Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (IX)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

Anexa I

Despre sfârşitul lui Sofronie Vârnav

Deci, acum, voind eu să închei şi pe această sfântă carte, găsesc de cuviinţă ca să arăt, măcar cât de în scurt, mai întâi, şi pentru sfârşitul monahului Sofronie Vârnav, despre care foarte de multe ori am mai grăit, puţină istorisire. Deci, să se ştie: că după cum am primit ştiinţele, el după arderea Sfintei Monastiri Neamţului, ieşind şi mergând pe la Bucureşti şi pe la Iaşi şi prin alte oraşe, şi turburând ocârmuirile politiceşti şi duhovniceşti prin nestâmpăratul şi nepaşnicul său caracter, după multă luptă a fost sfinţit; prea sfinţiţii arhierei măcar şi nevrând de l-au hirotonit ierodiacon, preot, şi l-au hirothisit şi protosinghel. Şi, după aceasta, fiind el întru această prea înaltă treaptă bisericească intrat, şi văzând cum că nu poate a primi şi pe cea mai mare steapenă[1], a arhieriei, apoi a început a se tocmi advocat, în pricini de judecăţi, şi pe la creştini, şi pe la jidovi.

Şi aşa, aflându-se întru acest fel de ascultări de sineşi alese, şi de sineşi rânduitoare, după cum am auzit, a fost otrăvit, de jidovi şi de alţi tovarăşi ai lor, în Târgul Bârladului, în anul 1867. Şi el, văzându-se în primejdia morţii, a chemat pe un mirean ce s-a aflat înaintea ochilor săi şi s-a mărturisit, zicând cum că el a dat foc Monastirii Neamţului; iară mai mult nu a putut a mărturisi. Şi aşa, muncindu-se cu ticăloşie în vreme de douăsprezece zile, apoi, la 26 de zile ale lunii lui dechemvrie, nemărturisit, nepocăit şi neîmpărtăşit cu prea sfântul trup şi sânge al PC. Par Andronic 07Domnului nostru Iisus Hristos, cu mult şi amar necaz, şi cu grozăvii pline de tânguiri şi-a dat sufletul din trup, cu porunca lui Dumnezeu, şi a mers ca să dea răspuns de toate cele ce a lucrat întru această lume amăgitoare.

 

Sofronie Vârnav

 

Iară trupul lui s-a pus pe năsălie, în biserică; şi îndată, de către târgoveţi, prin telegraf, a fost înştiinţat prinţul Carol[2] despre a lui moarte. Şi el a trimis pe un hirurg de l-a scos din biserică, de pe năsălie, şi l-a spintecat; şi bortelindu-l şi găvăonoşindu-l[3], adică despicându-i capul, i-a scos creierii, toţi; de asemenea, i-a scos şi ochii, şi gâtlejul din grumaz, şi stomahul tot, cu toate maţele şi cu inima; şi pe toate pecetluindu-le, prin bukaluri şi gavanoase[4], le-a trimis domnului Carol, spre încredinţare de moartea lui; şi Carol văzându-le, le-a ţeremonoşat[5] cu aruncarea lor la câini. Care, şi ei, mirosindu-le, au fugit. Iară coşul[6] lui, după deşertarea lui de maţe, l-a îngropat un călugăr care s-a fost aflat în tot Târgul Bârladului, întru acea vreme. Grozavă privire ! O, prea iubiţilor mei cetitori[7] ! Şi cred că va fi fost aceasta !

Şi că pe toate acestea, mai mult, le-a primit el în vederea ochilor omeneşti, pentru hula ce a făcut cu obrăznicie din amvonul Sfintei Monastiri Neamţului, pe care o a borât asupra prea sfântului şi prea neîntinatului şi prea feciorescului pântece al Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, după cum se spune la cartea cea cu minunile Maicii Domnului: că Dumnezeu rabdă pe ocara cea asupra Sa; iară cea spre a Sa prea iubită Maică nu îndelung rabdă, ci izbândeşte. Că pentru ea ţine şi pe toată lumea.

