Cine e online?

Avem 184 vizitatori și nici un membru online

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (II)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 
Nimic nu este acoperit, care să nu se descopere,
şi ascuns, care să nu se cunoască
(Matei 10, 26)

 

Câteva lămuriri privind personalităţile vremii, consemnate în paginile acestei Istorii

Grigorie Ghica

Grigorie Alexandru Ghica (1807-1857) a fost numit domn al Moldovei, sub numele de Grigorie al V-lea Ghica, de către Reşid Paşa la 22 iulie 1849. El a susţinut unirea celor două Principate Române şi a mijlocit pe lângă sultan ca ultimii proscrişi din timpul revoluţiei de la 1848 să se întoarcă din surghiunul în care au fost trimişi pe la mânăstiri sau din Bucovina în 1851.

Ajuns pe tron, Grigorie Ghica a luat mai multe măsuri care prevesteau ce va urma: „Dorind ca împreună cu tovarăşii săi de luptă paşoptişti, cei foşti pe la închisori, pe la mânăstiri şi prin surghiunuri, să poată lucra întru fericirea patriei, prima lui grijă fu să schimbe pe miniştrii lui Mihail Sturza conservatori şi anti-unionişti înlocuindu-i cu oameni de-ai săi. A doua lui grijă fu ‘să măture PC. Par Andronic 02judecătorii vechi din slujbe până la unul’ rânduind pe alţii după arătarea sa. A treia lui grijă fu să înlăture pe cât putea din toate slujbele pe boierii cei bătrâni, ‘încredinţând posturile publice tinerilor ce se închinau ideilor moderne, predicând o reformă radicală a ţării’. Pe urmă a înfiinţat corpul jandarmeriei (în locul vechilor ‘slujitori’), rânduindu-l pe picior ostăşesc şi întrupând pe tot ţinutul câte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofiţerii lor, al cărui buget se urca la un milion de lei pe an”[1].

 

Marcă poştală cu chipul domnitorului Grigorie Ghica

 

Aceasta va fi prima poliţie politică la români, având în vedere că reglementările care o priveau erau prea puţin puse în aplicare. Modelul unei astfel de poliţii a fost importat din Franţa.

În ce-i priveşte pe revoluţionarii paşoptişti, ei vor activa prin intermediul societăţilor literare, artistice sau filantropice care vor sluji drept paravan pentru lojile masonice. De asemenea, ei vor fi prezenţi în divan şi la guvernare.

Dar pe 15 iulie 1856, Grigorie Ghica va fi mazilit. El va pleca în Franţa pentru a se întâlni cu Napoleon al III-lea care sprijinea, prin consulii francezi de la Bucureşti şi de la Iaşi, modernizarea Principatelor Române. Dar împăratul francez nu-l va primi în audienţă, iar el, pradă deznădejdii, se va împuşca pe 24 august 1857. El a lăsat o ultimă scrisoare, în care scria: „Sunt victima unei uneltiri înfiorătoare, nu mai pot rămâne în viaţă. Va veni ziua când adevărul va ieşi la lumină. Îmi aştept duşmanii în faţa judecăţii lui Dumnezeu”[2].

 

Dionisie Romano

Dionisie Romano[3] (1806-1873), în ultimii ani de viaţă episcop al Buzăului (1865-1873), s-a născut la 1806 în Sălişte, lângă Sibiu, şi a venit la Mânăstirea Secu prin 1823, unde a fost şi călugărit. Cu o fire neascultătoare şi răzvrătită, nu a stat prea multă vreme în mânăstire, ci dorind să se afirme vine la Bucureşti prin 1825-1827 să înveţe la Sfântul Sava. El a mers la mitropolitul Veniamin Costachi pentru a fi trecut pe lista tinerilor pe care acesta îi trimitea la Bucureşti, dar mitropolitul nu o va face; el a încercat să obţină acelaşi lucru de la mitropolitul Sofronie Miclescu, succesorul său, pe atunci episcop de Huşi, dar nici el nu-l va sprijini.

