maica lor. Însă Marina a fost măritată în satul Agapia, numindu-se atunci Anna, Bărbatul ei, Petru Balan, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc în Sfânta Mânăstire Neamţ, numindu-se Porfirie. Maica mea Maria a avut tată, anume Dimitrie Badenschi, care în sfânta schimă cea mare a monahilor a fost numit Daniil. Despre care pomenesc în numărul 7. Acest preacuvios bătrân, între alte fapte bune, avea încă şi acest bun obicei că în vremea când păzea săptămâna ca să se împărtăşească cu sfintele taine, atunci întru toate zilele săptămânii aceleia nu mânca nimic, fără numai cât îşi spăla gura cu puţină apă. Dar dintru care vreme începuse a ţinea el pe această regulă, nu-mi este mie ştiut. Aşa, în anul 1841, de la începutul zilelor lui octombrie cu aceeaşi regulă păzind săptămâna, sâmbătă după împărtăşirea cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, viind de la biserică la legătoria de cărţi unde era vărul maicii mele, Lavrentie schimonah, nacialnic, au stătut puţin în casa cea mare a legătoriei. Când a mers părintele Lavrentie cu ceilalţi legători ca să şadă la masă, l-au poftit şi pe dânsul. El a zis unui tânăr nou începător, anume Petru, ca să-i aducă într-o sticlă apă. Părintele Lavrentie cu ceilalţi au intrat în trapeză, iară noul începător s-a înapoiat, aducându-i apă. Când au intrat în casă, l-au aflat aşezat pe pat cu faţa în sus, mâinile pe piept, aşa îmbrăcat în toată rânduiala chipului monahicesc, cum era venit de la biserică şi sufletul lui dat lui Dumnezeu, Ziditorului său.

Născătorii acestui bătrân s-au numit Chiriac Ursa, iară soţia ce o a avut el în lume se numea Maria, care în lume s-au şi săvârşit. Maica mea a avut un frate, anume Ioan, care a fost preot în satul Ivăneşti, la ţinutul Bârladului, care a născut pe ieromonahul Theodorit, duhovnicul Sfintei Mânăstiri Agapia, şi pe monahia Anastasia, tot dintru acea mânăstire, şi pe preotul Dimitrie Badenschie la Târgul Aţiiudul şi pe Nicolae Badenschi şi pe alţii. A mai avut maică-mea încă şi pe alt frate trupesc, anume Mihail, care, când s-au pus graniţa între Moldova şi Rusia râul Prut, atuncea a rămas în casa şi răzeşia părintească în Basarabia, la un sat Plop, fiindcă bătrânul Daniil cu maica mea şi cu Ioan au rămas în Moldova.

[2] Care, în urmă fiind în vârstă, a fost ostaş, unter ofiţer în Moldova şi de colo, venind în Basarabia, s-au mutat către Domnul, aflându-se aceea în Sfânta Mânăstire Noul Neamţ la 15 zile ale lunii lui februarie în anul 1882.

[3] Care s-au săvârşit în vârstă de 5 ani la Sfânta Mânăstire Văratec.

[4] Acela era un boiernaş bătrân în acel sat vieţuind, dar de a mai avut alt nume afară de Caraiman nu pot să ştiu.

[5] Care învăţa cu mine în şcoală, însă era mai mărişor. După ce a crescut în vârstă, a fost dascăl la biserica aceluiaşi sat.

[6] Preotul Grigorie.

[7] Grad onorific în ierarhia preoţească.

[8] Comandant al unui polc, adică al unui regiment; comandant al unei formaţii militare de pază a ordinii publice.

[9] Serviciu de transport pentru călători (şi corespondenţă), cu diligenţa, folosit înainte de introducerea căilor ferate.

[10] Mânăstire mică subordonată unei mânăstiri mai mari; casă sau grup de case care aparţineau unei mânăstiri şi serveau ca loc de găzduire.

[11] Persoană care avea cheile cămării sau pivniţei şi care administra proviziile unei gospodării boiereşti sau mânăstireşti.

[12] Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la câmp, se ţin băuturi.

[13] Vas făcut din doage de lemn, cu toartă (şi capac), cu care se transportă şi în care se ţine apa.

