Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923

 

Cea de-a şasea sesiune

(Vineri, 25 mai 1923)

 

Congresul pan-ortodox s-a întrunit sub conducerea P.S. patriarh ecumenic Meletie.

 

Patriarhul ecumenic: Căsătoria clerului figurează ca prim subiect pe ordinea de zi. Mitropolitul Muntenegrului are cuvântul.

 

Mitropolitul Muntenegrului: Am pregătit un raport pertinent pe care l-am depus de asemenea cu cererea de a fi citit.

 

Patriarhul ecumenic: Să fie citit.

 

Secretarul citeşte:

 

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Biserica Ortodoxă Sârbă a fost tulburată multă vreme de problema celei de-a doua căsătorii a preoţilor, o chestiune într-adevăr care de asemenea nu a rămas complet neobservată în alte Biserici. Deja de ani de zile, într-un mod organizat, clerul nostru căsătorit a cerut cu tărie şi energic ca, în cazul văduviei, să fie îngăduită căsătoria pentru văduv, chiar dacă este oprit de canoanele Bisericii să se căsătorească. Preotul de mir este îndeosebi silit în această direcţie de povara văduviei, care este sporită dacă soţia decedată l-a lăsat cu copii minori. În ciuda celor mai bune intenţii ale sale, preotul nu are nici timpul, nici capacitatea de a lua locul mamei în cămin pentru copii, şi majoritatea preoţilor nu au nici măcar mijloacele materiale pentru a-i plasa în afara căminului.

În absenţa mamei ca cel mai firesc păzitor şi educator al copiilor, nevoia altui slujitor feminin asemănător apare în mod absolut. Deoarece membrii unei familii necesită atât atenţie duhovnicească, cât şi fizică, căminul şi problemele casnice au necesităţile lor urgente şi cer a fi rezolvate zi de zi. Există puţini preoţi care au asemenea rude care ar putea avea grijă de familia lor, şi să crească şi să educe copiii până la majorat. Pe de altă parte, persoanele fără legătură de rudenie cu preotul fie nu sunt demne de încredere, fie nu se află într-o poziţie de a face faţă responsabilităţilor gospodăriei şi cerinţelor de creştere a copiilor. În consecinţă, preotului văduv nu-i rămâne nimic de făcut decât fie să se lipsească pe el însuşi şi copiii săi de acele lucruri necesare pentru suflet şi trup, şi în ciuda tuturor mijloacelor posibile şi existente, să trăiască în mare sărăcie şi lipsă; fie să caute ajutorul diverselor slujnice, care să-l ajute cu întreţinerea (dacă nu legat de gospodărie şi creşterea copiilor) care a încetat în casă din cauza decesului soţiei lui. Cu toate acestea, oricât de mult ar cugeta la propria mântuire, s-ar putea naşte diferite suspiciuni, adeseori pe de-a întregul nedrepte, din cauza acestei situaţii a lui ca văduv.

În astfel de culori sumbre descriu clericii înşişi situaţia disperată a fraţilor lor în rapoarte pe care le depun la cea mai înaltă autoritate a Bisericii, care recunoaşte adevărul a ceea ce se spune, în aceeaşi măsură în care recunoaşte faptul că un mare număr de preoţi, în nenorocirea lor, îşi iau concubine pentru ei înşişi şi astfel sporesc răul.

Sfântul Sinod Arhieresc al Serbiei, care aude plângerile frecvente ale propriilor fii duhovniceşti, se află în faţa unei dileme mari şi dureroase. Pentru că, pe de o parte, are înaintea sa o imagine limpede şi precisă a insuportabilei catastrofe, şi pe de altă parte rânduielile limpezi şi certe ale canoanelor bisericeşti care sunt obligatorii pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, care nu permit aprobarea petiţiilor clerului şi îngăduinţa ca preoţii văduvi să se căsătorească a doua oară.

Privind din perspectiva că sfintele Biserici locale nu pot ele însele să schimbe reglementările obligatorii generale sau principiile pe care sunt întemeiate reglementările însele, pe care le-a stabilit întreaga Biserică a lui Hristos, Sfântul Sinod Arhieresc al Serbiei se adresează Bisericii Mamă şi celorlalte Biserici surori şi cere ca problema celei de-a doua căsătorii a preoţilor să fie depusă tribunalului infailibil al întregii Biserici Universale şi, neopunându-se acestor [reglementări], într-alt mod să fie căutat consimţământul ei (consensus Ecclesiae dispersae) cel puţin prin intermediul opiniei scrise, până când se va întruni un Sinod Ecumenic şi va formula hotărârea sa plină de autoritate cu privire la această chestiune.

În acelaşi timp, Biserica Sârbă depune o propunere concretă referitoare la modul, circumstanţele şi obligaţiile în care Bisericile locale vor putea, oricând socotesc că este o necesitate, să se abată de la respectarea strictă a legislaţiei canonice pe tema căsătoriei preoţilor văduvi.

Cu toate acestea, înainte de a prezenta propunerile Bisericii Sârbe, considerăm că este necesar să cităm principalele motive care, în opinia Bisericii Sârbe, pot fi folosite în această chestiune ca o bază pentru o hotărâre similară opiniei Bisericii Sârbe asupra acestor chestiuni.