Atunci a încercat să se strecoare spre Bucureşti însoţindu-l pe un părinte trimis de stareţ la Mânăstirea Cernica pentru a-i învăţa pe monahii de acolo meşteşugul postăvăriei. Din Cernica a plecat la mitropolie, în Bucureşti, unde mitropolitul Grigorie Dascălul îl va trimite înapoi la mânăstire. Văzând că nu-şi dobândeşte dorinţa, el va ieşi cu totul de sub autoritatea ecleziastică şi se va angaja tipograf la tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu. În timpul exilului în Basarabia al mitropolitului Grigorie Dascălul, el a intrat sub protecţia Episcopului Ilarion al Argeşului, care îl va hirotoni ierodiacon.

Între anii 1832-1841, el s-a aflat în Buzău, la tipografia de acolo. După 1841 îl regăsim în Bucureşti, ocupându-se de îngrijirea mai multor cărţi, traduse din limba franceză. Anul 1855 îl găseşte la Iaşi, de unde este impus ca stareţ la Mânăstirea Neamţ de domnitorul Grigorie Ghica. Privind plecarea lui din Mânăstirea Neamţ, părintele Andronic ne spune: ,,Netrecând însă multă vreme după aceasta, domnul Moldovei Grigorie Ghica, mazilindu-se din numita domnie, a mers la Paris de s-a împuşcat singur, iar noi, fraţii soborului Sfintelor Mânăstiri Neamţ şi Secu, am început a ne lupta cu părutul stareţ, arhimandrit Dionisie cel pus cu silnicie de Grigorie Ghica, precum am zis. A ţinut lupta aceasta din 10 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, şi până la sfârşitul arătatului an. Adică până ce, cu mare greu, s-au izbăvit mânăstirile noastre de dânsul numai prin însăşi fuga lui, cu înţeleptele lucrări ale preasfinţitului mitropolit Sofronie şi ale binecredinciosului boier Theodor Baloş Caimacamul, ocârmuitorul Moldovei, care a venit însuşi şi a stătut în mânăstire la noi o săptămână întreagă, cercetând pe toate prihănitele căi ale lui Dionisie”.

După plecarea din Mânăstirea Neamţ, el se întoarce la Buzău, lângă binefăcătorul său, Episcopul Filotei al Buzăului, pe care-l va trăda în 1859, când Cuza va confisca uriaşa avere a episcopiei, contribuind astfel la năruirea muncii lui de o viaţă. Mai apoi, îi va lua şi scaunul în 1865, după ce reuşeşte prin manevre PC. Par Andronic 04politice să-i şantajeze pe ierarhi să-l hirotonească episcop. Până la acea vreme, extrem de favorabilă pentru oameni precum Dionisie Romano, ierarhii refuzaseră cu obstinaţie să-l hirotonească, cunoscându-i viaţa imorală.

Ajuns episcop al Buzăului, el a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a distruge mânăstirile din eparhie, în special prin întemeierea de şcoli pentru copii în toate mânăstirile şi schiturile, în detrimentul vieţii monahale. Atitudinea lui plină de ură faţă de monahism este zugrăvită minunat de părintele Andronic în Aduceri aminte.

În ciuda acestor adevăruri istorice, Dionisie Romano se ‘bucură’ astăzi de o biografie luminoasă, fiind socotit unul din marii ierarhi cărturari ai veacului XIX, un deschizător de drumuri. Nu se uită a se preciza donaţia pe care a făcut-o Academiei Române, din care făceau parte operele complete ale lui Voltaire, ca şi ale multor altora asemenea lui.

 

Sofronie Vârnav

Sofronie Vârnav[4] (1813-1868), pe numele său de mirean Scarlat, a studiat la început cu arhimandritul Sofronie Miclescu; abandonează însă repede şcoala şi pleacă la Cernăuţi şi de aici la Paris, unde îşi continuă studiile de drept, litere şi filozofie. Ia parte activ la Revoluţia de la 1848 în Franţa, ca membru al Gărzii Naţionale. Fondează Biblioteca Română din Paris, local în care mai târziu se va amenaja capela română din Paris.

Decan al studenţilor români din Paris, el va îndeplini funcţia de secretar, casier şi bibliotecar al Societăţii Studenţilor Români din Paris, principala lojă masonică română din Paris. El va fi şi membru al societăţii Însocierea Lazariană pentru educaţia copiilor în ţară în limba română.

