Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (X)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

Anexa II

Istorie pentru vedenia ce au văzut un părinte, anume Teodosie, din Sfânta Monastire a Neamţului, în anul mântuirii 1797, în luna dechemvrie, pentru aceeaşi monastire, după adormirea preacuviosului Paisie stareţul şi arhimandritul Sfintelor Monastiri Neamţu şi Secu, cu trei ani mai în urmă”[1]

S-au întâmplat mai sus numitului părinte, după ieşirea de la cântarea utreniei, într-una din zile, [că] s-au culcat să se odihnească, şi întru vedenia visului i s-au părut că au ieşit afară pe poarta mânăstirii şi au stătut înaintea porţii în depărtare ca la 30 de paşi. Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, şi cu cârjuliţa în mână, şi din cei bătrâni fiind cu procopsala[2], multe limbi ştia. Au ridicat ochii în sus, şi au văzut un trup înainte-i întunecat şi foarte înfricoşat la vedere, îmbrăcat cu haine nemţeşti, precum sunt căpitanii de oaste, pălăria lui împletită de şerpi vii, capetele lor se închipuia în pietre scumpe, obrazul lui negru cu totul, barba mică, ca a lui Cazlarii Atazi (adică Atazi se vede că au fost un om însemnat de viteaz în aceeaşi vreme), nasul mare şi nările foarte largi, cu ochii scăpăra foc ca fulgerul, vederile sângerate ca [pe] nişte luceferi întorcându-i, cu dinţii de oţel, şi din nasul lui ieşea fum puturos ca de pucioasă, după cum scrie la Iov; urechile îi erau lungi şi ascuţite ca de măgariu.

Ceafa lui fier bătut, umerii lui de oţel ca nicovala, şi în cap avea patru coarne de capră, două înainte, strâmbe, şi două înapoi, iară mâinile lui bălauri, şi fieştecare deget al mâinii lui cap de şarpe. Camzocul lui piele de aspidă, brâul şarpe de cei de India, care ca săgeata trece prin om, avea şi coada ca de vasilisc, ascuţită în vârf cu bold, şi încârligată în sus ca a caprei, iară picioarele oable[3], cu ciubote de aspidă verzi, cu potcoave de fier, în chipul unghiilor leului; baston avea un şarpe viu, şi de cap ţiindu-l, se rezema într-însul; sabia lui paloş lung de văpaie cu două ascuţişuri legată la brâu; scaunul lui tigru, mulţime de ofiţeri împrejurul lui şi mulţime de ostaşi, toţi asemenea lui cu chip urâţi şi scârnavi, care cu mare frică sta înaintea lui. Şi apropiindu-se monahul, i-au zis lui:

 

– Ce iaşti tu ?

– Cneaz sunt, călugăre, au zis către dânsul.

Zis-au monahul:

– Moschicesc[4] sau nemţesc ?

– Nu sunt om.

Zis-au monahul:

– Dar ce iaşti tu ?

I-au răspuns cneazul:

– Pe care voi îl numiţi satana eu sunt al doilea după dânsul, orânduit peste toate oştile lui, arhistrateg.

I-au zis monahul:

– Ce cauţi aicea ?

– Am comandă (adică polc[5] de oaste), îi răspunde, aici la voi !

I-au zis monahul:

– Aicea nu iaste război, nici ostaşi.

Răspuns-au cneazul:

– Dar cum zici că nu sunt ? Dar călugării ce sunt ? Ei ne dau război nouă şi noi lor.

Au zis monahul:

– Dar câtă sumă de oaste ai tu aicea cu tine ?

I-au răspuns:

– Şase zeci de mii.

Zis-au monahul:

– Pentru ce atâţia, fiindcă aicea nu sunt nici trei sute de călugări ?

Zis-au cneazul:

– Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost şi Darie, împăratul perşilor, când au făcut război cu Alexandru Machidon: i-au trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea seminţei macului, vei număra şi oştile mele”. Alexandru i-a răspuns că macul iaste dulce şi bun la mâncare. ApoiPC. Par Andronic 08 i-au trimis şi Alexandru lui Darie o traistă de chiper[6] negru, zicând: „Aşa sunt oştile mele”.

