Cine e online?

Avem 87 vizitatori și nici un membru online

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (III)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

Fragmente din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (I)

Între toate acestea, în anul 1854, aflându-se oştile Imperiului Rusiei prin Principatul Moldovei, părintele arhimandrit şi stareţ Natanail le făcea ajutor după puterea mânăstirii; şi când s-au dus la Silistra oştirile, atunci părintele stareţ a dat din partea mânăstirii 10 care mari legate cu fier cu câte 10 boi, cu argaţi şi cheltuiala mânăstirii, rânduind şi un monah îngrijitor pentru ţinerea acestora în bună stare; dar pe urmă întorcându-se oştirile ruse în ţara lor, şi în Moldova intrând oştile nemţeşti, atunci domnul Moldovei Grigorie Ghica a voit să-şi izbândească asupra Mânăstirii Neamţului, pentru că a dat ajutor oştirii ruseşti pravoslavnice.

Şi negăsind alte pricini, şi citind paragraful al 5-lea din Aşezământul preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie Velicikovski, unde hotărăşte sfinţia sa că „monahii cei cărturari din soborul sfinţiei sale să citească învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care povăţuiesc drept spre înţelegerea Sfintelor Scripturi şi spre cunoştinţa dogmelor credinţei celei pravoslavnice a Bisericii Soborniceşti”, şi uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mânăstirea Neamţului seminariu, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.

Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mânăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mânăstire marţi seara la începutul sfântului şi marelui post, în vremea pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şi rugându-nePC. Par Andronic 05 pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mânăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mânăstirii.

 

Comitetul unionist din Iaşi, 1857: 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) Mihail Kogălniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrojeni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza

 

Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mânăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi poliţ-maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi întrarmaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mânăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la părintele arhimandrit Natanail, stareţul mânăstirii, zicând că stareţul ţine în mânăstire spioni ruseşti.

Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, punându-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de poliţ-maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la sfânta icoană cea făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionatan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi[1] cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.

Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mânăstire ? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.

Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi Împărat David, adică: Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat. Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând (Psalmi 54, 12-15); şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: Să vină dar moartea preste ei, şi să se pogoare la Iad de vii, că vicleşug este în lăcaşurile lor (Psalmi 54, 16-17), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că de va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pre acela Dumnezeu (I Corinteni 3, 17).

Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a sfântului şi marelui post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[2], cu poruncă de a scos din stăreţie pe părintele arhimandrit Natanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.

Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mânăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mânăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mânăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mânăstirii.

Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mânăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.

După acestea, netrecând multă vreme, a venit la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Preacurata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mânăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.

Şi netrecând multă vreme, a trimis domnul Grigorie Ghica altă poruncă, ca Mânăstirea Neamţului să facă numaidecât cu a sa cheltuială în Târgul Neamţului sinagogă evreiască. Şi nevoind soborul a-i împlini această nelegiuită poruncă, el a trimis pe un boier spre execuţie în mânăstire, ca să silească pe sobor spre a-i împlini citata poruncă, căruia boier îi plătea mânăstirea pe fiecare zi câte doi galbeni austrieci şi la doi slujitori un galben pe fiecare zi, osebit de mâncare şi de băutură pentru dânşii şi pentru cai, vreme de trei luni de zile, până ce a pus mânăstirea 2.000 de galbeni cheltuială şi osebit material, de s-a făcut sinagogă evreiască în ce chip au cerut evreii la domnitorul Grigorie Ghica[3].

Eu voiam ca pe acestea şi alte tiranii ce s-au lucrat împotriva soborului să le cinstesc cu tăcere, dar însă mi-am luat de seamă cum că mai bine este a şti şi urmaşii că nu întru alt chip, ci cu acest fel de silnicii s-a primit seminarul în Mânăstirea Neamţului, prin care a venit şi focul iadului în ea: putoarea tutunului[4] şi mâncarea cărnii – batjocoritoarele tagmei călugăreşti şi defăimătoarele tagmei călugăreşti şi Sfintelor Scripturi la iveală, care rele întrebuinţări necinstitoare tagmei călugăreşti, precum am zis, măcar deşi mai înainte se aflau câte pe undeva, însă tainic, iar în timpul ocârmuirii arhimandritului Antonie te înnăduşea fumul tutunului când intrai în chiliile stăreţeşti. Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului.

 


[1] Radovoi sau radavoi, adică militar.

[2] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1855 fevr. 24 – 1855 mai 19. A ţinut loc ca de stareţ un arhimandrit străin, de la alta mânăstire: arhimandritul Antonie Dumbravă (răzeş de la Poereca), egumen de la Mânăstirea Bogdana. De aceea i se zice şi ‘Bogdăneanu’. Om sec, plin de vicii, şi nu semăna a călugăr. El era un adevărat obiect de scandal în mânăstire. Îşi bătea joc de bătrâneţe, de călugărie, de aşezăminte, şi sugea vârtos: băuturi, tutun, femei, bani şi răzgâiere. În timpul lui partizile s-au batjocorit grozav, şi în acea primăvară cântau buhăile (cucuvelele) în toate părţile prin mânăstire. Adevăraţii călugări cu viaţă sfântă plângeau nenorocirea soborului. Antonaş a rămas proverbial. Acest răstimp de 3 luni şi 3 zile (2 luni şi 23 de zile) sau mai bine de 93 de zile se considera ca prohodul Mânăstirii Neamţu. El nu este scris de părinţi în pomelnic”.

