Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (VI)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

Fragmente din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (IV)

Iată ce fel de minte deşartă avea acest ticălos arhimandrit. Deci se înţelege că s-au auzit aceste toate şi pe la Iaşi. Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre tot binele îndeobşte al mânăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[1], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mânăstirii –, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ.

Deci sosind acea adresă noaptea spre 10 zile ale lunii lui iulie, au mers egumenul Mânăstirii Secului împreună cu alţi părinţi la chiliile stăreţeşti; şi înţelegând de la casnici că este dus – precum adeseori avea acest obicei a mânea pe aiurea fără să ştie soborul unde este –, i-au pecetluit uşile chiliilor, şi apoi cercând l-au aflat la Mânăstirea Văratecul, de unde pornind nu a voit să vie la mânăstire precum era chemat, ci mergând s-a aşezat la un mirean în Târgul Neamţului. Şi de multe ori i s-a făcut chemare de către sobor ca să vie să şadă la mânăstire, dar el însă nu a voit să vie, ci şedea acolo şi mânca carne, împreună cu Grigorie Cozadin şi cu un ucenic al său, în toată vremea postului Adormirii Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, precum a spus însuşi acel ucenic, nefiind întrebat de cineva, care nu i se cuvine lui să o mănânce nici în câşlegi, necum în post[2].

Şi aşa chibzuindu-se că dacă nu voieşte să vie la mânăstire, negreşit că şi plănuieşte a se duce undeva, după cum se lăuda înainte, precum am zis, s-a însărcinat de către sobor un părinte şi cu doi rândaşi în uliţele Târgului, ca să ia seama, când se va duce să dea de ştire la mânăstire încotro a apucat; iar altfel de instrucţii nu li s-a pus, şi care aşa au şi urmat, nimic mai adăugând.

Dar arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la prea sfinţitul mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mânăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mânăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mânăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.

Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi certând ne-au certat Domnul, şi morţii nu ne-au dat (Psalmi 117, 18) – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a prea sfinţitului mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mânăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost prea sfinţiţii arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi arhimandritul Nicon, egumenul Mânăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.

Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşând pe arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mânăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi al altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mânăstire împreună cu Vasilie Bucşinescu, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).

Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg; iar înalt prea sfinţitul mitropolit, înconjurat de clerul ţării Moldaviei, voind ca şi în viitor să nu mai poată acest arhimandrit a tulbura liniştea soborului Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, au încheiat un jurnal în acelaşi an 1856 luna august în 18 zile, sub nr. 1246, în care între altele se hotărăşte ca niciodată să nu mai poată fi arhimandritul Dionisie povăţuitor turmei cuvântătoare şi la asemenea sfinţite aşezăminte, ca să nu mai adauge defăimare treptei prin asemenea osândite urmări.

Apoi după aceasta, ocârmuirea bisericească împreună şi cea politicească, socotind ce este de folos şi mai cinstit, spre a mai sta această sfântă lavră spre slava lui Dumnezeu şi întru lauda Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu şi podoaba patriei, a dat voie soborului, ca potrivit aşezământului, statornicit şi întărit pentru aceste mânăstiri, să-şi aleagă povăţuitor din sânul său, cum va socoti cu dreptul, şi spre care vor avea mai multă încredere şi dragoste, netemându-se de nimeni, şi aşa soborniceşte s-a ales şi s-a pus părintele Gherasim stareţ. Acesta a fost din neam drept patriot moldovean născut în oraşul Botoşani din părinţi binecredincioşi[3], şi din tânără vârstă iubind viaţa monahicească a alergat la Sfânta Mânăstire Neamţu în soborul preacuviosului părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovschi; şi supunându-se sub jugul dumnezeieştii ascultări, s-a făcut călugăr iscusit, atât în lucrările duhovniceşti, precum şi în cele politiceşti. Şi cunoscându-se vrednic, a fost pus dichiu pe la moşiile mânăstirii, iconom mare şi vechil moşiilor din Basarabia ale mânăstirii şi în alte slujbe de căpetenie. Apoi acum prin voia lui Dumnezeu, cu o împreună glăsuire a tot soborul hirotonindu-se ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit de Prea Sfinţitul Meletie, Episcopul Huşului, s-a suit la scaunul stăreţiei, precum am zis, în anul 1856 septembrie întâi. Şi era la statul trupului de mijloc, ochii căprui, faţa rotundă, nasul mic, capul mic, gura potrivită, părul în cap şi musteţile în doi peri, dar barba mai mult albă şi mică, şi la glas nu tocmai mare.

Deci netrecând multă vreme după punerea sa în stăreţie, a venit binecredinciosul caimacam, ocârmuitorul ţării Moldaviei Theodor Neculai Baloş[4] la mânăstire, şi şezând o săptămână întreagă, a cercetat însuşi cu amănuntul şi a aflat că toate au fost adevărate cele ce s-au dezvelit de sobor către înalta comisie pentru arhimandritul Dionisie, şi bucurându-se s-a întors cu pace întru ale sale.