S-au mirat monahul auzind acestea. I-au zis cneazul:

– Ce te miri ? Că aceste mii de-a pururea şed aicea, iară în vreme de nevoie şi înmiit mai multe oşti aducem la război. Însă mai în scurt, să-ţi spun adevărul, călugăre: încă de la Sfeta Gora[7] de când şedea stareţul Paisie în Monastirea Pantocratorului, la chilia Sfântului Constantin, de atunci sunt rânduit ca să-i dau război în toată viaţa lui. Şi fiindcă şedea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecare, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi sirmeadin[8] destul, şi l-am îndemnat să-şi facă monastire la Proorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şezând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe locuitori să le deie o mânăstire împărătească[9]. Şi acolo puţin nu căzuse în unghiile mele, dară Hristos al lor ajutându-le, am rămas biruit. Însă după aceea, găsind vreme cu prilej, i-am ridicat cu totul şi i-am adus în Moldova, la Monastirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintru ai noştri am găsit.

Deci am ridicat oştile chesariceşti[10], şi au cuprins cu stăpânirea locul acela, iară pe stareţul l-am gonit şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iară pe unul de ai noştri. Deci am îndemnat pe stăpânitori ca să le dea Monastirea Neamţului. Acolo am găsit doi de-ai noştri. Şi acolea unde iaste medeanul[11] de război, şi al lor, şi al nostru, pe mulţi am câştigat.

Deci i-au zis monahul:

– Apoi nu se mântuiesc din mâinile voastre nici unul dintru acei ai stareţului ?

I-au răspuns:

– Cât au fost stareţul viu, mulţi au scăpat, dar mulţi am şi câştigat.

I-au zis monahul:

– Acum ai mulţi cu tine ?

Iară el au zis:

– Aicea în Neamţu numai cincizeci de mii am, fiindcă în Secu am lăsat zece mii.

I-au zis monahul:

– Apoi îngeri nu sunt aicea ?

I-au răspuns cneazul că fieştecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos încă şi mai mulţi au cu sine împreună.

I-au zis monahul:

– Dar îngerii nu pot nimic împotriva voastră ?

Răspuns-au cneazul:

– Să-ţi spui ţie, călugăre, că atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana, îl goneşte cu toate oştile lui, cât nu poate nici înapoi să caute.

Dar zice:

– Când ?

– Când ascultă călugărul pe Hristos şi face poruncile lui Dumnezeu.

Atuncea, aşa vorbind ei între sine, monahul cu cneazul, iată că răspunseră un cuvânt poruncitor: „Haide degrab !”, şi cuvântul l-au zis turcesc: „Tezghet !” Şi numaidecât s-au văzut că au ieşit o săniuţă de cele de poştă, cu cai cu tot, şi în loc de cai, era treizeci de draci în chip de câini înhămaţi, care erau negri şi din ochi slobozeau scântei de foc. Şi în săniuţă şedea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică neagră, şi treizeci mergeau înainte călăuzi, şi alţi treizeci împrejurul lui. Şi în capră şedea unul vizitiu, şi în loc de bici ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceilalţi. Şi când au lovit cu biciuşca întâi, numai cât s-au mişcat săniuţa, iară când au lovit a doua oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor. Şi acolo, drept pe malul magherniţei, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cincisprezeci înainte şi cu alţi cincisprezece înapoi, asemenea lor urâţi şi scârnavi. Şi au dat „bună calea” unul altuia şi au întrebat cel ce venea:

– Unde te duci bimbaşa[12] Savracachie?

– Mă duc, zice, stăpâne, că m-au trimis cneazul Zarafil până la Târgul Neamţului şi până la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

– Dar tu, căpitane Lustuţioane, de unde vii ?

– Stăpânul m-a trimis aicea la Monastirea Neamţului.

– Pentru ce, zice, te-au trimis ?

Răspunse:

– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pe Dumnezeu, ca să ne prăpădească pe noi, şi au ars inima stăpânului.