[14] Infirmerie, spital pe lângă o mânăstire sau un aşezământ de binefacere.

[15] Loc special amenajat unde se treieră cerealele.

[16] Lichid uleios de culoare închisă obţinut din distilarea unor materiale vegetale şi folosit în special pentru ungerea osiilor carului şi căruţei, dar şi a cizmelor ţărăneşti.

[17] Produsul în lapte al animalelor mulgătoare.

[18] Grape.

[19] Vase adânci de aramă sau fontă în care se găteşte mâncarea.

[20] Piuă.

[21] Pilug, pisălog.

[22] Ştiuleţi, coceni.

[23] Baniţe.

[24] Cămaşă.

[25] Oameni din lume, mireni.

[26] Înşelător, iluzoriu.

[27] Grup de 10 călugări vârstnici care conducea mânăstirea împreună cu stareţul.

[28] Despre care nu este de cuviinţă a trece aşa în scurt cu tăcere şi să rămâie neuitat minunat sfârşitul acestui bun monah. Că el, în ziua sfârşitului său, m-a trimis pe mine la părintele său duhovnic Gherman, poruncindu-mi să-i spun că îl roagă să vie degrab să-l îmbrace în sfânta schimă cea mare a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, fiindcă el are să se răfuiască(a cere socoteală, a lămuri o neînţelegere) pe butnari(meşteri care fac sau repară vase din doage, butoaie, căzi, putini)şi degrab a muri. A mers de la chilia cea din ograda mânăstirii la chilia de afară, ce era pe malul pârâului Magherniţa, de la vale de hambarul cel mare al mânăstirii. Chemând la sineşi pe butnari, ce erau tocmiţi cu bani la mânăstire, le-a făcut socoteală în cerdacul chiliei în grab şi le-a dat rospiscă (chitanţă, dovadă) de lucrul lor şi de plata ce au primit şi ceea ce li se mai cuvenea. Eu, ducându-mă la duhovnicul Gherman şi spunându-i rugămintea părintelui Damaschin, el s-au cam zâmbit, auzind de la mine cum că s-au dus să se răfuiască cu butnarii şi că cere ca să se facă schimnic şi să se împărtăşească cu sfintele taine că degrab va muri. Din întâmplare, tocmai atuncea venind duhovnicul Gudiil cu o trebuinţă la părintele Gherman, el i-a zis: ,,Du-te, părinte Gudiil, şi vezi ce este chelarului Damaschin, că iată ce spune Andrei”.

Aşa mergând împreună cu duhovnicul Gudiil, părintele Damaschin era încă în cerdac, răfuind butnarii. M-a întrebat de i-am îndeplinit porunca şi eu i-am răspuns cum că părintele Gherman este cam bolnav, însă a trimis pe părintele duhovnic Gudiil ca să vă îndeplinească dorinţa. El i-a zis: ,,Părinte Gudiil, nu umblaţi încet, cinstite părinte, că eu degrab mă duc din lumea aceasta”. Eu, alergând la biserică, am adus felon şi epitrahil şi altele ce mai trebuiau. Am chemat şi cântăreţi şi l-au tuns şi l-au îmbrăcat în sfânta schimă acolo, în chilie. L-au împărtăşit cu preasfintele taine şi, ţinând în mâini preacinstita cruce şi lumânarea cea de ceară aprinsă, ieşind din chilie în cerdac, a chemat pe un monah, anume Ambrozie, ce era aproape cu chilia, zicându-i: ,,Părinte Ambrozie, vino degrab să zic eu pentru rugăciunile şi să începi sfinţia ta a citi pentru mine psaltirea, că eu mor”. Ambrozie, socotind că este cam de şagă această chemare, i-a răspuns, zicând: ,,Da’ nu mai crede că mori acum”. Şi părintele Damaschin i-a zis, oarecum serios: ,,Vino, că pe urmă te vei căi, însă va fi târziu”. Aşa, venind, a zis părintele Damaschin pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri şi Ambrozie, zicând amin, a început să citească psaltirea. Preacuviosul nou schimonah Damaschin, închinându-se şi punând lumânarea pe sfeşnic, a zis: ,,Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne …”. S-a aşezat cu faţa în sus pe scândurile patului cerdacului şi şi-a dat fericitul său suflet în mâinile Ziditorului nostru.

