Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923

 

O prezentare succintă a contextului istoric în care a avut loc congresul – prima adunare de acest gen din lumea ortodoxă

Începutul secolului XX a constituit o perioadă extrem de tulbure pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Patriarhia Constantinopolului se afla într-o situaţie foarte dificilă după prăbuşirea Imperiului Otoman, înfrângerea grecilor în Războiul Greco-Turc (1919-1923) şi izgonirea unui număr însemnat de greci din Republica Turcă în urma schimbului de populaţie din 1923.

În urma înfrângerii forţelor greceşti în Asia Mică, pe 11 octombrie 1922 s-a încheiat Armistiţiul de la Mudanya. În cursul negocierilor de pace încheiate în cele din urmă la Lausanne, pe 24 iulie 1923, turcii au cerut cu insistenţă expulzarea Patriarhiei Ecumenice de pe teritoriul turc. Ei socoteau că patriarhia şi conducătorii ei din acea vreme – mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal între anii 1919-1921 şi urmaşul său, patriarhul Meletie Metaxakis (1921-1923) – au luat parte la eforturile de război ale grecilor. Oricum, turcii considerau patriarhia una dintre instituţiile Imperiului Otoman pe care Republica Turcă dorea să le desfiinţeze.

Puterile europene participante la tratativele de pace s-au opus mutării patriarhiei Constantinopolului, dar aceasta nu a însemnat sfârşitul presiunilor făcute de turci asupra ortodocşilor greci.

De asemenea, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar a dus la înfiinţarea de noi state în Europa de Răsărit, fapt care a fost urmat de acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului Bisericilor Ortodoxe din ţările respective, printre care Serbia, Grecia şi România. Aceste Biserici naţionale s-au desprins din trupul Patriarhiei Ecumenice, contribuind la pierderea puterii ecleziastice pe care o avea.

Tot la începutul secolului XX, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit prizoniera puterii bolşevice, care s-a străduit din răsputeri să eradicheze creştinismul de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Armele de care au uzitat comuniştii au fost dintre cele mai crude: uciderea şi întemniţarea unui număr foarte mare de clerici, monahi şi credincioşi, închiderea sau distrugerea lăcaşurilor de cult, sfintelor moaşte, icoanelor şi a oricăror obiecte şi instituţii aparţinând Bisericii.

În mijlocul acestor frământări din lumea ortodoxă, domnia Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului era ameninţată de numeroasele activităţi politice întreprinse de el, care nu erau văzute cu ochi buni de guvernul turc. În cursul negocierilor de pace, turcii au cerut, în schimbul rămânerii Patriarhiei Ecumenice pe teritoriul Republicii Turce, ca patriarhul Meletie să părăsească tronul patriarhal. În cele din urmă, în ianuarie 1923, s-a convenit ca patriarhul să se retragă. Cu toate acestea, el şi-a amânat retragerea, afirmând că acţiunea sa ar stârni panică în rândul populaţiei greceşti, provocând plecarea acestora în număr mare şi slăbirea şi mai mult a prezenţei ortodoxe în Constantinopol.

Profitând de această amânare, pe 3 februarie 1923, patriarhul Meletie adresează o scrisoare întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României, cerându-le opinia şi acordul pentru înfiinţarea unui ,,comitet alcătuit din unul sau doi reprezentanţi din fiecare din ele, care, (…) să studieze în amănunt atât problema calendarului, cât şi orice altă problemă pan-ortodoxă de natură urgentă”.

Problema calendarului este ridicată ca fiind una dintre cele mai importante şi presante în epocă, fără însă a aduce argumente duhovniceşti şi a arăta care ar fi folosul mântuitor al dezbaterilor şi modificării calendarului bisericesc. La invitaţia patriarhului ecumenic răspund doar Bisericile Serbiei, Ciprului, Greciei şi României, care vor trimite reprezentanţi la această întrunire ortodoxă.

Fără a aştepta discuţiile şi hotărârile comitetului, pe 15 februarie 1923, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului introduce calendarul gregorian pentru a fi folosit în relaţiile civile ale patriarhiei. Hotărârea a fost anunţată clerului arhiepiscopiei pe 15 februarie şi introdusă începând de a doua zi, 16 februarie, care devine 1 martie 1923.

