Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I-VIII)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 
Nimic nu este acoperit, care să nu se descopere,
şi ascuns, care să nu se cunoască
(Matei 10, 26)

 

Introducere

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.

Lumina nu mai venea de la Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, ci de pe pământ, de la oameni care credeau că ,,Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”. Iar în secolul XIX, această ‘lumină’ se răspândea mai cu seamă dinspre Apus către Răsărit şi ţintea să revoluţioneze totul în calea ei. Aşa, Europa şi împrejurimile ei trebuia să-şi schimbe nu numai înfăţişarea, ci şi mentalitatea, adăpându-se de la noi izvoare. Şi tinerii fii de boieri români vor părăsi vatra pentru a studia la Paris, Viena şi în alte capitale europene, unde vor fi iniţiaţi în ideile apusene. Ei vor fi regăsiţi mai târziu ca aparţinând lojelor masonice. Documentele anului 1848, publicate 50 ani mai târziu[1], vorbesc despre 131 studenţi cotizanţi la Societatea Studenţilor Români din Paris; ei se vor întoarce în martie 1848 pentru a participa la revoluţie.

În aceeaşi perioadă, credinţa scădea în Ţările Române. Creştinul de rând era asaltat din toate părţile de corupţie, răutate, viciu, viaţă plină de greutăţi. Păstorii vremii, îngrijoraţi, scriau pastorale şi chemau poporul să se ridice din viciile care-l asupreau[2]. Această stare era generală atât printre mireni, cât şi printre clerici. În 1844, cineva scria pe pagina unui manuscris: „La bisericile de ţară, de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chinonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

De asemenea, în 1851, într-una din epistolele sale către protopopii săi, Episcopul Filotei al Buzăului scria: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi beţivi avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul se mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrânare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”.

Tot el scria: „Tinerii şi tinerele odată se creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsea de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală ... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie ? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi ? Şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri diluate ?!”

Constantin Gane, care a consemnat vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două Principate Române, zugrăveşte o imagine foarte plastică a vieţii de zi cu zi în Iaşiul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „«E unu după miezul nopţii ... se pot deci încă face vizite ! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa ... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie ... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi ... se joacă mize de 10, de 20 mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară ... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini”[3].

 

Istoria părintelui Andronic

Despre părintele Andronic Popovici ştim deja multe din propriile-i cuvinte (a se vedea Aduceri aminte). El a alcătuit mai multe cronici ale Mânăstirii Neamţ, notând mai ales minunile şi întâmplările deosebite petrecute în mânăstire. Prima cronică a sa de acest gen a fost tipărită în 1857 în tiparniţa mânăstirii, cu titlul Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul. Biblioteca Academiei Române deţine mai multe manuscrise ale sale; de asemenea, în Biblioteca Sfântului Sinod se află un manuscris autograf al părintelui Andronic, care cuprinde un hronograf pentru anii 1700-1860.

În 1863, când se afla deja în Basarabia, de teamă să nu uite vreun amănunt, el a pus pe hârtie Istoria Mânăstirilor Neamţu şi Secu, în 4 volume, împărţită după cum urmează:

 

- volumul I: întemeierea Mânăstirii Neamţ, stareţii, sfinţii şi faptele minunate până în anul 1779;

- volumul II: întemeierea Mânăstirii Secu, stareţii, sfinţii şi faptele minunate până în anul 1775;

- volumul III: viaţa Sfântului Paisie Velicicovski şi soborul său (1754-1794);

- volumul IV: istoria soborului paisian până în anul 1860.

 

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică uriaşă, fără asemănare în literatura română. Ea reprezintă un document care atestă faptele petrecute în Ţările Române şi mai cu seamă în Mânăstirea Neamţului şi împrejurimile ei. În plus, ea constituie mărturia unui martor ocular al acestor evenimente, trăitor în duhul adevăratei Ortodoxii, care a privit cu ochi duhovniceşti cele petrecute în vremea sa.PC. Par Andronic 01

Originalele acestor 4 volume se află în Arhivele Statului din Chişinău, iar la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti se găsesc copii ale lor. Cronica pe care o vom prezenta în continuare, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mânăstirea Neamţ printr-unul din fiii săi duhovniceşti. Această cronică o va găsi peste ani arhiereul Narcis Creţulescu.

În 1875, părintele Andronic a început o nouă cronică, mult mai amănunţită, care se află astăzi integral în Arhivele Statului din Chişinău. Despre cele două cronici ale sale, părintele Andronic spune: „Pe această sfântă istorisire o am scris aşa precum se vedea atuncea [în 1863], iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi aceasta din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.

Pentru această din urmă variantă a Istoriei sale, atât părintele Andronic, cât şi ucenici de-ai lui au venit de mai multe ori în Ţările Române, pentru a aduna cărţi, manuscrise şi documente din cele rămase în Mânăstirea Neamţ. Unele din acestea – 200 de manuscrise filocalice şi de strană provenite din Mânăstirea Neamţ – se află astăzi în Arhivele Statului din Chişinău.

În 1888, arhiereul Narcis Creţulescu, retras la Mânăstirea Neamţ, va găsi aici cronica părintelui Andronic. Pasionat de istorie, el a început să strângă documentele care mai existau în mânăstire, dorind a completa cele scrise de părintele Andronic şi a scoate la iveală pagini noi de istorie, necunoscute încă sau nelămurite pe deplin. Rămâne consemnat în scris faptul că el a plătit un preot vârstnic să-i copieze toate tomurile scrise de părintele Andronic: „Să se ştie că sfinţia sa preotul George Epure aflător la bolniţa bătrânilor din Sfânta Mânăstire Neamţul au scris această copie după rugămintea şi plata ce i-am dat eu – câte 30 de bani de coală – şi au scris-o în anul 1888 luna octomvrie, ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Arhiereul Narcis Creţulescu”. Apoi, le-a completat cu lucrurile inedite pe care le cunoştea el însuşi şi cu actele care se mai aflau în mânăstire la acea vreme.

Mai există câteva notiţe făcute de el cu privire la cronica părintelui Andronic: „Tomul al IV-lea – partea a IV-a – scrisă în urmă, aşa cum se vede, este alcătuit la anul 1863 de sfinţia sa părintele duhovnic Andronic din acest sobor. La anul 1876 a reprodus-o în alt exemplar mai pe larg din 225 de file, pe care nu l-am văzut până în momentul când scriu aici. Autorul şi-a scris istoria din 1863 aşa ca o pânză, fără nici un titlu, ceea ce înfăţoşază întârziere la consultat, fiindcă nu are nici tablă de materii. Noi, cu voia autorului, fiindu-ne şi prieten (vezi scrisorile sale), am plătit unui preot şi ne-a copiat acest exemplar din anul 1863, adăugându-i preotul şi tablă de materie, precum se vede – fila 96-100 – ca să fie pentru trebuinţa bibliotecii mele. Lucrarea părintelui Andronic este de faţă, cetitorul este volnic să o cetească şi să o judece după ipomoclionul (limba cântarului care ne arată direcţia) minţii sale, ştiind că noi în textul său nu am schimbat nici o iotă”.

„Eu arhiereul Narcis Creţulescu, proin[4] Botoşineanul, vin cu 25 ani în urma părintelui Andronic şi cercetez, cu acelaşi drept, trecutul istoric al Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, şi paralel cu sfinţia sa am cercetat şi am capitalizat şi alte idei din alte fântâni mai largi şi mai adânci care nu sunt cuprinse în scriptul părintelui Andronic. Pe aceste idei voiesc a le scrie acum aicea, cât s-a putea mai scurt şi mai repede. Pentru că presupun că cetitorul va şti din istoria precedentă a părintelui Andronic, care este scrisă cu probe documentale, faptele stareţilor următori lui Paisie, silindu-se a lăuda conduita lor, chiar şi când nu era aşa şi erau nemorali, de aceea noi scriem aicea sumar ceea ce tace sfinţia sa, sau ceea ce vedem în zare numai printre rândurile cărţii sfinţiei sale, sau aceea ce ştim altfel – divergenţa ideilor”.

 

 

Câteva lămuriri privind personalităţile vremii, consemnate în paginile acestei Istorii

Grigorie Ghica

Grigorie Alexandru Ghica (1807-1857) a fost numit domn al Moldovei, sub numele de Grigorie al V-lea Ghica, de către Reşid Paşa la 22 iulie 1849. El a susţinut unirea celor două Principate Române şi a mijlocit pe lângă sultan ca ultimii proscrişi din timpul revoluţiei de la 1848 să se întoarcă din surghiunul în care au fost trimişi pe la mânăstiri sau din Bucovina în 1851.

Ajuns pe tron, Grigorie Ghica a luat mai multe măsuri care prevesteau ce va urma: „Dorind deci ca împreună cu tovarăşii săi de luptă, cei foşti pe la închisori, pe la mânăstiri şi prin surghiunuri, să poată lucra întru fericirea patriei, prima lui grijă fu să schimbe pe miniştrii lui Mihai Sturza, înlocuindu-i cu oameni de-ai săi. A doua lui grijă fu să ‘măture judecătorii vechi din slujbe până la unul’ rânduind pe alţii după arătarea sa. A treia lui grijă fu să înlăture pe cât se putea din toate slujbele pe boierii cei bătrâni ‘încredinţând posturile publice tinerilor ce se închinau ideilorPC. Par Andronic 02 moderne, predicând o reformă radicală a ţării’. Pe urmă a înfiinţat corpul jandarmeriei (în locul vechilor ‘slujitori’), rânduindu-l pe picior ostăşesc şi întrupând pe tot ţinutul câte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofiţerii lor, al cărui buget se urca la un milion de lei pe an”[5].

 

Marcă poştală cu chipul domnitorului Grigorie Ghica

 

Aceasta va fi prima poliţie politică la români, având în vedere că reglementările care o priveau erau prea puţin puse în aplicare. Modelul unei astfel de poliţii a fost importat din Franţa.

În ce-i priveşte pe revoluţionarii paşoptişti, ei vor activa prin intermediul societăţilor literare, artistice sau filantropice care vor sluji drept paravan pentru lojile masonice. De asemenea, ei vor fi prezenţi în divan şi la guvernare.

Dar pe 15 iulie 1856, Grigorie Ghica va fi mazilit. El va pleca în Franţa pentru a se întâlni cu Napoleon al III-lea care sprijinea, prin consulii francezi de la Bucureşti şi de la Iaşi, modernizarea Principatelor Române. Dar împăratul francez nu-l va primi în audienţă, iar el, pradă deznădejdii, se va împuşca pe 24 august 1857. El a lăsat o ultimă scrisoare, în care scria: „Sunt victima unei uneltiri înfiorătoare, nu mai pot rămâne în viaţă. Va veni ziua când adevărul va ieşi la lumină. Îmi aştept duşmanii în faţa judecăţii lui Dumnezeu”[6].

 

Dionisie Romano

Dionisie Romano[7] (1806-1873), în ultimii ani de viaţă episcop al Buzăului (1865-1873), s-a născut la 1806 în Sălişte, lângă Sibiu, şi a venit la Mânăstirea Secu prin 1823, unde a fost şi călugărit. Cu o fire neascultătoare şi răzvrătită, nu a stat prea multă vreme în mânăstire, ci dorind să se afirme vine la Bucureşti prin 1825-1827 să înveţe la Sfântul Sava. El a mers la mitropolitul Veniamin Costachi pentru a fi trecut pe lista tinerilor pe care acesta îi trimitea la Bucureşti, dar mitropolitul nu o va face; el a încercat să obţină acelaşi lucru de la mitropolitul Sofronie Miclescu, succesorul său, pe atunci episcop de Huşi, dar nici el nu-l va sprijini.

Atunci a încercat să se strecoare spre Bucureşti însoţindu-l pe un părinte trimis de stareţ la Mânăstirea Cernica pentru a-i învăţa pe monahii de acolo meşteşugul postăvăriei. Din Cernica a plecat la mitropolie, în Bucureşti, unde mitropolitul Grigorie Dascălul îl va trimite înapoi la mânăstire. Văzând că nu-şi dobândeşte dorinţa, el va ieşi cu totul de sub autoritatea ecleziastică şi se va angaja tipograf la tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu. În timpul exilului în Basarabia al mitropolitului Grigorie Dascălul, el a intrat sub protecţia Episcopului Ilarion al Argeşului, care îl va hirotoni ierodiacon.

