Cine e online?

Avem 49 vizitatori și nici un membru online

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 
Nimic nu este acoperit, care să nu se descopere,
şi ascuns, care să nu se cunoască
(Matei 10, 26)

 

Introducere

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.

Lumina nu mai venea de la Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, ci de pe pământ, de la oameni care credeau că ,,Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”. Iar în secolul XIX, această ‘lumină’ se răspândea mai cu seamă dinspre Apus către Răsărit şi ţintea să revoluţioneze totul în calea ei. Aşa, Europa şi împrejurimile ei trebuia să-şi schimbe nu numai înfăţişarea, ci şi mentalitatea, adăpându-se de la noi izvoare. Şi tinerii fii de boieri români vor părăsi vatra pentru a studia la Paris, Viena şi în alte capitale europene, unde vor fi iniţiaţi în ideile apusene. Ei vor fi regăsiţi mai târziu ca aparţinând lojelor masonice. Documentele anului 1848, publicate 50 ani mai târziu[1], vorbesc despre 131 studenţi cotizanţi la Societatea Studenţilor Români din Paris; ei se vor întoarce în martie 1848 pentru a participa la revoluţie.

În aceeaşi perioadă, credinţa scădea în Ţările Române. Creştinul de rând era asaltat din toate părţile de corupţie, răutate, viciu, viaţă plină de greutăţi. Păstorii vremii, îngrijoraţi, scriau pastorale şi chemau poporul să se ridice din viciile care-l asupreau[2]. Această stare era generală atât printre mireni, cât şi printre clerici. În 1844, cineva scria pe pagina unui manuscris: „La bisericile de ţară, de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chinonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

De asemenea, în 1851, într-una din epistolele sale către protopopii săi, Episcopul Filotei al Buzăului scria: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi beţivi avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul se mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrânare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”.

Tot el scria: „Tinerii şi tinerele odată se creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsea de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală ... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie ? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi ? Şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri diluate ?!”

Constantin Gane, care a consemnat vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două Principate Române, zugrăveşte o imagine foarte plastică a vieţii de zi cu zi în Iaşiul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „«E unu după miezul nopţii ... se pot deci încă face vizite ! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa ... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie ... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi ... se joacă mize de 10, de 20 mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară ... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini”[3].

 

Istoria părintelui Andronic

Despre părintele Andronic Popovici ştim deja multe din propriile-i cuvinte (a se vedea Aduceri aminte). El a alcătuit mai multe cronici ale Mânăstirii Neamţ, notând mai ales minunile şi întâmplările deosebite petrecute în mânăstire. Prima cronică a sa de acest gen a fost tipărită în 1857 în tiparniţa mânăstirii, cu titlul Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul. Biblioteca Academiei Române deţine mai multe manuscrise ale sale; de asemenea, în Biblioteca Sfântului Sinod se află un manuscris autograf al părintelui Andronic, care cuprinde un hronograf pentru anii 1700-1860.

În 1863, când se afla deja în Basarabia, de teamă să nu uite vreun amănunt, el a pus pe hârtie Istoria Mânăstirilor Neamţu şi Secu, în 4 volume, împărţită după cum urmează:

 

- volumul I: întemeierea Mânăstirii Neamţ, stareţii, sfinţii şi faptele minunate până în anul 1779;

- volumul II: întemeierea Mânăstirii Secu, stareţii, sfinţii şi faptele minunate până în anul 1775;

- volumul III: viaţa Sfântului Paisie Velicicovski şi soborul său (1754-1794);

- volumul IV: istoria soborului paisian până în anul 1860.

 

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică uriaşă, fără asemănare în literatura română. Ea reprezintă un document care atestă faptele petrecute în Ţările Române şi mai cu seamă în Mânăstirea Neamţului şi împrejurimile ei. În plus, ea constituie mărturia unui martor ocular al acestor evenimente, trăitor înPC. Par Andronic 01 duhul adevăratei Ortodoxii, care a privit cu ochi duhovniceşti cele petrecute în vremea sa.

Originalele acestor 4 volume se află în Arhivele Statului din Chişinău, iar la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti se găsesc copii ale lor. Cronica pe care o vom prezenta în continuare, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mânăstirea Neamţ printr-unul din fiii săi duhovniceşti. Această cronică o va găsi peste ani arhiereul Narcis Creţulescu.