 

PC. Aduceri aminte III 1

Gropniţa Mânăstirii Neamţ

 

Dându-i-se în ştiinţă preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Neonil despre asemenea minunat sfârşit al preacuviosului stareţ, se făcea a nu crede cum că a murit. Şi l-au lăsat 4 zile acolo să stea în cerdac neîngropat, de mergea fiecare şi îl săruta cu mare dragoste. Apoi s-au făcut prohodul şi îngropare cinstită. După obiceiul ce este în Moldova la al şaselea an după moarte, dezgropându-l, s-a scris pe creştetul capului lui aceste cuvinte: ,,Schimonahul Damaschin, chelarul cel bun”, pe care orişicare va intra în gropniţa Sfintei Mânăstiri Neamţ îl va vedea. El era la statul trupului nici înalt, nici scurt, ci de mijloc. Faţa îi era curată, nasul bine potrivit, părul pe cap puţin, iar în barbă destul de des şi mai mult era sur. La vorbă era glasul deplin. La vârstă era de 65 de ani. El a ţinut multe ascultări, dar cele mai însemnate: la cămara cea mare a mânăstirii, la chelăria de unde se împărţea vinul şi la chelăria de unde se împărţea peştele şi ţinea grijă asupra a toată butnăria mânăstirii şi altele. Pe toate le-a purtat cu frica lui Dumnezeu, cu mare osârdie şi cu pace.

 

PC. Aduceri aminte III 2

Cranii ale monahilor având diverse însemnări

 

După sfârşitul lui, în grab a mai urmat şi această minune, că el avea megieş(vecin) cu chilia sa cea de la butnărie pe un alt monah, anume Theodosie. Însă acel monah nu se afla la mânăstire, când s-a săvârşit el, că era nacialnic la viile pe care le are mânăstirea lângă Iaşi, la Vişanul. Aşa primind ştiinţă despre sfârşitul lui, venind la mânăstire şi făcând o panehidă pentru părintele Damaschin, s-a pregătit să se înapoiască la ascultarea sa, având un sac-voaiaj de piele, i-am pus pâine şi altele ce mi-a poruncit şi a doua zi dimineaţa mi-a zis: ,,Du-te şi îl cheamă pe părintele duhovnic să mă facă schimnic şi să mă împărtăşească cu sfintele taine, pentru că mă cheamă părintele Damaschin ca să mă duc şi eu cu dânsul”. Aşa au şi urmat, că îndată după ce s-au îmbrăcat în sfânta schimă cea mare, s-a împărtăşit cu sfintele taine şi şi-a dat sufletul preabunului Dumnezeu.

[29] Paraclisier.

[30] Vădită, evidentă.

[31] A dubi = a tăbăci, a se argăsi.

[32] Tăvi.

[33] Produs alimentar obţinut prin măcinarea mare a cerealelor (grâului, porumbului etc).

[34] Cursar; care face sau vinde curse, capcane.

[35] Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie; administrator.

[36] Numitul mai sus Dimitrie în tinereţile sale a fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc în Sfânta Mânăstire Neamţ. Însă, în grabă fugind, hirotoniile asupra sa de ierodiacon şi ieromonah le-a câştigat pe aiurea prin chipurile ce au putut şi nu ştiu ce pricină [ispravă] va fi făcut la Schitul Ţiurţeni cel locuit de monahi. Că Meletie, episcopul Romanului, întru care eparhie se afla numitul schit, oprindu-l de liturghisit, l-a trimis la Mânăstirea Neamţului, adică la metania lui.

Preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian, fiindu-i milă de dânsul, a cerut voie şi blagoslovenie ca să liturghisească, însă numai în sihăstria Mânăstirii Secului (fiindcă în mânăstire nu se putea după predanie). El deodată a şezut liniştit acolo, dar însă cum s-a mutat către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian în anul 1834, la 4 zile octombrie, îndată lăsând sihăstria, a venit în Mânăstirea Neamţului. Fiindcă stareţ s-a ales de către fraţii soborului şi s-a pus la 19 zile ale lunii lui noiembrie preacuviosul părintele nostru arhimandrit Neonil, care din anul 1823 nu fusese aici, ci la Iaşi duhovnic mitropoliei şi egumen Mânăstirii Barboiul. Pentru aceea nu-i ştia pe toţi şi ieromonahul Dimitrie întru acea lungime de vreme în nefiinţă de stareţ şi-a adus şi pe un frate al său trupesc, anume Isaia, despre care nu am putut afla din ce loc era călugărit şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah.