Între anii 1832-1841, el s-a aflat în Buzău, la tipografia de acolo. După 1841 îl regăsim în Bucureşti, ocupându-se de îngrijirea mai multor cărţi, traduse din limba franceză. Anul 1855 îl găseşte la Iaşi, de unde este impus ca stareţ la Mânăstirea Neamţ de domnitorul Grigorie Ghica. Privind plecarea lui din Mânăstirea Neamţ, părintele Andronic ne spune: ,,Netrecând însă multă vreme după aceasta, domnul Moldovei Grigorie Ghica, mazilindu-se din numita domnie, a mers la Paris de s-a împuşcat singur, iar noi, fraţii soborului Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, am început a ne lupta cu părutul stareţ, arhimandrit Dionisie cel pus cu silnicie de Grigorie Ghica, precum am zis. A ţinut lupta aceasta din 10 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, şi până la sfârşitul arătatului an. Adică până ce, cu mare greu, s-au izbăvit mânăstirile noastre de dânsul numai prin însăşi fuga lui, cu înţeleptele lucrări ale prea sfinţitului mitropolit Sofronie şi ale binecredinciosului boier Theodor Baloş[8] Caimacamul, ocârmuitorul Moldovei, care a venit însuşi şi a stătut în mânăstire la noi o săptămână întreagă, cercetând pe toate prihănitele căi ale lui Dionisie”.

După plecarea din Mânăstirea Neamţ, el se întoarce la Buzău, lângă binefăcătorul său, Episcopul Filotei al Buzăului, pe care-l va trăda în 1859, când Cuza va confisca uriaşa avere a episcopiei, contribuind astfel la năruirea muncii lui de o viaţă. Mai apoi, îi va lua şi scaunul în 1865, după ce reuşeşte prin manevre politice să-i şantajeze pe ierarhi să-l hirotonească episcop. Până la acea vreme, extrem de favorabilă pentru oameni precum Dionisie Romano, ierarhii refuzaseră cu obstinaţie să-l hirotonească, cunoscându-i viaţa imorală.PC. Par Andronic 04

Ajuns episcop al Buzăului, el a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a distruge mânăstirile din eparhie, în special prin întemeierea de şcoli pentru copii în toate mânăstirile şi schiturile, în detrimentul vieţii monahale. Atitudinea lui plină de ură faţă de monahism este zugrăvită minunat de părintele Andronic în Aduceri aminte.

În ciuda acestor adevăruri istorice, Dionisie Romano se ‘bucură’ astăzi de o biografie luminoasă, fiind socotit unul din marii ierarhi cărturari ai veacului XIX, un deschizător de drumuri. Nu se uită a se preciza donaţia pe care a făcut-o Academiei Române, din care făceau parte operele complete ale lui Voltaire, ca şi ale multor altora asemenea lui.

 

Sofronie Vârnav

Sofronie Vârnav[9] (1813-1868), pe numele său de mirean Scarlat, a studiat la început cu arhimandritul Sofronie Miclescu; abandonează însă repede şcoala şi pleacă la Cernăuţi şi de aici la Paris, unde îşi continuă studiile de drept, litere şi filozofie. Ia parte activ la Revoluţia de la 1848 în Franţa, ca membru al Gărzii Naţionale. Fondează Biblioteca Română din Paris, local în care mai târziu se va amenaja capela română din Paris.

Decan al studenţilor români din Paris, el va îndeplini funcţia de secretar, casier şi bibliotecar al Societăţii Studenţilor Români din Paris, principala lojă masonică română din Paris. El va fi şi membru al societăţii Însocierea Lazariană pentru educaţia copiilor în ţară în limba română.

Aşa cum relatează părintele Andronic în Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, după cei 16 ani petrecuţi la Paris, în martie 1848, el revine în ţară, împreună cu mai mult de 160 studenţi români din capitala Franţei, pentru a participa la evenimentele de aici. Pe 5 aprilie 1848, după eşuarea loviturii de stat plănuită la Iaşi, numele lui apare pe o listă a „ministerului trebilor dinlăuntru”, fiind cel dintâi din lista proscrişilor ce trebuie arestaţi de îndată ce ar încerca să intre în Moldova.

După viforul anului 1848 şi venirea pe tronul Moldovei a lui Grigorie Ghica, prietenul şi conducătorul din umbră al partidei unioniste, el apare ca tuns în monahism la Mânăstirea Neamţ. Unii istorici consemnează că, fire iute şi necumpătată, Scarlat Vârnav va înfăptui o crimă şi tulburat de fapta comisă se va retrage la Mânăstirea Neamţ. Mitropolitul Sofronie Miclescu, cel care i-a fost odinioară profesor, aflând de venirea sa la Neamţ, îl va călugări dându-i numele său şi încercând să-l înveţe cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dar după primele zile de călugărie, crezându-se iertat, a luat de la capăt fărădelegile sale.

În iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte şef al comitetului de ,,reeducare” al mânăstirii pe cel care a fost cunoscut mai târziu în Bucureşti drept Popa Vârnav[10]. El va ‘domni’ peste mânăstire până în 1862; stareţul Gherasim va fi deposedat de orice putere de decizie în mânăstire. În 1862, Popa Vârnav va da foc mânăstirii, aşa cum va mărturisi el însuşi pe patul de moarte, şi va părăsi mânăstirea de teama furiei monahilor care rămăseseră fără nenumăratele manuscrise lăsate moştenire de Sfântul Paisie, cea mai preţioasă avere a Neamţului.

El va căuta să urce treptele ecleziastice, dar nu va reuşi să treacă de treapta de protosinghel. Văzând că nu face carieră în Biserică, a părăsit cele bisericeşti şi a început să practice avocatura implicându-se mai ales în procese împotriva evreilor, al căror număr şi influenţă creştea zilnic în Principate, din cauza trecerilor ilegale din Galiţia în Moldova. Va muri otrăvit, în chinuri groaznice.

 

* * *

 

Istoria a consemnat în multe feluri faptul că paşoptiştii nu erau mânaţi de gânduri evlavioase când venea vorbea de cele ale Bisericii. Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu dezvăluie încă o pagină de istorie despre această atitudine a marilor bărbaţi de stat ai vremii faţă de monahism, vârful de lance al Bisericii. Înstrăinaţi de vatra ortodoxă a satului românesc şi deja tributari ideologiilor care spulberau pur şi simplu înţelepciunea curată, izvorâtă din credinţă, înlocuind-o cu sofisme tâmpe, întunecaţi de o viaţă lipsită de adevăratele virtuţi şi înclinată doar spre cele trupeşti, ei vroiau să dezrădăcineze tot ce însemna tradiţie şi tradiţionalism.

Aşa se face că prefacerile care au loc în Biserica Ortodoxă Română începând din vremea domniei lui Cuza până în anii ‘1930 vor strămuta pur şi simplu Biserica de pe temelia sa canonico-dogmatică pe o temelie legislativă creată pentru a se îmbina cu cea a statului modern, în cadrul căruia Biserica nu este nimic altceva decât un departament al statului, o instituţie aflată la bunul plac al guvernului, pierzându-şi treptat adevăratul rol, de dătătoare şi păstrătoare a harului mântuitor şi aducător de sfinţenie.

 

 

Fragmente din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu

Între toate acestea, în anul 1854, aflându-se oştile Imperiului Rusiei prin Principatul Moldovei, părintele arhimandrit şi stareţ Natanail le făcea ajutor după puterea mânăstirii; şi când s-au dus la Silistra oştirile, atunci părintele stareţ a dat din partea mânăstirii 10 care mari legate cu fier cu câte 10 boi, cu argaţi şi cheltuiala mânăstirii, rânduind şi un monah îngrijitor pentru ţinerea acestora în bună stare; dar pe urmă întorcându-se oştirile ruse în ţara lor, şi în Moldova intrând oştile nemţeşti, atunci domnul Moldovei Grigorie Ghica a voit să-şi izbândească asupra Mânăstirii Neamţului, pentru că a dat ajutor oştirii ruseşti pravoslavnice.

Şi negăsind alte pricini, şi citind paragraful al 5-lea din Aşezământul preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie Velicikovski, unde hotărăşte sfinţia sa că „monahii cei cărturari din soborul sfinţiei sale să citească învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care povăţuiesc drept spre înţelegerea Sfintelor Scripturi şi spre cunoştinţa dogmelor credinţei celei pravoslavnice a Bisericii Soborniceşti”, şi uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mânăstirea Neamţului seminariu, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.

Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mânăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mânăstire marţi seara la începutul sfântului şi marelui post, în vremea pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întruPC. Par Andronic 05 un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mânăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mânăstirii.

 

Comitetul unionist din Iaşi, 1857: 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) Mihail Kogălniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrojeni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza

 

Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mânăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi poliţ-maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi întrarmaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mânăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la părintele arhimandrit Natanail, stareţul mânăstirii, zicând că stareţul ţine în mânăstire spioni ruseşti.

Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, punându-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de poliţ-maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la sfânta icoană cea făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionatan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi[11] cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.

Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mânăstire ? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.

Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi Împărat David, adică: Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat. Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând (Psalmi 54, 12-15); şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: Să vină dar moartea preste ei, şi să se pogoare la Iad de vii, că vicleşug este în lăcaşurile lor (Psalmi 54, 16-17), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că de va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pre acela Dumnezeu (I Corinteni 3, 17).

Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a sfântului şi marelui post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[12], cu poruncă de a scos din stăreţie pe părintele arhimandrit Natanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.

Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mânăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mânăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mânăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mânăstirii.

Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mânăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.

După acestea, netrecând multă vreme, a venit la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Preacurata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mânăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.

Şi netrecând multă vreme, a trimis domnul Grigorie Ghica altă poruncă, ca Mânăstirea Neamţului să facă numaidecât cu a sa cheltuială în Târgul Neamţului sinagogă evreiască. Şi nevoind soborul a-i împlini această nelegiuită poruncă, el a trimis pe un boier spre execuţie în mânăstire, ca să silească pe sobor spre a-i împlini citata poruncă, căruia boier îi plătea mânăstirea pe fiecare zi câte doi galbeni austrieci şi la doi slujitori un galben pe fiecare zi, osebit de mâncare şi de băutură pentru dânşii şi pentru cai, vreme de trei luni de zile, până ce a pus mânăstirea 2.000 de galbeni cheltuială şi osebit material, de s-a făcut sinagogă evreiască în ce chip au cerut evreii la domnitorul Grigorie Ghica[13].

Eu voiam ca pe acestea şi alte tiranii ce s-au lucrat împotriva soborului să le cinstesc cu tăcere, dar însă mi-am luat de seamă cum că mai bine este a şti şi urmaşii că nu întru alt chip, ci cu acest fel de silnicii s-a primit seminarul în Mânăstirea Neamţului, prin care a venit şi focul iadului în ea: putoarea tutunului[14] şi mâncarea cărnii – batjocoritoarele tagmei călugăreşti şi defăimătoarele tagmei călugăreşti şi Sfintelor Scripturi la iveală, care rele întrebuinţări necinstitoare tagmei călugăreşti, precum am zis, măcar deşi mai înainte se aflau câte pe undeva, însă tainic, iar în timpul ocârmuirii arhimandritului Antonie te înnăduşea fumul tutunului când intrai în chiliile stăreţeşti. Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului.

Căci cu pricina greutăţii claselor programului ce s-a pus de ministrul bisericesc pentru această seminarie, în ce chip pare-mi-se că nici întru o parte de loc prin prejur se va fi aflând, au trebuit ca numaidecât prin silniciile ministrului bisericesc şi prin îngrozirile cu surgunii [surghiunii] şi cu pierdere de istov[15] a tuturor drepturilor mânăstirii să primească soborul măcar şi nevrând pe arhimandritul Dionisie Romano[16], cu numele cum că este stareţul acestor mânăstiri pe care domnul Grigorie Ghica mai întâi l-a rânduit la aceste mânăstiri locotenent de stareţ în locul arhimandritului Antonie, după cum şi însuşi prea sfinţitul mitropolit Sofronie, la mai în 19 zile, anul 1855, a făcut cunoscut soborului despre aceasta. Dar el a stat în Târgul Neamţului până ce marele logofăt Gheorghe Sturza şi cu beizadeaua[17] Iancu Ghica[18] şi Grigorie Cozadin, cei ce erau rânduiţi spre această lucrare, au silnicit soborul lavrei cu feluri de îngroziri ca să dea în scris cum că-l cere de stareţ mânăstirea pe Dionisie, şi încă cu rugăminte; precum şi de seminar se zice că s-a rugat soborul ca să fie înlăuntrul mânăstirii, despre care cred că veţi fi înţeles cum s-a rugat.