În 1875, părintele Andronic a început o nouă cronică, mult mai amănunţită, care se află astăzi integral în Arhivele Statului din Chişinău. Despre cele două cronici ale sale, părintele Andronic spune: „Pe această sfântă istorisire o am scris aşa precum se vedea atuncea [în 1863], iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi aceasta din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.

Pentru această din urmă variantă a Istoriei sale, atât părintele Andronic, cât şi ucenici de-ai lui au venit de mai multe ori în Ţările Române, pentru a aduna cărţi, manuscrise şi documente din cele rămase în Mânăstirea Neamţ. Unele din acestea – 200 de manuscrise filocalice şi de strană provenite din Mânăstirea Neamţ – se află astăzi în Arhivele Statului din Chişinău.

În 1888, arhiereul Narcis Creţulescu, retras la Mânăstirea Neamţ, va găsi aici cronica părintelui Andronic. Pasionat de istorie, el a început să strângă documentele care mai existau în mânăstire, dorind a completa cele scrise de părintele Andronic şi a scoate la iveală pagini noi de istorie, necunoscute încă sau nelămurite pe deplin. Rămâne consemnat în scris faptul că el a plătit un preot vârstnic să-i copieze toate tomurile scrise de părintele Andronic: „Să se ştie că sfinţia sa preotul George Epure aflător la bolniţa bătrânilor din Sfânta Mânăstire Neamţul au scris această copie după rugămintea şi plata ce i-am dat eu – câte 30 de bani de coală – şi au scris-o în anul 1888 luna octombrie, ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Arhiereul Narcis Creţulescu”. Apoi, le-a completat cu lucrurile inedite pe care le cunoştea el însuşi şi cu actele care se mai aflau în mânăstire la acea vreme.

Mai există câteva notiţe făcute de el cu privire la cronica părintelui Andronic: „Tomul al IV-lea – partea a IV-a – scrisă în urmă, aşa cum se vede, este alcătuit la anul 1863 de sfinţia sa părintele duhovnic Andronic din acest sobor. La anul 1876 a reprodus-o în alt exemplar mai pe larg din 225 de file, pe care nu l-am văzut până în momentul când scriu aici. Autorul şi-a scris istoria din 1863 aşa ca o pânză, fără nici un titlu, ceea ce înfăţoşază întârziere la consultat, fiindcă nu are nici tablă de materii. Noi, cu voia autorului, fiindu-ne şi prieten (vezi scrisorile sale), am plătit unui preot şi ne-a copiat acest exemplar din anul 1863, adăugându-i preotul şi tablă de materie, precum se vede – fila 96-100 – ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Lucrarea părintelui Andronic este de faţă, cetitorul este volnic să o cetească şi să o judece după ipomoclionul (limba cântarului care ne arată direcţia) minţii sale, ştiind că noi în textul său nu am schimbat nici o iotă”.

„Eu arhiereul Narcis Creţulescu, proin[4] Botoşineanul, vin cu 25 ani în urma părintelui Andronic şi cercetez, cu acelaşi drept, trecutul istoric al Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, şi paralel cu sfinţia sa am cercetat şi am capitalizat şi alte idei din alte fântâni mai largi şi mai adânci care nu sunt cuprinse în scriptul părintelui Andronic. Pe aceste idei voiesc a le scrie acum aicea, cât s-a putea mai scurt şi mai repede. Pentru că presupun că cetitorul va şti din istoria precedentă a părintelui Andronic, care este scrisă cu probe documentale, faptele stareţilor următori lui Paisie, silindu-se a lăuda conduita lor, chiar şi când nu era aşa şi erau nemorali, de aceea noi scriem aicea sumar ceea ce tace sfinţia sa, sau ceea ce vedem în zare numai printre rândurile cărţii sfinţiei sale, sau aceea ce ştim altfel – divergenţa ideilor”.

 


[1] Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, Bucureşti, 1898, vol. I, p. 80-84.

[2] A se vedea Carte de blestem împotriva celor ce fac lux, Iaşi, 1781; Carte de blestem împotriva celor ce înjură de Lege, Cruce, suflet, Pricestanie, Iaşi, 1829 etc.

[3] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ediţia a cincea, Chişinău, 1991, vol. II, p. 502-503, apud Iancu Ghica.

[4] Fost.