Aşa făcându-se un taraf (gaşcă, clică) tăinuit şi însoţindu-se aceştia împreună cu Calinic Boţan, care era iconom mare mânăstirii şi cu alţii, tot felul de vicleşuguri au uneltit, tulburând liniştea şi pacea fraţilor soborului, până ce şi-au îndeplinit scopul. Că prin multe nedrepte pârâieturile şi clevetirile lor către înalta ocârmuire politicească şi duhovnicească au scos din înalta treaptă cu mare necinste pe preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil. Aşa măcar deşi s-a pus stareţ preacuviosul arhimandrit Mardarie după alegerea şi cererea fraţilor soborului, acei tulburători, invitaţi fiind de diavolul şi fiind iubitori de cinste prin ale lor proiectări şi pricinuiri, ziceau cum că stareţul Mardarie este rus şi nu ştie limba moldovenească, ca să vorbească cu boierii şi cu cucoanele ce vin la mânăstire.

Apoi, tot prin învoirea ocârmuirilor celor înalte, pe la sfârşitul zilelor lunii lui noiembrie în anul 1853, şi-au închipuit a fi o altă începătorie întru aceste sfinte mânăstiri împotriva hotărârii Sfinţilor Părinţi. Nevoind să ştie nicidecum nimic de legiuitul stareţ al fraţilor soborului al acestor sfinte mânăstiri, că ei acum nu erau monahi ai soborului nostru, adică o adunare de 7 membri precum îşi pusese ei numire, numită iconomiceasca ,,decasterie”. Cei mai întâiu era Calinic Boţan de la Baxanii Basarabiei, Gheorghie, tot din Basarabia, care era şi iconom mare în locul lui Boţan, Ghermano Colţa, căruia în Basarabia i-a fost familia Adam, precum mi-a spus fratele său cel trupesc Chiprian, ieromonah în Mânăstirea Călărăşeuca; Nicanor Tudor, ce fusese însurat şi ispravnic la Focşani şi se tunsese şi îmbrăcase în chipul monahicesc la Schitul Brazi, Dimitrie, despre care am pomenit mai sus, şi fratele său, Isaia. Nichifor despre care am pomenit la numărul 14 şi alţii s-au mai schimbat pe urmă.

Aşa, în anul 1840, în vremea când am fost eu rânduit paraclisiarh în Sfânta Mânăstire Secu, Dimitrie se suise şi la treapta de egumen al Mânăstirii Secu, precum am zis la numărul 17.

[37] Eclesiarh = monah care se îngrijea de biserică, mătura, aprindea candele şi lumânări, trăgea clopotele.

[38] Locuinţă temporară a unor oameni în trecere pe undeva.

[39] Eclesiarhul mare al unei mânăstiri avea în grijă toate bisericile, cu toate obiectele de cult şi odoarele bisericeşti, ca şi rânduirea slujbelor şi a clericilor care slujesc în fiecare biserică, având în subordine o seamă de monahi care se ocupau de diferite treburi, de la curăţenia în biserică, aprinderea candelelor, baterea toacei, tragerea clopotelor la întreţinerea odăjdiilor şi îngrijirea podoabelor bisericeşti etc.

[40] Acest Meletie, în urmă fiind episcop la Huşi, în anul 1856, în zilele lunii lui septembrie, aflându-se venit la noi în Mânăstirea Neamţului şi eu aflându-mă duhovnic şi eclesiarh mare al mânăstirii, într-o zi mi-a zis să merg cu dânsul pe jos, ca o primblare până în sus de mânăstire, la locul şi foişorul unde s-au schimbat la faţă chipul sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, la 28 octombrie, în anul 1822. Vorbind unul cu altul, mi-a spus şi pe toată istorisirea pentru care pricină nu am fost hirotonit ierodiacon în anul 1840.