Şi aşa la mai în 24 de zile, nefiind cu putinţă a scăpa din mâna silnicilor şi făcându-se acest înscris de către sobor, ca rugându-se, după cum am zis, precum l-a dictat Iancu Ghica, apoi în 25 mai au făcut şi acei boieri răspuns către domnul Grigorie Ghica cât de bine au isprăvit ei trebuşoara aceasta, şi între altele i-au scris şi aceste laude, cum că prin chemarea părintelui arhimandrit Dionisie[19], a zidit Grigorie Ghica din nou acest sfânt locaş şi a întărit casa lui Dumnezeu, şi a depărtat din ea pentru totdeauna necuviinţele care au tulburat liniştea şi au învăluit interesele ei, au scăzut averea ei şi i-au adus şi defăimare şi altele.

Iar după ce au aşezat pe arhimandritul Dionisie acei boieri în strana stăreţească în soborniceasca biserică, apoi în cuvântul ce l-a făcut către sobor Gheorghe Sturza a zis între altele aşa: cum că „Numai de la un asemenea bărbat se poate aştepta înflorirea acestor mânăstiri, întemeierea credinţei, lăţirea cunoştinţelor, îmbunătăţirea clerului şi renaşterea morală a întregii ţări. Îmbrăţoşaţi-l dar, daţi-i ascultarea cuvenită” şi altele. Vai de noi ! Vai de noi ! Dar mai vai şi amar de acei ce şi-au pus nădejdea fericirii lor spre acest fel de om, care nici pe sineşi nu se poate povăţui spre mântuire ! Apoi întorcându-se Gheorghe Sturza către arhimandritul Dionisie i-a zis: „Primeşte această numeroasă turmă sufletească pe care părinteasca îngrijire a domnitorului o încredinţează prin mine” şi altele; iată cine încredinţează pe soborul Lavrei Neamţului în seama arhimandritului Dionisie ...

După aceasta a făcut şi arhimandritul Dionisie un cuvânt către sobor, în care între altele a zis aşa: „Părinţilor şi fraţilor, scopul mântuitor care a adunat pe toţi petrecătorii în această sfântă mânăstire nimeni nu se poate îndoi că este mântuirea sufletului, petrecerea după poruncile şi legea Domnului întru o viaţă neprihănită” şi altele; apoi a adăugat zicând: „Chem şi rog pe toţi bărbaţii iubitori de bine să se adune împrejurul meu: mă veţi găsi gata la tot ce este bun şi folositor; voi înlesni fiecăruia cu plăcere calea spre fapta bună, voi avea priveghere PC. Par Andronic 06neadormită a întâmpina pe cât se va putea trebuinţele duhovniceşti şi materiale ale fiecăruia cu ajutorul lui Dumnezeu, voi întinde mâna şi voi ridica pe cel căzut, voi sprijini pe cel ce se poticneşte, voi încuraja pe cel deznădăjduit şi deprins din tinereţe cu suferinţele, voi şti să sufăr cu cel ce suferă, să rabd cu cei ce pătimesc, să plâng cu cei ce lăcrimează” şi altele.

 

Bustul lui Dionisie Romano de pe Aleea Academicienilor din Sălişte

 

Vedeţi, iubiţilor cititori şi cunoaşteţi că cuvintele lui ar rămânea să fie de om dulce la cuvânt şi îmbunătăţit, şi care l-ar durea inima şi şi-ar pune sufletul pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi pentru cinste şi îmbunătăţirea unei aşa de mari lavre; dar fiindcă cuvintele Mântuitorului sunt foarte adevărate, pentru aceasta, ca să aibă ele şi mai mare tărie, zice că cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece (Marcu 13, 31), apoi iarăşi zice: Amin, amin, grăiesc vouă: cela ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar (Ioan 10, 1). Deci este cunoscut cum că arhimandritul Dionisie a intrat stareţ acestor sfinte mânăstiri nu prin uşă, cu buna voinţă a soborului, căci nici nu-l ştia soborul bine cine este, ca să-l ceară de stareţ; şi pentru aceea nici nu a urmat ca un stareţ, potrivit chemării sale, după cum veţi vedea:

că în 5 zile ale lunii lui iunie s-a pus stareţ soborului cu chipul care s-a arătat, însă încă până a nu se ridica în scaunul stăreţiei, cum a intrat în mijlocul acestui sobor, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, fără a se sfătui cu cineva din părinţii soborului, îndată a început a sfărâma zidirile ctitoriceşti, după împuternicirea ce zicea el că are de la domnul Grigorie Ghica, încât puţin de nu a rămas Mânăstirea Neamţului, în scurtul timp al stăreţiei lui, ca o urâciune a pustiirii.

Iar părintele arhimandrit şi stareţ Natanail, după scoaterea sa din stăreţie în anul 1855 februarie în 24, mai liniştindu-se la chilie până la sosirea în stăreţie a acestui Dionisie, acesta în grabă l-a izgonit din sobor cu mare neomenie şi a umblat zbuciumându-se din loc în loc până în anul 1856, când, atunci, în luna lui mai, aflându-se la o moşie a mânăstirii, anume Oancea, acolo foarte tare s-a bolnăvit; şi împărtăşindu-se cu sfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, s-a mutat către Domnul când îi citeam eu rânduiala la ieşirea sufletului, mai în 29 zile, marţi, în săptămâna a şaptea după Paşti, şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Mânăstirii Neamţului.

Încă să se ştie şi aceasta, că şcoala publică din Târgul Neamţului o a zidit părintele arhimandrit şi stareţ Neonil, cu aşa hotărâre, ca să se înveţe copiii învăţături bisericeşti, şi profesorul să fie faţă duhovnicească, călugăr, iar nu politicească, nici măcar preot de mir; şi aşa a urmat din anul 1853, de când s-a înfiinţat, până în anul 1855, mai în 20 zile, neamestecându-se ministrul bisericesc întru nimic în trebile acestei şcoli, iar atunci îndată şi-a aflat loc ministrul prin arhimandritul Dionisie, când încă nici nu intrase stareţ, şi când încă nici măcar locotenent de stareţ nu intrase el pe poarta mânăstirii, că voind să se îmbuneze a arătat ministrului bisericesc că acea şcoală se afla foarte în proastă stare; însă el s-a lăudat că intrând stareţ o va îmbunătăţi.

Totodată, cum a intrat stareţ, a şi început a trimite la ministru catalog pentru cei ce învaţă şi a cerut ca să se trimită de acolo om la examen, apoi a tocmit tot el şi profesori mireni la această şcoală, cărora pe toată luna le dădea mulţime de bani leafă din cămara mânăstirii, şi slugile lor aşijderea erau tocmite tot de către mânăstire cu însemnat condei de bani leafă pe fiecare lună, şi osebit de casă şi de alte înlesniri ce li se făcea de către mânăstire, şi de masă, care cu zacuscă cu tot trebuia să fie de 4 ori pe fiecare zi şi aceea nu mai prost, fără numai de cărnării, unturi şi peşte, măcar de ar fi fost şi în zi de post; apoi mai trebuia încă pe fiecare lună ca să cheltuiască mânăstirea vreo 300 de lei pe cafea, dulceţi şi ceai, tot pentru dânşii.

După aceasta, aşezând şi şcoala primară şi gimnaziul în Târgul Neamţului, a amăgit prin îngroziri viclene pe unii din părinţii soborului, de au iscălit un jurnal, pe care el ştia cum l-a alcătuit pentru acea şcoală, speriind pe părinţi că dacă nu vor iscăli, apoi în puţină vreme va fi plină mânăstirea de copii la acea şcoală, căreia i-a şi scos el hrisov deosebit, măcar că tocmai cum a voit să-l scoată nu a putut, fiindcă părinţii duhovnici ai soborului, simţind această lucrare, au protestat pe la locurile cuviincioase, şi el, văzând că nu a putut scoate hrisovul în ce chip a voit, a început a îngrozi cu surgunii [surghiunii] pe părinţii cei ce au protestat, aducând spre a-i îngrozi pe Constantin Negri la mânăstire, însă nu a isprăvit nimic.

Deci adunându-se copii la acea şcoală, a îndatorit el pe cămara mânăstirii ca să-i caute cu toate cele trebuincioase, precum cu mâncare bună, cum porunceau profesorii, cu haine bune şi cu încălţări, cu cărţile, cu hârtia, cu condeiele câte le trebuiau şi altele, încât osebit de tot ajutorul putincios al mânăstirii, numai într-un an am cheltuit şi bani cu ţinerea acelei şcoli mulţime de mii de lei.

Iar arhimandritul Antonie, care fusese locotenent de stareţ şi iscălise programele, după ce s-a dus de la mânăstire, netrecând multă vreme, îndată a înnebunit şi a şi orbit, însă arhimandritul Dionisie cu tovarăşii şi partizanii săi nimic nu au luat în băgare de seamă aceasta, ci prin silniciile cu care au putut au pus în lucrare şi au vârât seminarul deasupra soborniceştii trapeze. Şi ministrul bisericesc a trimis rector la această seminarie din partea sa, hotărând mânăstirii ca pe fiecare an, osebit de casă, de masă şi de altele, să-i dea leafă câte 200 de galbeni austrieci, şi osebit 1500 de lei de cheltuială, pentru că a venit din ţara nemţească în Moldova. Apoi a mai trimis ministrul bisericesc şi alţi profesori la acest seminar, cărora însuşi arhimandritul Dionisie le-a rânduit leafă cât a voit, osebit de masă şi de alte înlesniri. Şi aşa din început s-au fost pus 140 de elevi, şi din atâţia rămăseseră într-o jumătate de an 4 elevi şi 5 profesori, şi pe urmă a picat şi podul soborniceştii trapeze, peste care era întemeiată seminaria.

Iată că întru acest chip s-a aşezat seminarul înlăuntrul Mânăstirii Neamţului, precum am zis, iar nu prin cererea a tot soborul, precum tot se încurcă de cei care caută pricini spre dărâmarea soborului. Care bine să ştie că minciuna, orişicum o ar învârti, tot minciună rămâne, şi de diavolul, tatăl minciunii, îşi vor avea parte aceia ce voiesc prin minciună a întuneca adevărul, că aşa zice şi Sfântul Prooroc David: Pierde-vei pre toţi cei ce grăiesc minciună (Psalmi 5, 6).

Între aceste, arhimandritul Dionisie, pentru pravila soborniceştii biserici, care din predanie de la preacuviosul părintele nostru stareţ Paisie Velicikovski s-a păzit până acum nerăşluită, el nu numai că nu a mers la dânsa adeseori, după cum i se cuvine unui stareţ a fi întru toate pildă soborului celui căruia i se numeşte ocârmuitor, ci încă pizmuind celor ce mergeau, s-a făgăduit că o va reforma, dovedind această greşită socotinţă a sa şi în faţa lumii, căci în anul 1856, în ziua de luminatul praznic al Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, fiind farmaclâcurile mânăstirii şi ograda pline de boieri şi de tot felul de norod din toate stările, a trimis de a chemat din dumnezeiescul altar pe eclesiarhul cel mare al mânăstirii[20], când avea cea mai multă treabă – fiindcă liturghisea cu arhiereu[21], unde trebuia să stea nedepărtat de el.

Şi cum a ajuns eclesiarhul în cerdacul stăreţiei noi, sus, fiind de faţă şi arhondarul cel mare al mânăstirii, a început a răcni cât un leu la eclesiarhul, zicând că „ce sunt acestea ?” şi de ce huiesc clopotele atât de mult, şi de ce treabă facem atâtea sfinţiri de apă şi masle ? Şi pentru ce s-a mai cântat acatistul în soborniceasca biserică şi paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, că cu acestea numai cât se lungeşte pravila în zadar. Şi încă a mai adăugat zicând că călugării Mânăstirii Neamţului acestea le-au făcut numai ca să amăgească norodul; însă să nu mai gândească una ca aceasta, căci s-au trecut cele de demult, şi lumea s-a civilizat, şi cele de ieri astăzi nu se mănâncă. Că Hristos şade în ceruri, iar pământul s-a dat oamenilor ca să facă ce vor vrea; şi dacă călugărilor le trebuiesc acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă, apoi să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu acestea. Şi altele multe vorbe putrede necreştineşti i-a mai zis ca un dascăl parizian.