Aşa cum relatează părintele Andronic în Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, după cei 16 ani petrecuţi la Paris, în martie 1848, el revine în ţară, împreună cu mai mult de 160 studenţi români din capitala Franţei, pentru a participa la evenimentele de aici. Pe 5 aprilie 1848, după eşuarea loviturii de stat plănuită la Iaşi, numele lui apare pe o listă a „ministerului trebilor dinlăuntru”, fiind cel dintâi din lista proscrişilor ce trebuie arestaţi de îndată ce ar încerca să intre în Moldova.

După viforul anului 1848 şi venirea pe tronul Moldovei a lui Grigorie Ghica, prietenul şi conducătorul din umbră al partidei unioniste, el apare ca tuns în monahism la Mânăstirea Neamţ. Unii istorici consemnează că, fire iute şi necumpătată, Scarlat Vârnav va înfăptui o crimă şi tulburat de fapta comisă se va retrage la Mânăstirea Neamţ. Mitropolitul Sofronie Miclescu, cel care i-a fost odinioară profesor, aflând de venirea sa la Neamţ, îl va călugări dându-i numele său şi încercând să-l înveţe cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dar după primele zile de călugărie, crezându-se iertat, a luat de la capăt fărădelegile sale.

În iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte şef al comitetului de ,,reeducare” al mânăstirii pe cel care a fost cunoscut mai târziu în Bucureşti drept Popa Vârnav[5]. El va ‘domni’ peste mânăstire până în 1862; stareţul Gherasim va fi deposedat de orice putere de decizie în mânăstire. În 1862, Popa Vârnav va da foc mânăstirii, aşa cum va mărturisi el însuşi pe patul de moarte, şi va părăsi mânăstirea de teama furiei monahilor care rămăseseră fără nenumăratele manuscrise lăsate moştenire de Sfântul Paisie, cea mai preţioasă avere a Neamţului.

El va căuta să urce treptele ecleziastice, dar nu va reuşi să treacă de treapta de protosinghel. Văzând că nu face carieră în Biserică, a părăsit cele bisericeşti şi a început să practice avocatura implicându-se mai ales în procese împotriva evreilor, al căror număr şi influenţă creştea zilnic în Principate, din cauza trecerilor ilegale din Galiţia în Moldova. Va muri otrăvit, în chinuri groaznice.

 

* * *

 

Istoria a consemnat în multe feluri faptul că paşoptiştii nu erau mânaţi de gânduri evlavioase când venea vorbea de cele ale Bisericii. Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu dezvăluie încă o pagină de istorie despre această atitudine a marilor bărbaţi de stat ai vremii faţă de monahism, vârful de lance al Bisericii. Înstrăinaţi de vatra ortodoxă a satului românesc şi deja tributari ideologiilor care spulberau pur şi simplu înţelepciunea curată, izvorâtă din credinţă, înlocuind-o cu sofisme tâmpe, întunecaţi de o viaţă lipsită de adevăratele virtuţi şi înclinată doar spre cele trupeşti, ei vroiau să dezrădăcineze tot ce însemna tradiţie şi tradiţionalism.

Aşa se face că prefacerile care au loc în Biserica Ortodoxă Română începând din vremea domniei lui Cuza până în anii ‘1930 vor strămuta pur şi simplu Biserica de pe temelia sa canonico-dogmatică pe o temelie legislativă creată pentru a se îmbina cu cea a statului modern, în cadrul căruia Biserica nu este nimic altceva decât un departament al statului, o instituţie aflată la bunul plac al guvernului, pierzându-şi treptat adevăratul rol, de dătătoare şi păstrătoare a harului mântuitor şi aducător de sfinţenie.

 


[1] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ediţia a cincea, Chişinău, 1991, vol. II, p. 495, apud Radu Rosetti.

[2] Ibid., p. 550-551.

[3] Antonie Plămădeală, ,,Episcopi ai Buzăului în cultura română”, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău, 1983, p. 101-105.

[4] Fabian Anton, Biserica şi masoneria. Slujitori ai cultelor religioase în masoneria română, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 104-105.

[5] Constantin Gane, op. cit., vol II, p. 521.