[41] A mânea = a petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi.

[42] A heretisi = a saluta, a felicita.

[43] Cel mai probabil se referă la Biserica Sfântului Ioan Bogoslovul, adică de Dumnezeu Cuvântătorul.

[44] Bucată mică de hârtie cuprinzând o însemnare scurtă, servind ca permis, dovadă, chitanţă, bilet.

[45] Slujitor boieresc sau mânăstiresc, care era scutit de dări.

[46] Câini mari, dulăi.

[47] Foc mare, incendiu.

[48] A se sluţi = a se strâmba, a se schimonosi.

[49] Necioplit, grosolan.

[50] Bagaj cu care se mută sau călătoreşte cineva.

[51] Ciupercă comestibilă.

[52] Condică, registru.

[53] Însă fiindcă de acum despre Sfânta Mânăstire Secu prea puţin se va întâmpla a pomeni, de aceea am găsit de cuviinţă ca să nu tac măcar ceva din cele ştiute de mine şi pot folosi sufletelor omeneşti.

Una este aceasta: era acolo un bătrân cu viaţă foarte sfântă şi se purta cu smerenie şi cu prostime în ascultarea butnăriei, anume Iulian. În anul 1840, după a mea intrare în Mânăstirea Secu, toamna, văzându-l adunând nişte buruiană care se numea podbal, ce este lată la frunză în chipul frunzei de brustur, însă mai mică, l-am întrebat, zicând: ,,Da’ ce ai să faci cu acele frunze, părinte Iulian ?” Şi el mi-au răspuns, zicând: ,,Îmi învelesc picioarele în vreme de iarnă, când mă supără fierbinţeala”. În toamna anului 1841 iarăşi l-am văzut strângând frunze de aceeaşi buruiană şi i-am zis: ,,Părinte Iulian, iarăşi aduni frunze de podbal ?” El, cam zâmbind, mi-au răspuns, zicând: ,,Mai adun şi acum, că numai iarna aceasta îmi trebuieşte, fiindcă în ziua de Paşti am să mor”. Eu l-am întrebat: ,,Da’ de unde ştii că cu adevărat ai să mori în ziua de Paşti ?” El mi-au răspuns, zicând: ,,Aşa am tocmeală cu Dumnezeu”.

Apoi, în anul 1842, în sfântul şi marele post, bolnăvindu-se foarte tare, a rugat pe duhovnicul Dorothei ca să-l tundă şi să-l îmbrace în sfânta şi marea schimă a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu sfintele taine, că el numaidecât are să moară în ziua de Paşti. Aşa-numitul duhovnic, făcând pregătire cuviincioasă în sfânta şi marea vineri, după ce s-a săvârşit rânduiala cântării ceasurilor celor împărăteşti, luându-mă pe mine cu cartea Molitvelnicul, am mers amândoi la butnărie, unde era bătrânul bolnav. Începând după rânduială, mi-au poruncit de am citit canonul cel rânduit la îmbrăcarea sfintei schime celei mari monahiceşti. Săvârşind toată cealaltă rânduială, părintele duhovnic Dorothei împreună cu cântăreţii şi cu schimonahul care a primit sub mantie pe Iulian şi eu, văzându-l cum că este foarte slab, am cerut iertăciune, zicând: ,,Iartă-mă, cinstite părinte Iulian, că te văd că te duci din lumea aceasta”. El mi-a răspuns, zicând: ,,Drăguţă, ţi-am spus că până în ziua de Paşti nu mor, pentru că aşa am tocmeală cu Dumnezeu, ca atuncea să sărut icoana Învierii Domnului şi să mă împărtăşesc cu sfintele taine şi să gust pască, ouă, vin şi lapte dulce şi apoi să mor”.