Iar eclesiarhul pe toate acestea auzindu-le nenădăjduind din gura aceluia care se numea stareţ – şi care ar fi trebuit să se bucure, văzând că el nu ştie nimic din rânduiala mânăstirii şi că călugării se silesc şi ţin predaniile părinteşti, şi încă să-i ajutoreze şi să-i încurajeze spre acestea, dar nu să le împuţineze râvna cu ale sale răcnete – fiindcă avea treabă grabnică în dumnezeiescul altar numaidecât, precum am zis, nu a răspuns alta nici un cuvânt, ci precum pururea le este obiceiul călugărilor, lăsând acestea la purtarea de grijă a Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, nu s-a uitat la bârfiturile lui, ci a cerut iertăciune şi a alergat în biserică. Pe care cuvinte seci şi necreştineşti le-a mai poftorit şi în faţa arhiereului ce liturghisea şi a altor feţe cinstite zicând că cu acest fel de prelungire a rugăciunilor a făcut mare osteneală şi arhiereului, ca şi cum acestea le-a săvârşit soborul numai atunci, iar nu şi în toţi anii, fiindcă el nu ştia rânduiala mânăstirii, şi nici nu avea sfătuire pentru aceasta cu părinţii duhovnici ai soborului, care ştiau. Şi aşa s-a şi lăudat atunci de faţă că pentru altă dată o va regula el rânduiala; dar nu i-a ajutat Prea Curata Maica lui Dumnezeu spre a-şi împlini acest scop păgânesc.

În vremea când a intrat stareţ, ţintirimul[22] Bisericii Sfântului Ioan Bogoslovul, unde se îngropau toţi acei ce se trec din această viaţă întru acest sobor, era bine îngrădit cu zaplazi[23] împrejur şi drăniţit[24], iar el a poruncit de l-a stricat şi a mutat gardul mult înlăuntru, lăsându-l descoperit şi nepuindu-i porţi, ca spre batjocorirea credinţei noastre pravoslavnice, osebit de mormânturile părinţilor şi fraţilor ce au rămas afară de ţintirim şi altele, peste care a făcut el o şură mare, şi le calcă carele şi dobitoacele. Dar încă şi acele dinlăuntru să nu rămână în pace, ci să le calce bivolii, caii şi alte dobitoace, care au stricat şi au călcat pe prea cinstitele cruci ce erau puse după obiceiul creştinesc pe la mormânturile morţilor. Încât ne era mai mare jalea privind acestea.

Ba încă nici bolniţa cea pentru cei smintiţi la minte nu a lăsat-o în pace, că a stricat başcele[25] de acolo, unde se închideau cei care erau tare nebuni, şi şurile unde se adăposteau spre aerisire, vara, neputincioşii şi cei îndrăciţi. Asemenea şi gardurile, nefăcând mai înainte altele. Şi aşa, din această pricină, mulţi din aceia care erau tare nebuni, neputându-se opri de vreun gard, se duceau prin pădure, şi acolo cu mare greu îi găseau părintele Pamfil monahul, nacealnicul[26] acestei bolniţe, morţi.

Istorisind noi pe rând pe toate necazurile şi pagubele pe câte le-a pricinuit acest arhimandrit mânăstirii şi soborului fraţilor, apoi atunci gândesc că ar trebui să se alcătuiască o carte foarte mare. Căci nu era îndestulat el că făcea mare necaz părinţilor ce erau rânduiţi prin slujbele obşteşti, pentru că iconomului celui mare îi pusese un mirean, cu nume de agricultor; vivliothicariului, iarăşi mirean vivliothicar; grădinarului, botanic mirean. Dechiilor[27] pe la moşii, osebit de vechilii[28] cunoscuţi de aşezământ, le mai pusese şi alţi vechili şi revizori. Asemenea, şi în Târgul Neamţului, la ospitalul cel mare al mânăstirii, după ce a alungat cu mare batjocură de acolo pe ieromonahul Theofan inspectorul, apoi, osebit de doctorii cei mai înainte rânduiţi, a mai rânduit şi el alt doctor, revizor, pe Costache Vârnav[29].

Şi în chiliile stăreţeşti ţinea vreo câţiva mireni, cu nume de directori, secretari şi logotheţi[30], care toţi unelteau împreună cu dânsul tutun. Încât, când te apropiai de chiliile acelea, nici nu puteai să mai zici altceva, decât că este o cafenea acolo; că de departe te înnăduşa tartariceasca putoare a tutunului. Încă şi bucătar îşi avea la stăreţie, tot mirean; pentru că bucatele călugăreşti nu îi plăceau. Şi pentru aceea nu a şezut vreodată cu fraţii soborului în trapeză la masă, întru toată vremea stăreţiei sale. Şi acestor mireni, osebit de leafa ce li se da din cămara mânăstirii cu porunca lui, şi altele lucruri trebuitoare, cu prisos, dar încă le da voie de mergeau şi pe la metoacele mânăstirii, şi îşi luau porci, pâine, grâu, popuşoi, orz, ovăs, fân, legumi şi altele.

El în anul 1856, luna lui ianuarie întâia zi, fiind cu mitra arhimandriţească în cap şi îmbrăcat cu mantie arhierească, deasupra soborniceştii trapeze a mânăstirii, unde înfiinţa seminarul, în faţa a tot soborul şi a ministrului bisericesc şi a altor boieri, în cuvântul ce l-a grăit el atunci către sobor, între altele bâiguieli a zis mai rostit aşa: „Mie să nu-mi zică nimeni din călugări că ‘am venit la mânăstire să mă mântuiesc’; aceasta nu voi să o aud” ... şi altele.

Deci mai primind şi 791 lei şi 32 parale de la jugăritul moşiei Vânători, şi 777 lei din pădurea Lipovei, şi 5.180 lei de pe zece fălci de pădure de pe moşia Groşii, şi 1.850 lei pe cinci fălci de pădure de la Alecu Catargiu, şi 4.273 lei şi 20 parale de la metocul Sfântului Gheorghe a moşiei Nănieşti, şi 7.400 lei milă de la Iancu Adamachi, 5.810 lei de la ierodiaconul Gheorghe, 4.420 lei de la duhovnicul Ilarie din Mânăstirea Secu, 2.590 lei de la boierii Brânzeşti din Târgul Frumos, 1.700 lei de la ieroschimonahul Conon, 1.480 lei de la Dimitrie Paraschiv, 1.000 lei de la Constantin Hermeziu, 7.877 lei tot mile hărăzite soborului, şi 2.437 lei i-a primit prin ieromonahul Andronic, eclesiarhul cel mare al mânăstirii numai de acei ce s-au trecut şi în pomelnicul mare; iar care bani mai întrecea de la privegheri sau panahizi[31], şi acei de pe sărindarele[32] ce le da creştinii, nicidecum nu este ştiut câţi a primit; şi încă a mai vândut şi mulţime de locuri ale mânăstirii şi ceara din Târgul Neamţului, fără să arate când a luat, ca să nu mai ştie soborul ce face el.

Şi nemairăbdându-l milostivirea lui Dumnezeu şi Prea Curata Maica lui Dumnezeu, apărătoarea şi neruşinata nădejde a noastră, a aprins foc al râvnei casei lui Dumnezeu în inima prea sfinţitului mitropolit al Moldaviei Sofronie, care cunoscând că soborul nu are putere, măcar de ar şi şti ce să facă, mai ales când a simţit că a vândut mulţime de locuri ale mânăstirii fără să ştie soborul, sau măcar iconomul, sau cămăraşul, şi nici n-a încârnit[33] în cămara mânăstirii acei bani, atunci a rânduit o comisie de feţe duhovniceşti la mânăstire, ca în faţa soborului să se vadă adevărul. Dar el cât a putut s-a silit de s-a dus acea comisie nelucrătoare, arătând încă şi oareşicare prihăniri asupra mitropolitului şi a tuturor arhiereilor Moldaviei către domnul Grigorie Ghica.

Între altele încă mai avea el şi acest obicei, de zicea câteodată că cât va ţine guvernul cu dânsul, atâta va stăreţi, iar când va vedea că guvernul nu-i ajută, nici îi ţine în seamă, atunci ne lasă dracului şi se duce, care cuvânt când îl auzeam zicând aşa acel ce se numea că ne este stareţ, foarte greu ne cădea; el când vedea crucea stareţului Neonil cea cu cavaleria Sfintei Ana clasa a doua, striga în faţa tuturor, ocărând pe eclesiarhul cel mare, ca să nu o mai scoată în vederea norodului, căci este cruce rusească.

Iată ce fel de minte deşartă avea acest ticălos arhimandrit. Deci se înţelege că s-au auzit aceste toate şi pe la Iaşi. Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre tot binele îndeobşte al mânăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[34], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mânăstirii –, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ.

Deci sosind acea adresă noaptea spre 10 zile ale lunii lui iulie, au mers egumenul Mânăstirii Secului împreună cu alţi părinţi la chiliile stăreţeşti; şi înţelegând de la casnici că este dus – precum adeseori avea acest obicei a mânea pe aiurea fără să ştie soborul unde este –, i-au pecetluit uşile chiliilor, şi apoi cercând l-au aflat la Mânăstirea Văratecul, de unde pornind nu a voit să vie la mânăstire precum era chemat, ci mergând s-a aşezat la un mirean în Târgul Neamţului. Şi de multe ori i s-a făcut chemare de către sobor ca să vie să şadă la mânăstire, dar el însă nu a voit să vie, ci şedea acolo şi mânca carne, împreună cu Grigorie Cozadin şi cu un ucenic al său, în toată vremea postului Adormirii Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, precum a spus însuşi acel ucenic, nefiind întrebat de cineva, care nu i se cuvine lui să o mănânce nici în câşlegi, necum în post[35].

Şi aşa chibzuindu-se că dacă nu voieşte să vie la mânăstire, negreşit că şi plănuieşte a se duce undeva, după cum se lăuda înainte, precum am zis, s-a însărcinat de către sobor un părinte şi cu doi rândaşi în uliţele Târgului, ca să ia seama, când se va duce să dea de ştire la mânăstire încotro a apucat; iar altfel de instrucţii nu li s-a pus, şi care aşa au şi urmat, nimic mai adăugând.

Dar arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la prea sfinţitul mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mânăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mânăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mânăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.

Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi certând ne-au certat Domnul, şi morţii nu ne-au dat (Psalmi 117, 18) – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a prea sfinţitului mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mânăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost prea sfinţiţii arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi arhimandritul Nicon, egumenul Mânăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.

Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşând pe arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mânăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi al altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mânăstire împreună cu Vasilie Bucşinescu, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).

Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg; iar înalt prea sfinţitul mitropolit, înconjurat de clerul ţării Moldaviei, voind ca şi în viitor să nu mai poată acest arhimandrit a tulbura liniştea soborului Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, au încheiat un jurnal în acelaşi an 1856 luna august în 18 zile, sub nr. 1246, în care între altele se hotărăşte ca niciodată să nu mai poată fi arhimandritul Dionisie povăţuitor turmei cuvântătoare şi la asemenea sfinţite aşezăminte, ca să nu mai adauge defăimare treptei prin asemenea osândite urmări.

Apoi după aceasta, ocârmuirea bisericească împreună şi cea politicească, socotind ce este de folos şi mai cinstit, spre a mai sta această sfântă lavră spre slava lui Dumnezeu şi întru lauda Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu şi podoaba patriei, a dat voie soborului, ca potrivit aşezământului, statornicit şi întărit pentru aceste mânăstiri, să-şi aleagă povăţuitor din sânul său, cum va socoti cu dreptul, şi spre care vor avea mai multă încredere şi dragoste, netemându-se de nimeni, şi aşa soborniceşte s-a ales şi s-a pus părintele Gherasim stareţ. Acesta a fost din neam drept patriot moldovean născut în oraşul Botoşani din părinţi binecredincioşi[36], şi din tânără vârstă iubind viaţa monahicească a alergat la Sfânta Mânăstire Neamţu în soborul preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovschi; şi supunându-se sub jugul dumnezeieştii ascultări, s-a făcut călugăr iscusit, atât în lucrările duhovniceşti, precum şi în cele politiceşti. Şi cunoscându-se vrednic, a fost pus dichiu pe la moşiile mânăstirii, iconom mare şi vechil moşiilor din Basarabia ale mânăstirii şi în alte slujbe de căpetenie. Apoi acum prin voia lui Dumnezeu, cu o împreună glăsuire a tot soborul hirotonindu-se ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit de Prea Sfinţitul Meletie, Episcopul Huşului, s-a suit la scaunul stăreţiei, precum am zis, în anul 1856 septembrie întâi. Şi era la statul trupului de mijloc, ochii căprui, faţa rotundă, nasul mic, capul mic, gura potrivită, părul în cap şi musteţile în doi peri, dar barba mai mult albă şi mică, şi la glas nu tocmai mare.