Apoi după ducerea caimacamului, cunoscând părintele stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mânăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mânăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mânăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, şi privind la hotărârile fericiţilor ctitori, înzestrătorii acestor sfinte mânăstiri, care numai pomeniri şi rugăciuni pentru dânşii şi pentru toţi pravoslavnicii creştini poruncesc să se facă neîncetat fără a mai zice că iartă pe călugări de acele hotărâri dacă nu le-ar împlini, foarte s-a îngrozit de această mare sarcină ce i s-a pus, căci din pricina neajungerii banilor pentru întinsele cheltuieli, nici pomenirile fericiţilor ctitori nu se pot săvârşi cu toată îndestularea, precum cer ei, nici ţinerea bisericilor şi a soborului şi a casei primirii străinilor nu poate să ajungă deplin spre lauda lui Dumnezeu din pricina lipsei celor de nevoie; toate acestea şi cele asemenea luându-le în băgare de seamă cu prea plecate metanii şi cu lacrimi împreună cu tot soborul, a rugat pe prea sfinţitul mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mânăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiembrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărât să rămână în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.

Deci în vremea stăreţiei sale s-a întâmplat o minune în această sfântă mânăstire întru acest chip: un om, anume Vasilie a lui Toader Chiţescu din satul Roşiori, ţinutul Sucevei, moşie a boierului Iancu Forăscu, în anul 1856, decembrie în 6 zile, a pătimit aceasta că din bun sănătos l-a apucat o ameţeală cu nebuneală amestecată, încât fugea pe câmpi. Deci prinzându-l alţi oameni, l-au adus la biserica cea de acolo a satului cerând rugăciunile preoţilor, unde după puţin a şi amuţit desăvârşit neputând vorbi nimic; iar în anul 1857, martie 11, trimiţându-l boierul cu scrisoare la această mânăstire spre a i se face sfintele rugăciuni pentru tămăduire, i s-a făcut sfinţirea apei şi i s-au citit rugăciunile Marelui Vasilie, şi i s-a făcut sfântul maslu de trei ori. Şi la sfârşitul sfântului maslu de a treia oară, când au deschis ieromonahii Sfânta Evanghelie spre a o pune pe capul bolnavului după obicei, în vremea rugăciunii celei de pe urmă a rânduielii sfântului maslu, atunci s-a întâmplat să fie acolo scris tocmai cuvântul acesta care zice aşa:

Effatta, ce este: deschide-te (Marcu 7, 34). Deci văzând-o aceasta preoţii au zis lui: „Cere-ţi iertăciune, Vasilie !”, iar el atunci cu luminat glas a strigat: „Blagosloviţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul”, şi aşa a rămas vorbind foarte lămurit, şi s-a tămăduit şi de celelalte neputinţe desăvârşit, prin mila Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, şi s-a dus la casa sa bucurându-se.

 


[1] Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost mazilit pe 15 iulie 1856, prin numirea de către Poartă a caimacamului Toderiţă Balş. Grigorie Ghica s-a sinucis pe 24 august 1857.

[2] În anul 1477, preacuviosul părintele nostru Pafnutie, egumenul mânăstirii celei din Borova, unde este hramul Acoperământului Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, în Rusia, a poruncit unui mirean zugrav anume Dionisie şi tovarăşilor săi tot mireni zugravi ca să nu mănânce carne întru câtă vreme vor lucra întru acea mânăstire pentru ca să nu se smintească călugării. Iar ei uitând porunca şi pe taină ducând carne în mânăstire, s-au umplut toţi de râie. Vezi în Vieţile Sfinţilor, luna mai, întâia zi.

[3]Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Gherasim Miron: ieroschimonah şi arhimandrit. Acesta este cel dintâi stareţ ales dintre moldoveni neaoşi. El este fiul lui popa Miron din sat de la Ciuşme de lângă Botoşani (mare ctitor la biserica satului de acolo). El a fost ales stareţ după Dionisie Romano, la 1856 septembrie 1. Iar la 1860 noiembrie 14 guvernul l-a surghiunit la Mânăstirea Coşula, iară la 1861 august 17/18, noaptea, a murit în etate de 61 de ani şi s-a îngropat afară lângă biserica mare, spre amiazăzi, în Mânăstirea Neamţu.

Gherasim nu ştia cartea lui Dionisie, nici nu avea experienţa şi fanfaronia lui, dar ca călugăr şi ca administrator şi ca simţământ era înzecit mai superior lui Dionisie. El a fost vechil mânăstirii şi iconom mare şi a făcut treburi bune. El, voind a restaura biserica mare din Mânăstirea Neamţu, i-a stricat cele două turnuri din urmă clădite de lemn de stejar de stareţul Dometian, şi astfel, prin o lucrare providenţială, a scăpat biserica mare din Mânăstirea Neamţu nedistrusă de focul din 1862 noiembrie 25 spre 26. Tot stareţul Gherasim a pus meşteri şi pe de o parte au stricat din lucrările lui Dionisie, iar pe de alta a pus artişti de au zugrăvit peste tot trapeza mânăstirii într-un chip rar de văzut, ba încă şi de nevăzut. A tipărit un ceaslov.

Şi reformele aduse de secularizare îi scurtară stăreţia şi viaţa. Cu Gherasim se stinge şi obiceiul cel vechi al mânăstirii de a se aduna lâna mânăstirii cu călugării, la care lucrau şi înaltul cler şi boierii ţării. Gherasim ar fi fost cel mai bun stareţ dintre toţi, dar din nenorocire stăreţia lui cade la spartul iarmarocului”.

[4] În unele cărţi, Teodor Balş.