Ieşind noi de acolo, lui i s-au legat limba şi a stătut aşa tăcând până în noaptea spre ziua de Paşti. Atuncea, aflându-ne noi ieşiţi cu începerea Sfintei Învieri afară din sfânta biserică, a venit un băiat de la butnărie, anume Nicolae, şi a spus părintelui duhovnic Dorothei că părintele Iulian se roagă să meargă un preot cu icoana Învierii Domnului şi cu sfintele taine ca să dea ,,Hristos a înviat” şi să-l împărtăşească degrabă. Duhovnicul Epifanie a mers cu icoana şi l-a împărtăşit. Bătrânul Iulian a zis către părintele Epifanie: ,,Cinstite părinte, am trimis un băiat să-mi aducă pască, un ou, vin şi lapte dulce ca să gust din toate şi apoi să mor. Ca atuncea când se vor trage clopotele pentru lucrarea proscomidiei, eu să mă aflu înfăşat şi pus pe năsălie”. Aşa s-a şi îndeplinit a lui voie şi mai înainte zicere. L-am prohodit şi l-am îngropat marţi în săptămâna luminată.

Iată, o, preaiubiţilor fraţi, în ce chip face Dumnezeu voia celor ce se tem de El şi rugăciunea lor o aude şi îi mântuieşte pe dânşii.

[54] Fir de aţă răsucită, din bumbac sau mătase, înfăşurat pe un sul subţire de carton, întrebuinţat la cusut, brodat, sau împletit.

[55] Decret domnesc, hârtie oficială.

[56] Cherestea.

[57] Cârmuitor al unei plăşi (subdiviziune a unui judeţ, în vechea împărţire administrativă a ţării; ocol), subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea dărilor).

[58] În trecut, ţăran scutit de dări, care avea drept unică obligaţie întreţinerea anumitor cetăţi sau drumuri; muncitor cu ziua.

[59] Pizma era că pentru ce sunt pus eu eclesiarh mare mânăstirii.

[60] Grosolan, trivial.

[61] A vorbi mult şi fără rost.

[62] Contract pe termen lung cu drept de ipotecă pe proprietatea închiriată sau arendată, plătit de cei care trăiau pe domeniile boierilor sau ale mânăstirilor; bir cârciumilor de pe moşiile boierilor sau mânăstirilor; bir de ceară şi săpun dat curţii domneşti.

[63] Măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram.

[64] Murdărit, mânjit.

[65] Cel mai probabil agârlâc, adică hărmălaie.

[66] Cel mai probabil parmaclâc, cu sensul de gard, balustradă.

[67] Baie publică.

[68] Cel mai probabil smet, adică deviz.

[69] A se vedea cartea a VII-a din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu.

[70] Iară înţelepţii bărbaţi care le-au descoperit au fost preasfinţiţii ierarhi Nectarie Sotiriopoleos, ţiitorul de loc, episcop de Roman, Meletie Istratie, episcop Huşilor, arhimandritul Nicon, egumenul Varnava, egumenul Grigorie Crupenschie, Mânăstirea Pangaraţi şi Petru Scheletie.

[71] Molipsire, contaminare; duhoare, miasmă; infecţie.

[72] Lumânări.

[73] Rugăciune.

[74] Pavecerniţă.

[75] Miezonoptică.

[76] Cocoloaşe.

[77] Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, cartea a VII-a, fila 176 până la 258.

[78] Cadă.

[79] Fiindcă chilia întru care vieţuiam de vreo 3 ani de zile se afla chiar ca un beci, care întru câtă vreme va ţinea Dumnezeu mânăstirea, din privirea că rândul chiliilor ogrăzii Sfintei Mânăstiri Secu, a celor de dedesubt, care este de miazănoapte, numai uşa o au de lemn şi fereastra din sticlă, iară încolo se poate socoti, cum am zis, chiar beci, căci sunt de piatră zidite şi în loc de pod au boltă de piatră, şi pe jos pardoseala este din lespezi de piatră.

[80] Sutcă, adică o zi şi o noapte; 24 ore.

[81] Din pricina că în acele vremi încă nu se obişnuise doctorii cu gradele a încerca fierbinţeala apei.

[82] Ghelasie pe care eu totdeauna îl pomenesc între ierodiaconi este acel numit mai sus.

[83] Zeamă.

[84] A se vedea paragrafele 30-34.

[85] Umezeală.

[86] Apă clocotită.

[87] Mucava. Carton gros folosit la cartonarea cărţilor, la confecţionarea cutiilor şi a ambalajelor.

[88] Parafrazări din II Corinteni 11, 24-31 şi 12, 7.

[89] Stareţ.