Deci netrecând multă vreme după punerea sa în stăreţie, a venit binecredinciosul caimacam, ocârmuitorul ţării Moldaviei Theodor Neculai Baloş la mânăstire, şi şezând o săptămână întreagă, a cercetat însuşi cu amănuntul şi a aflat că toate au fost adevărate cele ce s-au dezvelit de sobor către înalta comisie pentru arhimandritul Dionisie, şi bucurându-se s-a întors cu pace întru ale sale.

Apoi după ducerea caimacamului, cunoscând părintele stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mânăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mânăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mânăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, şi privind la hotărârile fericiţilor ctitori, înzestrătorii acestor sfinte mânăstiri, care numai pomeniri şi rugăciuni pentru dânşii şi pentru toţi pravoslavnicii creştini poruncesc să se facă neîncetat fără a mai zice că iartă pe călugări de acele hotărâri dacă nu le-ar împlini, foarte s-a îngrozit de această mare sarcină ce i s-a pus, căci din pricina neajungerii banilor pentru întinsele cheltuieli, nici pomenirile fericiţilor ctitori nu se pot săvârşi cu toată îndestularea, precum cer ei, nici ţinerea bisericilor şi a soborului şi a casei primirii străinilor nu poate să ajungă deplin spre lauda lui Dumnezeu din pricina lipsei celor de nevoie; toate acestea şi cele asemenea luându-le în băgare de seamă cu prea plecate metanii şi cu lacrimi împreună cu tot soborul, a rugat pe prea sfinţitul mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mânăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiemvrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărât să rămână în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.

Deci în vremea stăreţiei sale s-a întâmplat o minune în această sfântă mânăstire întru acest chip: un om, anume Vasilie a lui Toader Chiţescu din satul Roşiori, ţinutul Sucevei, moşie a boierului Iancu Forăscu, în anul 1856, dechemvrie în 6 zile, a pătimit aceasta că din bun sănătos l-a apucat o ameţeală cu nebuneală amestecată, încât fugea pe câmpi. Deci prinzându-l alţi oameni, l-au adus la biserica cea de acolo a satului cerând rugăciunile preoţilor, unde după puţin a şi amuţit desăvârşit neputând vorbi nimic; iar în anul 1857, martie 11, trimiţându-l boierul cu scrisoare la această mânăstire spre a i se face sfintele rugăciuni pentru tămăduire, i s-a făcut sfinţirea apei şi i s-au citit rugăciunile Marelui Vasilie, şi i s-a făcut sfântul maslu de trei ori. Şi la sfârşitul sfântului maslu de a treia oară, când au deschis ieromonahii Sfânta Evanghelie spre a o pune pe capul bolnavului după obicei, în vremea rugăciunii celei de pe urmă a rânduielii sfântului maslu, atunci s-a întâmplat să fie acolo scris tocmai cuvântul acesta care zice aşa:

Effatta, ce este: deschide-te (Marcu 7, 34). Deci văzând-o aceasta preoţii au zis lui: „Cere-ţi iertăciune, Vasilie !”, iar el atunci cu luminat glas a strigat: „Blagosloviţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul”, şi aşa a rămas vorbind foarte lămurit, şi s-a tămăduit şi de celelalte neputinţe desăvârşit, prin mila Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, şi s-a dus la casa sa bucurându-se.

 

 

Fragment despre înnoiri şi ctitorii la Mânăstirile Neamţu şi Secu şi Schiturile Vovidenia şi Sihăstria Secului

Iar părintele arhimandrit şi stareţ Gherasim, voind să aducă după cât se va putea iarăşi la starea cea dintâi mânăstirea, s-a apucat şi a pus în lucrare ca să se săvârşească la loc zidirile ce le-a sfărâmat arhimandritul Dionisie, şi a pus de a zugrăvit toată casa trapezei obştii foarte frumos, şi s-a apucat ca să facă meremet[37] şi soborniceştii Biserici a Înălţării, însă numai cât a început a strica acoperământul vechi să o acopere cu tablă de aramă şi a început a-şi aduce materialul, şi îndată s-a pornit balaurul iadului, diavolul, cu toate puterile prin slugile sale şi a oprit lucrul şi a prăpădit materialul tot întru acest chip:

În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mânăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[38] arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.

Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mânăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând părintelui arhimandrit Gherasim, stareţul actual, misia lor, stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mânăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mânăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mânăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[39]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.

Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mânăstirii, asupra căruia părintele stareţ Gherasim a dat răspuns că „soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin, fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.

Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mânăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul[40] cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mânăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mânăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mânăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra.

Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mânăstirea Secului, atunci la Mânăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei părintelui arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mânăstire, părintele stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mânăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamed să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti[41] au dezbrăcat pe Mânăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.

Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi primprejurul mânăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiu, Kogălniceanu, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vârnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[42] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mânăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.

Apoi tot această nelegiuită comisie, îndată a pus în mânăstire şi o altă osebită ocârmuire – fără de ştiinţa chiriarhului şi împotriva sfintelor canoane ale Bisericii Pravoslavnice, care hotărăsc ca în mânăstire de monahi numai o începătorie să fie, iar nu două –, căci a pus un comitet, întărit cu act din partea ministrului cultelor, sub titlul de administrativ, izbind comisia cu informarea acelui comitet chiar în demnitatea chiriarhului şi a lavrei, fără să mai poarte vreun respect şi către stareţul legiuit şi să nu facă conrupţie soborului, neluând ei seama că la tagma monahicească nu se încap nicidecum a fi alţi administratori afară de stareţul şi de duhovnicii soborului. Şi îndată acel ticălos comitet şi-a făcut pecete osebită de a soborului şi a început a se amesteca în lucrările duhovniceştii rânduieli şi documentele cuvenite numai demnităţii stareţului, neîntrebând de nimic pe stareţul şi necerându-şi sfătuire; ba încă la atâta obrăznicie a ajuns, că i-a trimis stareţului şi adresă cu invitare, ca numaidecât să oprească de liturghisit pe duhovnicii care nu ascultă de poruncile comitetului.

După aceasta domnii comisari, voind să stingă pomenirea călugărilor ce s-au ostenit în sfintele ascultări chinoviale, şi pentru ca urmaşii monahi care după vremi vor fi în mânăstire nici să nu mai ştie ce administraţie şi ce regulă a avut acest numeros sobor, au încărcat toate delele[43] din arhiva mânăstirii, în număr de 1189, cuprinzătoare de contracte, de condiţii şi de altele felurite înscrisuri începătoare din anul 1778, şi altele 264 de dele, cuprinzătoare de toate semile[44] Lavrei Neamţului, de primiri şi de cheltuieli, întărite, încredinţate, ... şi pecetluite, şi altele 76 de condici de semile soborului Lavrei, legate cu mucava şi controlate, începătoare în anii 1780 – potrivit poruncii domnescului ofis sub nr. 171, care este publicat prin buletinul oficial nr. 47 în anul 1859 iunie 11 zile[45] –, ba încă pe cele mai din urmă condici însuşi ticălosul comitet noaptea încărcându-le pe din dosul cămării lavrei, ca să nu simtă soborul, în vremea privegherii Sfântului Marelui Ierarh Neculai, le-au trimis la ministrul bisericesc de care era înjghebat numitul comitet (adică: Sofronie Vârnav, Ieremia Zane, Antim, Timothei, Petru Gheorghiu, Anastasie Racliş, cu tovarăşii lor).

 

* * *

 

Să vedem o altă relatare a acestui eveniment, pentru cei cărora nu le vine să creadă ce ne istoriseşte arhimandritul Andronic, sau pentru o întărire a cuvintelor lui. Iată ce spune arhiereul Veniamin [Pocitan] Ploieşteanul, vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, în Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861, Bucureşti 1936, p. 61-63:

 

IV. Arhimandritul Melchisedec membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti. – Cuza-Vodă, încă din primul an al suirii sale pe tron, ia măsuri pentru administrarea averilor mânăstireşti. În acest scop numeşte o comisiune, din care făceau parte: Alex. Teriachiu, ministrul cultelor, Scarlat Pastia, arhimandritul Melchisedec, rectorul seminarului de Huşi, icon. Dimitrie Matcaş, rectorul seminarului de Roman şi alţii, iar ca secretar era Const. Cristodulo-Cerchez, un şef de secţie de la departamentul cultelor.

La 12 iunie, 1859, comisiunea se duce la Mânăstirea Neamţului, care avea nu mai puţin de 75 de moşii. Crezând că călugării se vor împotrivi sau vor face gâlceavă, membrii comisiunii au venit, însoţiţi şi de un pluton de jandarmi, sub comanda căpitanului Cananău de la Piatra-Neamţ. Ajungând la mânăstire, au chemat la trapeză, pe stareţ, împreună cu soborul, cărora, ministrul le-a cetit decretul domnesc de secularizare[46], invitând pe stareţ, ca să predea totul în primirea comisiunii, mai adăugând, printr-un mic discurs, cum că părinţilor o să le fie de acum mai bine, căci guvernul o să poarte grijă de mânăstire, în special de masa călugărilor, pentru ca ei să nu-şi mai piardă vremea cu cele materiale, ci să-şi caute numai de cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletului. Melchisedec a ţinut şi el o lungă cuvântare, sfătuind soborul la supunere către stăpâniri şi la răbdare, pe care a încheiat-o cu cuvintele: Certând ne-au certat Domnul, dar morţii nu ne-au dat[47].

La invitarea comisiunii de a preda totul, stareţul a răspuns: ,,Nu dau nimic. Averea este a Maicii Domnului, nu a mea. După cum, când am venit la mânăstire n-am adus nimic, aşa nu pot da nimănui nimic; dar, dacă guvernul, cu puterea ce-o are, găseşte aşa de cuviinţă, s-o ia”. Comisiunea a procedat apoi la inventariere şi la luarea pe seamă a întregii averi mânăstireşti, lucru care a ţinut cam vreo şase luni. Căpitanul Cananău, cu jandarmii lui, văzând că părinţii călugări sunt oameni cu minte, paşnici şi supuşi stăpânirii, s-au întors înapoi la reşedinţa judeţului, de unde veniseră.

Comisiunea orânduită de minister, fireşte, era fără consimţământul mitropolitului, care nu voia să audă de amestecul statului în averea bisericilor. Ca urmare, mitropolitul Sofronie, la 10 septembrie, 1859, trimite o anafora domnitorului, temeinic alcătuită, care avea ca moto: Fiule Timotei, priveghează în toate, pătimeşte rău, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta (II Timotei 4, 5) şi prin care protestează energic, că s-a trimis ,,o comisiune între care sunt şi două persoane bisericane, ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Varatecul, Agapia, Adamul şi Vorona”[48].

La 20 septembrie, Manolachi Costachi Epureanu, preşedintele cabinetului, venind la mitropolie, în faţa mai multor persoane, adresează mitropolitului următoarele cuvinte: ,,Măria sa, domnitorul, m-a trimis ca să vă spun, că nu vă primeşte această anafora şi să v-o arunc în obraz şi pe viitor, să vă mărginiţi cu asemene, căci veţi păţi de la înălţimea sa, ca un monah prost”.

Mitropolitul răspunse: ,,Te rog să arăţi înălţimii sale că, smerit mulţămesc, dar nu voi înceta de a-mi împlini datoria”.

În primăvara anului 1860, martie 24, mitropolitul face o adresă şi onoratei comisiuni, căreia se plânge că ,,au intrat în Mânăstirea Neamţului cu jandarmi, au sechestrat înzestrările şi averile chinoviilor, au pecetluit chilii, cămări, biblioteci, gherghire[49]; au înlăturat autorităţile legiuite şi canonice; au înlăturat aşezămintele legiuite lucrătoare, au înfiinţat comitete. Au dezbrăcat chinoviile de toate drepturile, au ridicat arhivele cu tot soiul de acte şi lucrări, atât acele ce sunt ale administraţiei, cât şi pe acele privitoare la lucrările duhovniceşti; au luat cheile de la gherghirele cu documentele moşiilor chinoviale, au pus străji de jandarmi pe dinlăuntru şi pe dinafară, spre a opri comunicaţia şi relaţia între sobornici şi societate; căci nu putea ieşi, fără biletul comandantului sau fără un înadins jandarm, care-i trecea prin străji: stareţii, stareţele, depărtaţi din autoritatea lor legiuită canonică; unii din monahi părăsesc mânăstirea şi fug în lume, alţii surghiuniţi de comisie şi de comitetul ei; înzestrările moşiilor şi a mânăstirilor, averile şi vitele: boi, vaci, oi, cai, bivoli, bivoliţe şi altele, se vând, le cumpără şi unii din comisari, fiind lipsă mare de bani în ţară”[50].

Comisiunea ia act de adresă şi lucrează înainte, după porunca domnitorului şi a guvernului său.