Pe 10 mai 1923 are loc deschiderea oficială a lucrărilor Comitetului Inter-Ortodox, care îşi va schimba denumirea în Congresul pan-ortodox în timpul celei de-a treia sesiuni din 18 mai 1923. Lucrările congresului se vor încheia pe 8 iunie 1923.

 

Participanţii la congres

Cu greu s-ar putea socoti participarea la congres ca pan-ortodoxă. Patriarhiile tradiţionale nu au trimis nici un reprezentant, iar documentele oficiale au fost semnate de doar 6 ierarhi, un arhimandrit şi 2 mireni.

 

Pagini 78

 

Patriarhia Ecumenică a fost reprezentată de patriarhul Meletie Metaxakis (1871-1935), Vasilios Antoniades (1851-1932) şi Kallinikos Delikanes (1855 sau 1860-1934).

Vasilios Antoniades a absolvit Şcoala Teologică de la Halki (1874), după care a studiat la Heidelberg şi Gottingen, primind mai târziu un doctorat la Leipzig (1890). Între anii 1890-1926, a fost profesor de teologie morală la Halki; a publicat diverse cărţi şi articole.

Ultimul membru al delegaţiei constantinopolitane, Kallinikos Delikanes a absolvit Colegiul Sfântul Atanasie din Roma, după ce s-a convertit la romano-catolicism (1877-1884) şi a fost hirotonit la Roma ca preot catolic. El a fost primit înapoi în Ortodoxie, ocupând diferite poziţii în Constantinopol, inclusiv ca profesor la Seminarul Patriarhal, superintendent al şcolilor, arhivar, şi editor al publicaţiei Adevărul ecleziastic. Ulterior a fost succesiv mitropolit de Belgrad (1909-1911), Berroia (1911-1922), Cizic (1922-1932) şi Cezareea (1932-1934). În timpul cât a fost mitropolit de Berroia, a publicat un studiu extins împotriva căsătoriei clerului şi episcopatului căsătorit în periodicul Grigorie Palama, revista oficială a Bisericii din Thessaloniki. În vremea congresului, el era mitropolit de Cizic.

Biserica Sârbă a fost reprezentată de Gavrilo Dozici (1881-1950), mitropolit al Muntenegrului, ulterior patriarh al Serbiei (1938-1950) şi supravieţuitor al lagărului de concentrare de la Dachau. În vremea congresului, mitropolitul deţinea un doctorat la Şcoala Teologică din Atena (1909), studiase în Europa apuseană şi ocupase diferite funcţii bisericeşti, printre care slujirea la Patriarhia Ecumenică înainte de primul război mondial. Din delegaţia sârbă făcea parte şi astronomul, matematicianul şi fizicianul Milutin Milankovici (1879-1958), profesor din Belgrad a cărui principală lucrare la acea vreme se concentra pe radiaţia solară.

Biserica Ciprului l-a avut ca reprezentant pe Vasilios Georgiades (1846 sau 1848-1929), la acea vreme mitropolit al Niceei, ulterior patriarh ecumenic sub numele de Vasile al III-lea (1925-1929). El a absolvit Universitatea din Atena (1867), a dobândit un doctorat în filozofie la Universitatea din Munchen (1884) şi a fost cunoscut pentru studiile sale patristice, inclusiv descoperirea şi publicarea unui fragment important al comentariului Sfântului Ipolit la Cartea lui Daniil.

Atena a fost reprezentată de Iakovos Nikolaou (1878-1958), absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, care a fost mitropolit de Dyrrachion (1911-1925) şi ulterior de Mitilene (1925-1958). El s-a distins prin calităţile sale diplomatice păstrând mitropolia sa din Albania, chiar fiind ales vice-preşedinte al senatului albanez, însă în cele din urmă în 1917 a fost silit de austrieci să plece. El a întreprins câteva misiuni diplomatice şi ecleziastice pentru Atena şi Constantinopol până la numirea sa la Mitilene.