Iară acela i-au zis:

– Dar aicea iaste cneazul Zarafil. Să mergi la dânsul şi să-i arăţi.

– Cum, zice, să nu merg ?!

Şi iată că numaidecât sosi înaintea cneazului căpitanul acela, iar cneazul înteţind cu cuvântul, i-au zis ce [anume].

– Ce ai venit tu, bre ?

Răspunde căpitanul:

– Stăpânul m-au trimis.

– La ce te-au trimis ?

Răspunde căpitanul:

– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pe Dumnezeu ca să ne piarză pe noi, şi au ars inima stăpânului.

Iară cneazul îndată i-au zis:

– Dar aicea treaba mea iaste.

Iară el au zis:

– Nu ştiu, stăpânul m-au trimis.

Îi zice cneazul:

– Haide, du-te.

Şi s-au dus şi au început a-i scutura chilia călugărului aceluia[13]. Şi îndată fulger din cer s-au trimis asupra diavolului aceluia şi au început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, şi el striga: „Vai ! Vai ! Că m-au ars !” Şi aşa tăvălindu-se, a fugit la cel mai mare. Iar cel mai mare i-au zis:

– Vai de capul tău, mişelule, cu ce obraz te vei duce la stăpânul acum ? Iară călugărul au râs de mişeletutea lui, şi îndată i-au zis cneazul:

– Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi sunt ai mei ? Că măcar de ţi se pare că sunt mulţi, dar nu toţi sunt iscusiţi la război şi la trebi. L-au întrebat călugărul:

– Pentru ce mai şezi aicea ?

Răspuns-au cneazul:

– Să-ţi spun, călugăre, pe rând. După ce a murit stareţul Paisie, cel înfricoşat nouă şi ajutător vouă şi mare la Dumnezeu, îndată au trimis stăpânul şi a luat douăzeci de mii şi au rămas treizeci de mii aicea, şi făcându-se Sofronie stareţ în locul lui Paisie, şi milostiv fiind, au primit fel de fel de feţe, şi au primit copii mici, împreună să petreacă cu călugării (că pe copii, precum în cărţile voastre se scrie, nu-i aduce Dumnezeu la monastire, ci satana, şi iarăşi în cărţile voastre iaste scris că unde sunt copii şi vin, nu-i trebuinţă de satana) şi încă au mai ridicat zece mii şi am rămas douăzeci de mii.

Deci i-au zis monahul:

– Dar aceia unde sunt rânduiţi ?

I-au răspuns cneazul:

– Înlăuntru în monastire optsprezece mii, iar pe la chiliile cele de afară două mii. I-au zis iarăşi monahul:

– Dar la schit la Vovidenie şi la Procov ?

I-au zis:

– Două sute la Vovidenie sunt şi trei sute la Procov.

Zis-au monahul:

– Pentru ce la Procov mai mulţi, iară la Vovidenie mai puţini ?

Zice cneazul:

– La Procov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iară la Vovidenie vin mireni, femei şi copii.

I-au zis monahul:

– Dar cu cei ce umblă pe afară în ascultare, câţi umblă ?

Răspunde cneazul:

– Nici unul.

– Pentru ce ?

Zice cneazul:

– Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftelor celor rele: nu avem trebuinţă a lua aminte de ei, ca unii ce singuri se pierd şi se dau în unghiile noastre. Iară de cei ce cu ascultare dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu umblă, nu putem a ne atinge de dânşii, că Hristos al vostru îi păzeşte. Aceste toate auzindu-le monahul de la dânsul, l-au mai întrebat:

– Deci ce mai şezi acum aicea, că toate se fac după voia ta ? Stareţul au murit, vin din destul se aduce, copii se primesc, femei vin la monastire, apoi, ce mai zăboveşti ?

Deci cneazul, oftând greu, au zis:

– Ah, blestematele de terfeloage de cărţi ! Arde-le-ar focul ! Pentru acelea mai şedem. Că au întrarmat stareţul pe ucenicii săi cu toate cele mai tari arme şi nu putem acum pentru acele a ne duce. Iar însă degrab şi de acelea voi răsufla, că le voi răpune[14] şi de aceea mă voi odihni.