 

Mai târziu, fiindcă s-a împotrivit secularizării averilor mânăstireşti, mitropolitul Sofronie Miclescu va fi surghiunit din scaun de Cuza şi trimis la mânăstire, ca simplu monah. Zdruncinat sufleteşte şi deosebit de mâhnit de cele ce se petreceau în vremea sa, mitropolitul trece la Domnul în mai 1861.

 

 

Fragment despre înnoiri şi ctitorii la Mânăstirile Neamţu şi Secu şi Schiturile Vovidenia şi Sihăstria Secului (continuare)

Încă acest ticălos comitet, pe lângă alte nelegiuiri, a învoit şi musafir ca să mănânce carne, în toată vremea sfântului şi marelui post în mânăstire, care nelegiuită faptă niciodată nu a aflat loc întru aceste sfinte mânăstiri. Şi măcar deşi mult le-a stat împotrivă părintele stareţ Gherasim, dar însă ei mergând de-a dreptul la arhondaricul cel mare, au hotărât arhondarului zicând: „Noi ca comitet dezlegăm”; şi îndată Nichita Darie, care lua pe fiecare an leafă câte 3.000 de lei numai ca să ţie cu dânşii şi să dea mâncare bună şi de ajuns comisarilor prădători, le-a împlinit toată porunca, dând bucate de carne de obşte în toate zilele de peste an la musafiri.

Pe aceste prădări şi dezbinări ale clerului celui tânăr privindu-le cu ochii săi şi judecându-le cu mintea, prea sfinţitul chiriarh al ţării, mitropolitul Sofronie, şi cunoscând că acestea sunt începeri ale sfărâmării Bisericii Pravoslavnice din Moldavia, îndată a şi protestat de asemenea nelegiuite lucrări către domnul Alexandru Cuza, cu protestul sub nr. 1334, anul 1859 septembrie 9 zile asupra ofisului domnesc nr. 174, care era întăritor şi povăţuitor comisiei prădătoare, dar însă nimic nu a isprăvit cu aceasta, ci încă mai tare l-a întărâtat pe domnul Cuza asupra călugărilor. Deci tot în anul 1859, octomvrie 18, mergând iarăşi la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc Alexandru Tiriachiu, şi sfătuindu-se cu Sofronie Vârnav şi cu ajutorii săi, a mers la părintele stareţ Gherasim şi a început a zice: „Să porunceşti a scoate afară din soborniceasca biserică pravila ce se săvârşeşte în limba slavonă”. Iar stareţul nicidecum nu s-a învoit.

Atunci ministrul izbind cu pumnul de trei ori în masa din casa stareţului, a strigat la sfinţia sa: „Numaidecât să săvârşeşti această bună voire şi hotărâre a guvernului”. Şi părintele stareţ i-a spus lămurit că el nu este pus stareţ ca să strice rânduielile mânăstirii, ci ca să le păzească nestrămutate, precum sunt aşezate de preacuviosul părintelui nostru stareţ Paisie Velicikovski, arătând şi către icoana prea fericitului stareţ cu mâna. Şi aşa ieşind ministrul şi cu comitetul din chiliile stăreţeşti, cu multe laude tiraneşti au mers cu toţii în soborniceasca biserică, şi cu mare obrăznicie şi cu tiraneşti vorbe şi râsuri au început a smânci[51] sfintele cărţi sloveneşti din strană, şi scoţându-le pe acestea afară, îndată s-au pus prin trăsuri şi au alergat şi la Mânăstirea Secului întru aceeaşi zi, făcând asemenea batjocură şi acolo în biserica lui Dumnezeu.

Apoi tot întru această vreme, au luat şi maşina tipografică cu toate instrumentele de la mânăstire, întru o zi de duminică, nelăsând nici măcar până ce se va săvârşi cartea dumnezeieştii liturghii care atunci începuse a se tipări[52]. Şi încă Mihail Kogălniceanu silnicea pe singuri părinţii tipografi ca să o desfacă şi să o încarce; dar însă nici întru un chip nu s-au învoit a o face aceasta părinţii, ci se ruga neîncetat ca să se milostivească şi să lase maşina, măcar până ce se va isprăvi de tipărit liturghia, din care abia o duiumă era gata. Însă ei nu numai că nu s-au milostivit a lăsa lucrul cel chiar drept al soborului, ci îndată au adus jidovi şi au desfăcut maşina şi o au încărcat luând-o în folosul lor, suduind pe călugări tot de cruci şi de răscruci. Asemenea au luat şi instrumentele legătoriei şi ale vărsătoriei, tot cu tiranie, încă şi un teanc nou de hârtie pentru tipărit, şi maşinile cele de lucrat postavul trebuitor pentru hainele soborului acestei lavre. Deci după toate prădările şi tiraniile câte s-au făcut şi s-au vărsat asupra soborului Lavrei Neamţului, s-a mai apucat ticălosul Sofronie Vârnav încă şi de spus cuvinte în biserică şi în trapeză, din sec capul său dinlăuntrul căruia descoperea o tăinuită ereticească şi păgânească otravă, şi încă a oprit de a se prăznui în soborniceasca biserică şi slujbele a multor sfinţi, precum vom arăta în tomul următor.

Apoi în anul 1860, Sofronie Vârnav a bătut telegraful din Târgul Piatra, cerând de la guvern grabnică voie ca să surghiunească pe părinţi, câţi va voi el din sobor, şi a dobândit putere nemărginită prin mijlocirea lui Costică Cerchez, ce era înţeles cu dânsul mai dinainte, şi aşa, luând pe ispravnicul de ţinut ce era văr cu dânsul, anume Scarlat Vârnav, şi venind în mânăstire cu mulţime de jandarmi în 21 april, îndată fără de veste a închis sub caraul[53] pe şapte părinţi proiestoşi.

Iar părintele stareţ Gherasim şi cu tot soborul, văzând această cumpliţie fără de omenie, foarte s-a îngrozit, şi nedumerindu-se ce este, s-a sfătuit cu părinţii duhovnici, şi au mers cu toţii împreună în arhondaricul cel mare al mânăstirii, şi au început a ruga pe ispravnicul ca să spună ce este pricina de a închis sub arest pe acei părinţi, aşa, nejudecaţi. Şi el a răspuns că lui aşa-i este poruncit, şi numai comitetul din mânăstire ştie. Deci părintele stareţ Gherasim a întrebat şi pe ticălosul Sofronie, fiind de faţă, ca să spună ce vinovăţie au făcut părinţii acei ce erau puşi sub arest. Iar el, în faţa ispravnicului şi a altor persoane, a început a ocărî şi pe stareţul şi pe toţi părinţii duhovnici, cu cele mai mari defăimări şi îndată a pus jandarmi şi la uşa clopotniţei, hotărând ca să nu se mai suie nimeni la toacă sau la clopote fără învoirea ispravnicului; asemenea a pus şi împrejurul a toată mânăstirea vreo 40 de plăieşi cu puştile şi au scos vorbe în sobor că are să surghiunească 50 de călugări.

Iar în 22 april, nejudecând nimic pe acei şapte călugări, ci numai scoţându-le nume că sunt bostangii, i-a surghiunit cu nepovestite silnicii tirăneşti înconjuraţi de jandarmi. Şi după aceasta, tot prin maşinăriile acestui ticălos Sofronie, întru acelaşi an 1860 iulie 20, s-a făcut judecată nedreaptă asupra preacuvioşiei sale părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim, de către boierul Grigorie Cuza, moşul lui Alexandru Cuza, şi s-a şi scos din stăreţie; şi apoi mergând acel Sofronie la prea sfinţitul mitropolit Sofronie de două ori l-a rugat ca să-l hirotonească ierodiacon, dar neînvoindu-se nicidecum mitropolitul la această cerere a lui vicleană, ştiindu-l nevrednic – pentru că făcuse şi vreo două ucideri –, îndată el i-a proiectat surghiunia.

Şi aşa întru acelaşi an, luna lui noiemvrie în 8 zile, în vremea dumnezeieştii liturghii, mergând la mitropolie cu mulţime de jandarmi Mihail Kogălniceanu – ministrul primar – şi Costică Cerchez şi alţi mulţi tovarăşi ai lor, au luat fără de veste cu tirănească neomenie pe prea sfinţitul mitropolit, fără să-l mai lase să-şi pună ceva la cale sau să-şi ia pe cineva din tagma duhovnicească cu sine, şi punându-l întru o trăsură, înconjurat de jandarmi cu săbiile scoase, l-au dus cu mare nemilostivire şi grăbire în surghiun la Mânăstirea Slatina. Şi tot atunci, întru a 14-a zi noiemvrie, venind la mânăstire arhiereul Vladimir Suhopan şi ministrul bisericesc Alexandru Romalo, cu Gheorghe comandirul de ţinut cu ai săi jandarmi, şi punând deodată şase jandarmi la chilia stareţului caraul, a doua zi de noapte l-au dus înconjurat de jandarmi în surghiun la Sfânta Mânăstire Coşula, şi acolo l-au pus sub mare strajă.

Iar în anul 1861, pregătindu-se înalt prea sfinţitul mitropolit Sofronie ca să treacă în Basarabia sub scutul pravoslavnicului împărat a toată Rusia şi simţind vrăjmaşii, au făcut în toate chipurile ca să nu treacă în grab, şi aşa înăduşit fiind de necurmatele tiranii, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Sfintei Mânăstiri Neamţu întru acelaşi an 1861, mai în 21 de zile, duminică. Asemenea şi părintele nostru, arhimandritul şi stareţul Gherasim, după amara surghiunie, din multele întristări ce pe toată ziua i se adăugau, neîncetat vărsând găletuşi de sânge dinlăuntru, s-a mutat către Domnul întru acelaşi an, luna august în 18 zile, întru al treilea ceas al nopţii, vorbind până la cea mai de pe urmă răsuflare, şi dând blagoslovenie, iertare şi pace la toţi; numai singur ticălosul Sofronie nu s-a dus la iertăciune, şi încă şi după moarte s-a arătat cu răutate asupra stareţului, că nu i-a dat grâu şi miere ca să-i facă colivi pentru panahizi.

Aşa s-a săvârşit preacuviosul ieroschimonah, arhimandrit şi stareţ Gherasim, în vârstă de 61 de ani, pătimind amândoi, împreună cu mitropolitul Sofronie, pentru că nu s-au învoit prin nici un fel de îngroziri a se uni împreună cu prădătorii Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, şi s-a îngropat lângă soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstiri Neamţu, în partea despre amiazăzi. Apoi Sofronie Vârnav cu a sa partidă rămânând neîngrijat despre mitropolitul şi despre stareţul, se silea prin cei mai uşori de minte făcând toate chipurile ca să se hirotonească el şi să intre el stareţ soborului acestei lavre. Dar însă în urmă prin învoirea celei mai multe părţi a soborului s-a ales şi s-a pus părintele Timothei[54], hirotonindu-se după trepte, ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit. Iar Sofronie a rămas ca şi întâi, iarăşi balaur al iadului muşcând pe fiecare cu dinţii săi.

Deci pe toate acestea necreştineşti urmări şi altele nenumărate privindu-le cu jale soborul, a făcut mulţime de jalbe cu cereri către guvern ca să se trimită comisie duhovnicească să judece pe Sofronie Vârnav în sobor şi să facă dreptate soborului. Şi neavând ce face domnitorul Cuza, măcar pentru ochii oamenilor, a rânduit pe prea sfinţitul arhiereu Vladimir Irinopoleos şi cu alţii, însă Sofronie Vârnav, şezând şase săptămâni în Iaşi, a oprit acea comisie şi a venit numai el împreună cu Dimitrie Roset, ministrul bisericesc, la mânăstire, care în loc să facă dreptate soborului şi să judece toate pricinile lui Sofronie Vârnav pe care le însemnase soborul întru un memoar, el a început a ponegri tot soborul cu cuvinte pline de otravă, numindu-ne pe toţi rusolatri. Şi încă Sofronie a început a striga că moşiile ce le are mânăstirea în Basarabia el le va cere prin ocârmuirea Moldaviei de la Franţa, şi Franţa le va lua cu putere de la Rusia. Iar soborul a început a zice că nu are altă cerere, fără numai ca să se dea dreptăţile ce le-a mai avut înainte aceste sfinte mânăstiri, şi ministrul Roset a hotărât strigând: „Numai atunci veţi dobândi dreptăţile mânăstirii care le cereţi, când ţarul Alexandru Nicolaievici al Rusiei vi le va da, iar de la domnul Alexandru Cuza să nu le nădăjduiţi vreodată”.