Delegaţia română a fost alcătuită din Dragomir Demetrescu (1852-1926), care a absolvit Facultatea de Teologie din Atena (1874-1878), a făcut studii de teologie, filozofie şi literatură clasică la Universităţile din Munchen, Leipzig, Halle şi Berlin (1887-1890), dobândind un doctorat în filozofie şi litere la Universitatea din Leipzig (1891); ‘doctor honoris causa’ al Facultăţii de Teologie din Atena (1887); profesor de studii biblice şi patrologice la Seminarul Veniamin Costachi din Iaşi şi ulterior titular la catedra de Istorie bisericească universală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti; decan al facultăţii între anii 1915-1919; director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (1895-1899); senator (1902-1905); delegat la Congresul Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică la Copenhaga (1922).

Alt membru, arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949) a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti (1898-1902, cu licenţa în 1903 şi doctorat în 1920). A fost tuns în monahism la Mânăstirea Neamţ (1904), hirotonit ieromonah, hirotesit protosinghel şi numit superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden (1904-1909). În acest timp, el a frecventat cursuri la facultăţile de teologie catolice şi protestante din Strasbourg şi la cea de filozofie din Heidelberg, tot în această perioadă fiind hirotesit arhimandrit (1906). Rechemat în ţară, a fost numit director al Seminarului Central din Bucureşti (1909-1919), apoi doar profesor de istorie bisericească şi omiletică până în 1928. Din 1928 va fi profesor de omiletică şi pastorală la noua Facultate de Teologie din Chişinău (1928-1941), transferat apoi la catedra de Omiletică şi Catehetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1941-1943).

Arhimandritul Iuliu Scriban a fost un propovăduitor fervent al ecumenismului, îndeosebi al colaborării dintre Biserici pentru pacea lumii şi al apropierii de Biserica Anglicană, participând la diferite întruniri ecumeniste: Congresul pan-ortodox de la Constantinopol (1923), Conferinţa mondială a creştinismului practic de la Stockholm (1925), Conferinţa şi Congresul Internaţional al Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică de la Praga (1928) şi unele conferinţe regionale ale acestei Alianţe (Sinaia 1924, Cambridge 1931, Bucureşti 1933), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) şi altele.

Ultimul membru al delegaţiei române era Petre Drăghici (1857-?), economist, jurist şi senator.

Pe lângă delegaţii menţionaţi mai sus, congresul a recunoscut doi reprezentanţi ruşi, pe Arhiepiscopii Alexandru Nemolovski al Americii (1875-1960) şi Anastasie Gribanovski al Chişinăului (1873-1965), care ulterior a condus Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (1936-1964). Aceasta s-a petrecut în ciuda faptului că Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a fost trimisă nici o invitaţie oficială pentru a participa.

Congresul pan-ortodox din 1923 a fost o premieră în istoria Bisericii Ortodoxe din multe puncte de vedere. În primul rând, Biserica a întrunit Sinoade Ecumenice sau locale, nu congrese, nici conferinţe, nici alt gen de adunări pentru a dezbate diferitele probleme cu care s-a confruntat de-a lungul veacurilor. În al doilea rând, mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe locale nu au fost reprezentate, ceea ce înseamnă că titulatura de ’congres pan-ortodox’ nu are nici un temei. Este demn de remarcat şi faptul că cei care au participat la această întrunire de sorginte străină au avut opinii şi convingeri neortodoxe: majoritatea dintre ei au studiat la universităţi apusene, împărtăşindu-se de curentele ideologice ale timpului; despre unii dintre ei se ştie cu certitudine că au fost masoni (patriarhul Meletie Metaxakis, Vasilios Georgiades, care va fi mai târziu patriarhul Vasilie al III-lea, Iakovos Nikolaou, mitropolit de Dyrrachion şi ulterior de Mitilene, arhimandritul Iuliu Scriban); au fost oameni iscusiţi, capabili să manipuleze situaţii şi conjuncturi spre a le face favorabile scopurilor lor – într-un cuvânt, apostaţi.

O istorie adevărată a Bisericii Ortodoxe din secolul XX ar trebui să numere acest congres pan-ortodox în rândul adunărilor tâlhăreşti, care au luat cu forţa frâiele Bisericii pentru a impune hotărâri anti-dogmatice şi/sau anti-canonice, potrivnice rânduielilor statornicite de Sfinţii Apostoli şi Părinţi în Biserica lui Hristos.

În cele ce urmează vom prezenta documentele oficiale ale acestei întruniri aşa-zis pan-ortodoxe, însoţite de mici note de subsol.