I-au zis monahul:

– Cum de-mi spuseşi tu aceste taine ale tale ?

I-au răspuns cneazul:

– Şi cum pot să nu-ţi spui, măcar că Dumnezeu m-au silit: au nu vezi pe Îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu ?

Şi ridicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhistrategul Mihail mai mult decât soarele strălucind, şi toiagul Arhanghelului înfipt în grumajii cneazului. Iară monahul, cum au văzut pe Arhanghel, îndată au căzut la pământ, zicând:

– Pier, Doamne !

Iară Arhanghelul au zis:

– Nu te teme, că nu vei pieri.

Deci s-au sculat monahul de la pământ, şi i-au zis Îngerul Domnului:

– Vezi, smerite călugăre, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră ? Ci vă întăriţi întru Domnul şi întru puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu iaste cu voi ! Aceste zicând Îngerul, s-au atins cu toiagul acel de foc care îl ţinea în mână, de grumajii cneazului şi îndată s-au făcut ca nişte fum, şi ca nişte apă împărţită, şi s-au făcut nevăzut şi au intrat în pământ, mistuindu-se cu toate oştile lui.

Iară Îngerul cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la cer. Iară bietul călugăr au căzut la pământ uimit şi înspăimântat, cu amar plângând. Şi aşa plângând s-au deşteptat şi după aceea au şezut două zile şi două nopţi nimic mâncând sau bând, tot plin de mâhniciune. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-au zis oarecine:

– Ce te mâhneşti ? Scoală-te şi mergi de le spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos, întărindu-se întru Dumnezeu, păzindu-i toate poruncile Lui. Aceste puţine din cele multe ce au vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz [s-au scris aici de mine ...].

 


[1] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „În urmă la pagina 9 din dos este scrisă vedenia monahului Teodosie rusu’: Vedenia monahului Teodosie rusu’ din Monastirea Neamţu, vedenie văzută la 1797 dechemvrie 20 spre 21. Ceteşte-o acolo. Aicea notez că vedenia s-a scris:

1. De un monah rus la 1797 dechemvrie 28

2. De părintele Ghenadie Placa cămăraşu la …

3. De monahul Maftei Munteanu la 1849 octomvrie 12

4. Am scris-o eu Narcis Creţulescu (atunci îmi zicea Nicolai Costescu) din porunca părintelui duhovnic Ioasaf Apostoliu la anul 1856 dechemvrie 18 de pe a monahului Maftei Munteanu”.

[2] Procopseală sau pricopseală: ştiinţă de carte, învăţătură.

[3] Drepte.

[4] Moscovit, rusesc.

[5] Polc sau pâlc, regiment.

[6] Piper.

[7] Sfântul Munte.

[8] Bănet.

[9] Mânăstirea Simonos Petra din Sfântul Munte.

[10] Împărăteşti, austriece.

[11] Maidan, câmp de luptă.

[12] Comandant peste 1.000 de soldaţi în armata turcă.

[13] Notă în text: „Acest călugăr au fost frate bun stareţului Venedict, căruia şi lovituri i-au dat diavolul, şi în cergă învălit l-au dus părinţii la bolniţă şi mult au zăcut, iară chilia aceea au fost de la vale de prescurăria de astăzi. În care mai pe urmă au păzit schimonahul Iust ce au fost nacealnic la vite”.

[14] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Stareţul Dionisie face seminarul din Mânăstirea Neamţu la 1856-7. Eu am fost elev. Mânăstirea Neamţu şi biblioteca clasică arde la 1862 noiemvrie 24 spre 25. Vedenia s-a făcut la 1797 dechemvrie 20. Prin urmare vedenia s-a realizat întocmai. Eu Narcis, care am scris la 1856 dechemvrie 18, am fost martor ocular la realizarea celor prospuse în vedenie. 1. ca elev în şcoala mânăstirii sub Dionisie, Gherasim şi Timothei, 2. cu arderea mânăstirii. Le-am notat acestea să fie de credinţă la urmaşi. 1897 august 13 Mânăstirea Neamţu, † Narcis Creţulescu”.