Şi după acestea, pe arhimandritul Timothei, stareţul ce s-a pus după surghiunia părintelui Gherasim, prin formal înscris l-a mărginit ca numai să dea blagoslovenie pentru toacă, pentru clopoţelul trapezei şi să primească preotul cu prescura, iar celelalte drepturi, pe toate, necanoniceşte le-a însuşit comitetului. Şi încă a îngrozit pe sobor că are să surghiunească şaptezeci şi patru de nume pentru totdeauna din mânăstire, între care se cuprind arhimandritul Timothei stareţul şi părintele duhovnic Isihie, egumenul Mânăstirii Secului, şi mai toată ceata duhovnicească, însă soborul pe taină a trimis ştiinţă la consiliul miniştrilor despre această punere la cale a lui Dimitrie Roset, şi aşa nu şi-a putut împlini acel plan.

Dar şi-au diriguit altul mai viclean, căci au dat voie comitetului, ca cu ce chipuri vor şti ei, să împrăştie pe părinţii duhovnici din sobor. Şi îndată Sofronie Vârnav trimitea câte un ţigan străjer ca să cheme pe câte un duhovnic la comitet, dar cu hotărâre ca să nu-l lase până ce nu va porni, ci să-l ia dinapoi. Şi după ce mergea duhovnicul, le punea înainte că este porunca ministrului ca să meargă el de ascultare la cutare vie, sau la locurile unde erau calicii şi calicile toate de prin ţară adunate, sau la vreun boier să slujească când îi va porunci boierul, sau cu vreun neamţ ca să măsoare nişte pământ, ca să nu mai aibă vreme a-şi citi vreo rugăciune, sau şi sub nume de egumen la vreun schit – numai să-l depărteze din sobor. Şi dacă duhovnicul ar fi zis că nu poate a primi acea slujbă fără blagoslovenia stareţului, sau că este vătămat şi bolnav şi se roagă de iertăciune, apoi ei îndată se sfătuiau ca să încheie act şi să-l trimită în surghiun pe numitul duhovnic, fiindcă se pune împotrivă orânduirilor ministerului. Şi aşa prin această drăcească maşinărie, ticălosul Sofronie Vârnav s-a făcut şi mai cumplit batjocoritor decât înainte, atât stareţului în faţă, cât şi întregului sobor, neîncetat strigând şi în biserică şi în trapeză şi în tot locul că sunt cu toţii bostangii împreună cu stareţul lor.

Şi văzând părinţii lavrei că din zi în zi se tot adaugă aceste cumpliţii necreştineşti, au început a-şi părăsi metania şi chiliile şi toate ale lor şi a se duce unii pe la Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi ale Sfântului Munte Athon; iar alţii au trecut tainic în Basarabia la moşiile mânăstirii, sub scutul prea puternicului pravoslavnicului împărat a toată Rusia Alexandru Nicolaievici, şi au fost primiţi cu adevărată dragoste creştinească; căruia milostivul Dumnezeu să-i dăruiască lungime de zile, ca să ne aducă pe toţi iarăşi la fericire; şi în vecii cei fără de sfârşit să i se facă veşnică pomenire numaidecât. Amin.

 


[1] Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, Bucureşti, 1898, vol. I, p. 80-84.

[2] A se vedea Carte de blestem împotriva celor ce fac lux, Iaşi, 1781; Carte de blestem împotriva celor ce înjură de Lege, Cruce, suflet, Pricestanie, Iaşi, 1829 etc.

[3] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220.

[4] Fost.

[5] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 211-212.

[6] Ibid., p. 550-551.

[7] Antonie Plămădeală, ,,Episcopi ai Buzăului în cultura română”, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău, 1983, p. 101-105.

[8] În unele cărţi, Teodor, Toader sau Toderiţă Balş.

[9] Fabian Anton, Biserica şi masoneria. Slujitori ai cultelor religioase în masoneria română, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 104-105.

[10] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 240.

[11] Radovoi sau radavoi, adică militar.

[12] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1855 fevr. 24 – 1855 mai 19. A ţinut loc ca de stareţ un arhimandrit străin, de la alta mânăstire: arhimandritul Antonie Dumbravă (răzeş de la Poereca), egumen de la Mânăstirea Bogdana. De aceea i se zice şi ‘Bogdăneanu’. Om sec, plin de vicii, şi nu semăna a călugăr. El era un adevărat obiect de scandal în mânăstire. Îşi bătea joc de bătrâneţe, de călugărie, de aşezăminte, şi sugea vârtos: băuturi, tutun, femei, bani şi răzgâiere. În timpul lui partizile s-au batjocorit grozav, şi în acea primăvară cântau buhăile (cucuvelele) în toate părţile prin mânăstire. Adevăraţii călugări cu viaţă sfântă plângeau nenorocirea soborului. Antonaş a rămas proverbial. Acest răstimp de 3 luni şi 3 zile (2 luni şi 23 de zile) sau mai bine de 93 de zile se considera ca prohodul Mânăstirii Neamţu. El nu este scris de părinţi în pomelnic”.

[13] Din tomul 7 al Istoriei, scris în 1872 la Noul Neamţ, reiese că evreii au dobândit acest favor în urma incendierii sinagogii din Târgu Neamţ, de care incendiere nu ar fi fost străini monahii nemţeni.

[14]Dar poate-mi va zice cineva că dacă nu-i bun tutunul apoi de ce l-a lăsat Dumnezeu ca să răsară şi să crească el precum şi alte buruieni ? Aceluia eu în numele adevărului îi răspund că şi mătrăguna, strigoaia şi altele le-a lăsat Dumnezeu, precum şi paserile, dobitoacele, peştii, hiarele şi altele, dar nu se mănâncă din toate. Precum nici buruienile nu este de folos a se obişnui de călugări, şi mai ales aceasta, care aşa în ce chip o obişnuiesc oamenii se cunoaşte a fi potrivnică cuvintelor dumnezeieştii Evanghelii, că zice Mântuitorul nostru că tot ce intră în gură merge în pântece şi ieşind pre afedron nu spurcă pre om, iar acele care ies din gură, acestea sunt care spurcă pre om (Matei 15, 11, 17-18, 20) şi iarăşi zice în Evanghelia de la Ioan (14, 24): Cel ce nu mă iubeşte pre mine, cuvintele mele nu le păzeşte.

Deci noi vedem că la cei ce trag tutunul prin nas le intră în scaunul minţii, iar la cei ce trag cu luleaua, cu ciubucul şi cu ţigara, le intră în suflet şi împute sufletul, şi apoi iarăşi pe gură înapoi, nemergând la şezut ca să iasă pe afedron, precum se zice hotărât în dumnezeiasca Evanghelie; şi Mântuitorul arată creştinilor celor numiţi în numele Său că cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Sale nu vor trece. Deci tutunul pe gură intră şi spurcă sufletul cu putoarea cea nesuferită şi apoi iese iarăşi pe gură înapoi ca pe un ogiag [hogeag], şi încă şi prin nas ca prin nişte răsuflători ale ogiagului.

Şi încă unii din tutungii zic că tutunul se cheamă curat, pentru că el este o buruiană pe care nici un dobitoc nu o obişnuieşte; şi dacă-l bei el numai pe suflet îl spurcă, iar pe trup nu. Însă ei robiţi fiind acestei buruieni puturoase, apoi totdeauna beau şi se odihnesc cu conştiinţa poftorind acea zicere, că ce intră pe gură nu spurcă pe om, lăsând cealaltă parte a cuvântului, căci tutunul, precum am zis, numai cât robeşte sufletul omului la pofta lui şi apoi iese pe gură înapoi. Dar bine să ştie fiecare că Scriptura zice că tot cel ce se robeşte de vreo patimă rob păcatului este, şi robul în casă nu petrece, ci afară din casa vieţii de veci.

Deci pe mulţi din cei care obişnuiesc a unelti această buruiană i-am auzit că mai bine ar putea să rabde de mâncare şi de băutură decât să-i lipsească tutunul; iată vederată robie ! Iar pentru că nu se cuvine a mânca călugării carne, aceasta este prea dovedită prin toate tipicele Bisericii creştineşti; şi mai ales canonul 34 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul hotărăşte că se cuvine a se anatematisi acel monah care nu s-ar întoarce despre această greşeală (vezi la Pidalion fila 478). Deci cine ar avea această putere, ca să mişte acest aşezământ bisericesc, când nici nu rămâne la voirea cuiva să mănânce sau nu, ci desăvârşit se cuvine ca toţi călugării să ştie această bună rânduială, mărturisită şi de însăşi Prea Curata Maica lui Dumnezeu către Cuviosul Dosithei, care s-a aşezat pentru monahi prin tipicurile bisericeşti, dacă voiesc să moştenească şi fericirea Sfinţilor Părinţi, a celor ce prin povăţuirea Sfântului Duh au aşezat canoanele şi tipicele Bisericii ? Căci de a intrat cineva în rânduiala monahicească, apoi acestuia negreşit că-i stă asupră datoria ca pe toate cele ale rânduielii chipului monahicesc, în orice fel de loc, fără de nici o aflare de pricină, până la cea mai de pe urmă a sa răsuflare să le păzească, şi prea cu cuviinţă, căci noi adică nu slava cea de la oameni, ci pe cea de la Dumnezeu se cade a o căuta; şi iarăşi, nu oamenilor, ci lui Dumnezeu mai vârtos ni se cuvine a plăcea.

Care lucru chiar al faptei celei prea bune este, căreia nimic nu-i este cu neputinţă, şi mai ales că şi poruncă apostolească avem, ca să ne ţinem de cuvintele cele sănătoase, depărtându-ne şi fugind de prepusurile cele viclene, cuvintele cele deşarte ale oamenilor celor stricaţi de minte şi lipsiţi de adevăr (I Timotei 6, 3-5). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: Apucă-te de viaţa cea veşnică, la care şi chemat eşti, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea multor martori. Poruncescu-ţi înaintea lui Dumnezeu, care înviază toate, şi înaintea lui Hristos Iisus, care au mărturisit înaintea lui Pilat din Pont mărturisirea cea bună. Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevătămată până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (stihuri 12-14). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: Lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l, depărtându-te de glasurile deşarte, cele spurcate, şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos, cu care unii lăudându-se, întru credinţă au rătăcit (stih 20-21). Şi iarăşi zice: Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus Hristos şi a îngerilor lui celor aleşi, ca să păzeşti acestea fără de căutare în faţă, nimic făcând după plecare (5, 21).

[15] ‘De istov’, adică ‘în întregime’, ‘cu totul’.

[16]Care venind copil din ţara ungurească s-a botezat de un Cuza în Sfânta Mânăstire Neamţu şi după ce a crescut în vârstă a fost călugărit aici, şi din vârsta tinereţilor a fugit din mânăstire şi s-a oploşit prin Valahia vreo 26 de ani până acum. Deci el măcar deşi în tinereţile sale a luat chipul călugăresc întru aceste sfinte mânăstiri, însă după ce a fugit din mânăstire şi a umblat prin lume învăţând învăţături ale dascălilor de astăzi voltairişti, apoi când a venit acum în mânăstire de-a dreptul ca stareţ, nu călugăr, nici arhimandrit, precum se zice, ci chiar un omuşor de rând cu numele şi cu faptele, plin de patimi era, căci osebit împotriva sfintelor canoane şi a orânduielii călugăreşti mânca carne şi bea şi tutun, care aceste două patimi cu totul a trebuit a le stârpi din sobor, dacă le-ar fi aflat la cineva din cei neputincioşi, dar nu să le uneltească încă şi singur, ca povăţuitor de călugări după cum se numea.

Încă pe lângă acestea era plecat şi la patimile de sub pântece cu totul, şi spre îndeplinirea acestei pofte avea feluri de închipuiri: că mai întâi, după ce a intrat stareţ soborului, apoi când se ducea vreun călugăr ca să ia blagoslovenie, ca de la alţi stareţi, în loc de a-l găsi cu Vieţile sfinţilor citind sau alte cărţi folositoare de suflet ţinându-le în mâini, îl găsea cu o lupoaică ţinând-o în braţele sale, şi adeseori netezind-o cu mâinile, de pe care ridica dreapta şi o da de o săruta călugărul, fără a-l blagoslovi, care lupoaică el singur ştia pentru ce-i era dragă. Aşa o ţinea cu sineşi în chilia stăreţească. Mai ţinea între alţii şi pe un mirean în chiliile stăreţeşti cu nume de director, căruia-i cumpărase lângă Biserica Sfântului Haralambie, la Târgul Neamţului casă foarte desfătată spre a-i fi lui spre plăcere, în petreceri cu Anafrosa necreştina, soţia acelui director, Petrachi Nenişor, unde mulţime de bancheturi şi jocuri făceau împreună şi cu profesorii săi, care-i adusese din Valahia, la care danţuri asistau şi unii din vieţuitorii din Târgul Neamţului care au şi făcut cunoscut înalt prea sfinţitului mitropolit, de a alungat, din porunca guvernului, pe acel Nenişor împreună cu Anafrosa cea zisă mai sus.