Acum, dară, iarăşi, mai întorcându-mă încă puţin, fac aducere aminte, ca să nu să uite, şi aceasta: adică, ca la vremea cuviincioasă să se întrebe, de către prea iubiţii noştri patrioţi, că de ce nu a făcut acum, de când a luat averile, ministrul bisericesc, măcar cea mai mică întemeiere întru aceste sfinte monastiri, mai mult decât făcuse călugării, când ocârmuiau ei. Pentru că venitul bănesc este tot acelaşi, şi încă mai mult, fiindcă acum posluşnici[8] nu se mai înmulţesc la monastire, şi din călugării câţi au fost foarte puţini au rămas. Şi moşiile, acum, toate se dau în posesie, atât cele mai dinainte, precum şi cele patrusprezece moşii ce rămânea atuncea pe când striga ministrul bisericesc să se facă de către monastire ghimnaziu şi internat şi seminarie, pe conta casei, cu pădurile, viile, vitele, şi altele toate, măcar că zicea miniştrii, pe atuncea, că sunt căutate în chipul cel mai rău de călugări, ce n-au nici o idee despre acestea.

Vezi, prea iubitule cetitor, broşura tipărită cu acte ofiţiale, doveditoare stării de astăzi, precum se zice în ea, a Monastirilor Neamţul şi Secul, însoţite şi de raportul comisiei înalt rânduită, cu osebite cercetări, la aceste sfinte monastiri, în anul 1858, la 15 zile ale lunii lui octomvrie, faţa 23 şi mai încolo, cum însuşi ministrul bisericesc le-a publicat pe acestea, care averi, toate, până la cel mai mic lucru, din anul 1859, de la 11 zile ale lunii lui iunie, le are întru deplină stăpânire, acelaşi minister. Şi nu am văzut, nici am auzit, ca să se fi făcut ceva mai nou de când a luat administraţia asupra sa; fără numai atât ştim:

cum că, după ce au fost rămas cinci profesori şi vreo patru elevi, apoi, căzând şi podul soborniceştei trapezi, peste care era întemeiată seminaria, s-au mutat rectorul şi cu profesorii în casele tipografiei, mai în jos de odaia cea mare a monastirii, unde este şi biserica Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitorului Panteleimon. Şi acolo, iarăşi, se mai înmulţise elevii. Şi a mai ţinut, cu mare greu, cam şchiopătând din zi în zi, umbra de seminarie, până la anul 1861, când au fost făcut acolo profesorii şi un joc, numindu-l al lui Adam. Unde mai toţi tinerii, precum este ştiut, au jucat cu pieile goale, în ziua de anul nou, atât băieţii, precum şi mulţi din cei îmbrăcaţi în chipul monahicesc, şi încă şi de cei hirotoniţi. Această înţelepciune, în loc de a Prea Sfântului Duh, a intrat în mijlocul fraţilor sfintei lavrei noastre prin întemeierea ştiinţelor scolastice de către domnul rector şi de profesorii cei puşi de ministrul bisericesc.

Iară de atuncea, din acea vreme, nu sunt nici rectori, nici profesori, pe la monastirile noastre; ci, încă, şi monahi, foarte puţini, prin îngrijirea ministrului bisericesc, care tot striga mai înainte cum că călugării nu ştiu ocârmui averile şi prăpădesc în zadar averile. De aceea, precum am mai zis, bine cinstitorii noştri patrioţi pot să întrebe pe domnul ministru că: de ce întru atâta vreme, când nici o împiedicare nu are dinspre călugări, nu au întemeiat, pe lângă seminaria ce era, şi un ghimnaziu şi internat, pe care le tot pretindea însuşi mai înainte, neîncetat, de la noi, călugării. Iară eu, lăsându-le pe toate şi pe toţi întru a lui Dumnezeu judecată, pun sfârşit şi acestei sfinte cărţi, precum am zis.

 


[1] Stăpână.

[2] Care intrase domn ţării Moldaviei şi Valahiei, după ieşirea cea cu necinste a prinţului Cuza.

[3] A borteli înseamnă a face o bortă, a găuri; a găvăonoşi, a găvăni înseamnă a scobi.

[4] Borcane, vase de lut.

[5] A ţeremonoşa, adică a face o ceremonie.

[6] Trupul lui fără organe.

[7] Pe acestea toate, şi încă şi înzecit mai multe, cu multe lacrămi, le-a spus un băiat din Bârlad ce era în vârstă de 22 de ani, care a fost ucenic şi slujitor lui Sofronie Vârnav până la a lui moarte; şi în urmă s-a închinoviat la Schitul Prodromul moldovenesc, în Athon, la 1868.

[8] Slujitor boieresc sau mânăstiresc care era scutit de dări.