[3] Din tomul 7 al Istoriei, scris în 1872 la Noul Neamţ, reiese că evreii au dobândit acest favor în urma incendierii sinagogii din Târgu Neamţ, de care incendiere nu ar fi fost străini monahii nemţeni.

[4]Dar poate-mi va zice cineva că dacă nu-i bun tutunul apoi de ce l-a lăsat Dumnezeu ca să răsară şi să crească el precum şi alte buruieni ? Aceluia eu în numele adevărului îi răspund că şi mătrăguna, strigoaia şi altele le-a lăsat Dumnezeu, precum şi paserile, dobitoacele, peştii, hiarele şi altele, dar nu se mănâncă din toate. Precum nici buruienile nu este de folos a se obişnui de călugări, şi mai ales aceasta, care aşa în ce chip o obişnuiesc oamenii se cunoaşte a fi potrivnică cuvintelor dumnezeieştii Evanghelii, că zice Mântuitorul nostru că tot ce intră în gură merge în pântece şi ieşind pre afedron nu spurcă pre om, iar acele care ies din gură, acestea sunt care spurcă pre om (Matei 15, 11, 17-18, 20) şi iarăşi zice în Evanghelia de la Ioan (14, 24): Cel ce nu mă iubeşte pre mine, cuvintele mele nu le păzeşte.

Deci noi vedem că la cei ce trag tutunul prin nas le intră în scaunul minţii, iar la cei ce trag cu luleaua, cu ciubucul şi cu ţigara, le intră în suflet şi împute sufletul, şi apoi iarăşi pe gură înapoi, nemergând la şezut ca să iasă pe afedron, precum se zice hotărât în dumnezeiasca Evanghelie; şi Mântuitorul arată creştinilor celor numiţi în numele Său că cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Sale nu vor trece. Deci tutunul pe gură intră şi spurcă sufletul cu putoarea cea nesuferită şi apoi iese iarăşi pe gură înapoi ca pe un ogiag [hogeag], şi încă şi prin nas ca prin nişte răsuflători ale ogiagului.

Şi încă unii din tutungii zic că tutunul se cheamă curat, pentru că el este o buruiană pe care nici un dobitoc nu o obişnuieşte; şi dacă-l bei el numai pe suflet îl spurcă, iar pe trup nu. Însă ei robiţi fiind acestei buruieni puturoase, apoi totdeauna beau şi se odihnesc cu conştiinţa poftorind acea zicere, că ce intră pe gură nu spurcă pe om, lăsând cealaltă parte a cuvântului, căci tutunul, precum am zis, numai cât robeşte sufletul omului la pofta lui şi apoi iese pe gură înapoi. Dar bine să ştie fiecare că Scriptura zice că tot cel ce se robeşte de vreo patimă rob păcatului este, şi robul în casă nu petrece, ci afară din casa vieţii de veci.

Deci pe mulţi din cei care obişnuiesc a unelti această buruiană i-am auzit că mai bine ar putea să rabde de mâncare şi de băutură decât să-i lipsească tutunul; iată vederată robie ! Iar pentru că nu se cuvine a mânca călugării carne, aceasta este prea dovedită prin toate tipicele Bisericii creştineşti; şi mai ales canonul 34 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul hotărăşte că se cuvine a se anatematisi acel monah care nu s-ar întoarce despre această greşeală (vezi la Pidalion fila 478). Deci cine ar avea această putere, ca să mişte acest aşezământ bisericesc, când nici nu rămâne la voirea cuiva să mănânce sau nu, ci desăvârşit se cuvine ca toţi călugării să ştie această bună rânduială, mărturisită şi de însăşi Prea Curata Maica lui Dumnezeu către Cuviosul Dosithei, care s-a aşezat pentru monahi prin tipicurile bisericeşti, dacă voiesc să moştenească şi fericirea Sfinţilor Părinţi, a celor ce prin povăţuirea Sfântului Duh au aşezat canoanele şi tipicele Bisericii ? Căci de a intrat cineva în rânduiala monahicească, apoi acestuia negreşit că-i stă asupră datoria ca pe toate cele ale rânduielii chipului monahicesc, în orice fel de loc, fără de nici o aflare de pricină, până la cea mai de pe urmă a sa răsuflare să le păzească, şi prea cu cuviinţă, căci noi adică nu slava cea de la oameni, ci pe cea de la Dumnezeu se cade a o căuta; şi iarăşi, nu oamenilor, ci lui Dumnezeu mai vârtos ni se cuvine a plăcea.

Care lucru chiar al faptei celei prea bune este, căreia nimic nu-i este cu neputinţă, şi mai ales că şi poruncă apostolească avem, ca să ne ţinem de cuvintele cele sănătoase, depărtându-ne şi fugind de prepusurile cele viclene, cuvintele cele deşarte ale oamenilor celor stricaţi de minte şi lipsiţi de adevăr (I Timotei 6, 3-5). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: Apucă-te de viaţa cea veşnică, la care şi chemat eşti, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea multor martori. Poruncescu-ţi înaintea lui Dumnezeu, care înviază toate, şi înaintea lui Hristos Iisus, care au mărturisit înaintea lui Pilat din Pont mărturisirea cea bună. Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevătămată până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (stihuri 12-14). Şi iarăşi, tot acolo mai jos zice: Lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l, depărtându-te de glasurile deşarte, cele spurcate, şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos, cu care unii lăudându-se, întru credinţă au rătăcit (stih 20-21). Şi iarăşi zice: Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus Hristos şi a îngerilor lui celor aleşi, ca să păzeşti acestea fără de căutare în faţă, nimic făcând după plecare (5, 21).