[Coana Frosa era o evreică, proprietară a unui teatru ambulant, sub umbrela căruia funcţiona o casă de toleranţă. La astfel de bordeluri îşi petreceau vremea fiii de boieri, foşti studenţi la Paris, educaţi într-o desăvârşită imoralitate în „oraşul luminilor”. A se vedea Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220]

Se mai ducea numitul arhimandrit şi la Urecheni adeseori spre petreceri cu cei ce avea el cunoştinţă; iar la Mânăstirea Agapia fiindcă avea mumă, apoi toată dreptatea-şi făcea a merge, măcar deşi l-a prins straja mergând noaptea pe jos singur pe unde nu i se cuvenea arhimandritului şi superiorului, şi măcar că odată i-a tuns şi coama şi coada la calul cu care era ascuns la o prietenă spre a petrece de nevoie întru acea noapte. Şi nu numai la Agapia era oaspe, ci la Mânăstirea Văratec încă s-a aflat şi mare făcător de bine, după cum se pare, şi milostiv pribag şi negru, căci nişte cărămidă ce era făcută la Oşlobeni (moşie a mânăstirii) încă din vremea stăreţiei părintelui arhimandrit Natanail spre a se face Biserica Sfântului Ierarh Nicolae acolo, el cu mare dragoste o a hărăzit spre a se face nişte umblători în Văratec la nişte prietene vechi ale sale, pe unde s-a aflat cu cercetare de către comisie la fuga sa din stăreţie.

[17] Fiu de domnitor.

[18] Fiul domnitorului Grigorie Ghica, aghiotant domnesc. Participant la Revoluţia de la 1848 din Paris, foarte cunoscut în epocă pentru aventurile sale imorale, membru al guvernelor lui Cuza, participant activ alături de Costache Negri la soluţionarea afacerii mânăstirilor închinate. Căsătorit cu Alexandra Blaramberg, verişoara sa primară, prin trecere la papism.

[19]1855-1856. Dionisie arhimandrit – Romano – Sadoveanu (pentru că fusese egumen la Mânăstirea Sadova în Valahia. El era protejat de Grigorie Ghica Vodă, şi ca domn al ţării l-a rânduit stareţ la Mânăstirea Neamţu fără consimţământul mitropolitului Sofronie Miclescu şi fără alegerea prevăzută de aşezământul mânăstirii. În mai 19 l-a rânduit locţiitor de stareţ. Apoi a ordonat prin boierii săi soborului, ca numaidecât să-l aleagă de stareţ, că altfel îi surghiuneşte pe toţi. Soborul imediat s-a prefăcut a-l agrea şi l-a ales cu formalităţi simulate. La iunie 5, 1855 s-a instalat stareţ. El a stăreţit 1 an, o lună şi 13 zile. Cum a căzut Vodă Grigorie Ghica, mitropolitul, înţeles din vreme cu călugării, îl vâna; şi cu căderea lui Ghica Vodă a răsturnat şi pe arhimandritul Dionisie cu sunet.

Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Dionisie este originar din satul Silişte din Transilvania, nepot duhovnicului Dorothei din Mânăstirea Secu, care l-a şi adus de copil mic aici în mânăstire, unde l-a botezat părintele Dorimedont şi duhovnicul Filip ca preot. Ei sunt de origine saşi (ţuţueni sau ungureni, cum le zic călugării). A ieşit din mânăstire, a umblat prin lume, prin Iaşi, Bucureşti, Buzău şi pe aiurea. […] Era un bărbat prea dezmăţat: tutungiu, femeiatic, glumeţ până la dezgust, cheltuitor nerezonabil, asociat cu oameni bănuiţi, băutor de vin, mâncător de carne, fanfaron, răzgâiat, şi discuta religia pe care urma să o practice ca stareţ. […] Iubea călugării libertini […]

Toţi părinţii fruntaşi ai soborului spun cu încredere că stareţul Paisie Velicicovski ar fi proorocit că de la al 13-lea stareţ are să se înceapă decadenţa Mânăstirii Neamţu cu toate soboarele sale”.

Proorocia sfântului s-a împlinit: cel de-al 13-lea stareţ a fost arhimandritul Antonie. Din vremea lui Cuza s-au stins multe din predaniile paisiene, iar monahii s-au risipit care încotro, izgoniţi de modernismul epocii.

[20] Eclesiarhul cel mare al mânăstirii era însuşi autorul acestor rânduri, ieromonahul Andronic Popovici.

[21] Calinic Miclescu, egumenul Mânăstirii Slatina.

[22] Cimitir.

[23] Zăplaz, zăplazuri, adică gard de scânduri.

[24] Acoperit cu scândurele din lemn de brad.

[25] Beciuri.

[26] Mai-marele bolniţei, cel care răspundea înaintea stareţului pentru această ascultare.

[27] Dichiu, administrator al unei mânăstiri, iconom.

[28] În Moldova şi Muntenia odinioară, persoană care avea misiunea de a coordona şi a supraveghea munca la o moşie boierească.

[29] Constantin Vârnav (1806-1877), frate cu faimosul Sofronie Vârnav, a fost medic, iar între anii 1849-1855, în timpul domniei lui Grigorie Alexandru Cuza, protomedic al Moldovei.

[30] Administratori ai finanţelor odinioară, în Imperiul Bizantin.

[31] Parastase.

[32] Rugăciuni pentru cei morţi sau pentru cei bolnavi, făcute câte 40 zile la rând.

[33] A încârni, sau a cârni, înseamnă a cârmi, a vira de exemplu banii în vistieria mânăstirii.

[34] Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost mazilit pe 15 iulie 1856, prin numirea de către Poartă a caimacamului Toderiţă Balş. Grigorie Ghica s-a sinucis pe 24 august 1857.

[35] În anul 1477, preacuviosul părintele nostru Pafnutie, egumenul mânăstirii celei din Borova, unde este hramul Acoperământului Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, în Rusia, a poruncit unui mirean zugrav anume Dionisie şi tovarăşilor săi tot mireni zugravi ca să nu mănânce carne întru câtă vreme vor lucra întru acea mânăstire pentru ca să nu se smintească călugării. Iar ei uitând porunca şi pe taină ducând carne în mânăstire, s-au umplut toţi de râie. Vezi în Vieţile Sfinţilor, luna mai, întâia zi.

[36]Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Gherasim Miron: ieroschimonah şi arhimandrit. Acesta este cel dintâi stareţ ales dintre moldoveni neaoşi. El este fiul lui popa Miron din sat de la Ciuşme de lângă Botoşani (mare ctitor la biserica satului de acolo). El a fost ales stareţ după Dionisie Romano, la 1856 septembrie 1. Iar la 1860 noiemvrie 14 guvernul l-a surghiunit la Mânăstirea Coşula, iară la 1861 august 17/18, noaptea, a murit în etate de 61 de ani şi s-a îngropat afară lângă biserica mare, spre amiazăzi, în Mânăstirea Neamţu.

Gherasim nu ştia cartea lui Dionisie, nici nu avea experienţa şi fanfaronia lui, dar ca călugăr şi ca administrator şi ca simţământ era înzecit mai superior lui Dionisie. El a fost vechil mânăstirii şi iconom mare şi a făcut treburi bune. El, voind a restaura biserica mare din Mânăstirea Neamţu, i-a stricat cele două turnuri din urmă clădite de lemn de stejar de stareţul Dometian, şi astfel, prin o lucrare providenţială, a scăpat biserica mare din Mânăstirea Neamţu nedistrusă de focul din 1862 noiemvrie 25 spre 26. Tot stareţul Gherasim a pus meşteri şi pe de o parte au stricat din lucrările lui Dionisie, iar pe de alta a pus artişti de au zugrăvit peste tot trapeza mânăstirii într-un chip rar de văzut, ba încă şi de nevăzut. A tipărit un ceaslov.

Şi reformele aduse de secularizare îi scurtară stăreţia şi viaţa. Cu Gherasim se stinge şi obiceiul cel vechi al mânăstirii de a se aduna lâna mânăstirii cu călugării, la care lucrau şi înaltul cler şi boierii ţării. Gherasim ar fi fost cel mai bun stareţ dintre toţi, dar din nenorocire stăreţia lui cade la spartul iarmarocului”.

[37] Lucrare de reparaţie sau de întreţinere.

[38] Melhisedec Ştefănescu (1823-1892), deputat în divanul adhoc din 1857, ministru al cultelor în guvernul Kogălniceanu (1860), membru în comisia pentru secularizarea averilor bisericeşti din 1862, numit locţiitor de episcop şi apoi episcop de Al. I. Cuza – episcopii numiţi de domnitor au fost socotiţi necanonici –, participant la Congresul de la Bonn (1875), unde s-a pus problema unirii dintre vechii catolici (care respingeau infailibilitatea papei care fusese promulgată dogmă a Bisericii Catolice la Conciliul Vatican I din 1870) cu protestanţii şi ortodocşii, şi susţinător al acestei uniri, promotor şi apărător al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Constantinopolului, menţionat în documentele masonice în anul 1870, ca făcând parte dintr-o lojă din Ismail.

El a făcut parte dintr-o generaţie de oameni luminaţi, învăţaţi, dăruiţi – dintre care putem aminti pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu (aproape toată generaţia paşoptistă), scriitori şi artişti de renume, ca şi ierarhi ai Bisericii – care au simpatizat cu ideile venite din Apus în defavoarea credinţei ortodoxe; oameni cu o personalitate strălucitoare, efervescentă, care au lăsat în urmă atât fapte de ispravă, cât şi fapte dintre cele mai reprobabile. Astăzi, istoriile oficiale îi zugrăvesc în culorile cele mai vii, scoţându-le în evidenţă faptele de ispravă şi băgând sub preş sau chiar îngropând cu totul faptele reprobabile, ca şi comportamentul desfrânat, imoral pe care l-au avut de-a lungul vieţii. Istorii precum cea a părintelui Andronic ne pun înaintea ochilor fapte necunoscute nouă până în prezent, care răstoarnă practic ceea ce am învăţat în şcoală despre aceste personalităţi ale neamului nostru.

[39] Mersul unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs; aici, cu înţelesul de cordon de jandarmi.

[40] Turn de apărare, fortăreaţă.

[41] Adică, adepţi ai lui Voltaire, Calvin şi Luther.

[42] Funcţionari de stat de rang inferior.

[43] Delă, dele, adică teanc de hârtii, dosar.

[44] Plural al cuvântului seamă, care înseamnă socoteală, rost, cont.

[45] În realitate, în acest moment a început secularizarea averilor mânăstireşti. Va dura câţiva ani până când comisia însărcinată cu secularizarea averilor, sau mai bine zis cu jefuirea mânăstirilor, va face inventarierea bunurilor mobile şi imobile pentru a şti exact cât trebuie jefuit ...

[46] Deci a existat, într-adevăr, un decret domnesc de secularizare încă din iunie 1859.

[47] Potrivit Psalmi 117, 18.

[48] Să remarcăm că, dintru bun început, secularizarea a început cu mânăstirile chinoviale, nu cu cele închinate, precum se spune astăzi, fiindcă este mult mai convenabil, că domnitorul Cuza ar fi luptat împotriva abuzurilor egumenilor greci şi a altor străini care profitau de bunătatea, dărnicia şi milostivirea domnitorilor români.

[49] Beci sau cameră boltită, construită din piatră, ascunsă în pivniţă ori aiurea, în care se ascundeau odinioară obiectele de preţ spre a fi cruţate de incendiu sau de jaf.

[50] Documente foarte importante pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române, Iaşi, Imprimeria Adolf Bermann, 1866. A se vedea şi Ştefan Berechet, ,,Dovezi noi asupra secularizării averilor mânăstireşti”, Biserica Ortodoxă Română 1892-1893, p. 1041 şi 1925, p. 75-78 şi 475-479.

[51] A smuci.

[52] Tipărită abia un an mai târziu. Tipografia Mânăstirii Neamţ, confiscată de guvernul lui Cuza, a devenit tipografia oficială a Moldovei, iar cea a mitropoliei din Bucureşti a devenit tipografie de stat.

[53] Pază, strajă.

[54] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1860-1867. Timothei Ionescu, ieroschimonah şi stareţ şi arhimandrit. Român moldovean”.