Multe rânduieli bazate pe tradiţie interzic contractarea unei noi căsătorii pentru preoţii văduvi. Una dintre ele este aceea că nu este îngăduit bărbaţilor necăsătoriţi să se căsătorească după hirotonie. Alta este că preoţia este interzisă în mod specific pentru bărbaţii căsătoriţi a doua oară. Prima este cuprinsă în canonul 26 apostolic şi cea de-a doua în canonul 17 apostolic. Interzicerea căsătoriei după hirotonie este amintită într-o formă restrânsă (numai pentru preoţi) în canonul 1 al Sinodului din Neocezareea. Interzicerea digamiei[1], care este menţionată în canonul 12 al Sfântului Vasilie cel Mare, se întemeiază pe canonul 17 apostolic. Ambele interdicţii îşi găsesc aprobarea definitivă în canoanele 3 şi 6 ale Sinodului din Trullo. Este caracteristic faptul că nici una dintre aceste rânduieli nu citează o autoritate mai înaltă[2].

În ce priveşte chestiunea revizuirii acestor rânduieli bazate pe tradiţie, este necesar ca în prealabil să fie cercetate următoarele două probleme: 1) Îşi au originea în legea dumnezeiască ? şi 2) Sunt întemeiate pe raţiuni dogmatice ? Fiindcă doar în cazul unui răspuns negativ este posibilă revizuirea lor[3].

Haideţi să cercetăm mai întâi interzicerea căsătoriei după hirotonie. Această interdicţie este străveche. În cursul primului Sinod Ecumenic, Pafnutie s-a referit la ea ca la o străveche tradiţie bisericească (Socrate, Istoria Bisericească, 1.11). Această interdicţie nu există în Sfintele Scripturi şi nu se asociază cu îndreptarea moralităţii, deoarece convieţuirea maritală este îngăduită chiar după hirotonie, dacă mariajul a fost încheiat înainte de ea. Această interdicţie nu a fost respectată uniform cu stricteţe în toate vremurile şi pretutindeni deoarece canonul 10 al Sinodului din Ancira permite diaconilor necăsătoriţi să se căsătorească după hirotonie, dacă şi-au exprimat această dorinţă înainte de a fi hirotoniţi. Astfel, această interdicţie nu îşi are originea în legea dumnezeiască şi nu poate avea, în consecinţă, un caracter dogmatic printr-o învăţătură că preoţia, care este necesară pentru transmiterea celorlalte sfinte taine, printre care şi căsătoria, este superioară căsătoriei şi că încheierea căsătoriei după hirotonie ar însemna o diminuare a importanţei sale. O asemenea interpretare nu este corectă deoarece clerul chiar după hirotonie primeşte alte taine, de exemplu mărturisire, împărtăşanie, maslu. Interdicţia căsătoriei după hirotonie se bazează după toate probabilităţile doar pe raţiuni de ordin ecleziastic.

Cu alte cuvinte, anterior hirotoniei, Biserica a dorit să stabilească chestiunea modului de viaţă al celor hirotoniţi şi să asigure preîntâmpinarea posibilităţii unui scandal; şi se ştie cu certitudine că din astfel de raţiuni ea sugerează ca pentru treptele preoţeşti să fie alese persoane vârstnice (pentru diaconiţe, la I Timotei, Apostolul Pavel cere o vârstă de 60 ani).

Prin urmare, această interdicţie este de o asemenea natură, încât Biserica o poate schimba.

Cea de-a doua interdicţie se ocupă în mod special de acei bărbaţi care au fost căsătoriţi de 2 ori după botez sau au avut concubine.

Lor nu le este îngăduit să devină episcopi, preoţi, diaconi şi în general să intre în rândul clerului. Astfel, chiar dacă mariajul nu era încă interzis după hirotonie, preotul văduv nu putea să contracteze o căsătorie. Această interdicţie are în comun cu prima, că de asemenea nu citează o autoritate mai înaltă. Cu toate acestea, există diferenţe între ele, prin aceea că interzicerea preoţiei pentru cei care au fost căsătoriţi de 2 ori este asociată cu un text al Apostolului Pavel (I Timotei 3, 2; Tit 1, 6).

Cerinţa apostolului ca episcopul, preotul şi diaconul să fie bărbatul unei femei (μιας γυναικος ανήρ) este binecunoscută. Însă, pentru a evalua semnificaţia cuvintelor apostolului cu privire la cea de-a doua căsătorie a preoţilor văduvi, este necesar să înţelegem sensul lor corect.

Dacă nu luăm în considerare interpretarea metaforică, [că apostolul nu înţelege soţie prin termenul o (μιας) soţie, ci eparhia pe care episcopul nu trebuie să o schimbe][4], pentru că o astfel de interpretare nu ar putea fi aplicată acolo unde apostolul vorbeşte doar despre tagma preoţilor şi diaconilor, unde din contextul cugetării nu este câtuşi de puţin probabilă o asemenea idee, rămân următoarele 4 interpretări ale cuvintelor Apostolului Pavel[5]:

 

1) Liturghisitorul trebuie să aibă o soţie.

2) Este interzisă poligamia concomitentă, fie sub forma de a avea multe soţii legale în acelaşi timp, fie de a avea o concubină fără o soţie legală.

3) Este interzisă poligamia în serie, mai presus de orice, o altă căsătorie după divorţ sau altă căsătorie după moartea soţiei.

4) Sunt interzise ambele tipuri de poligamie.

 

Dintre aceste interpretări, doar prima, a doua şi primul caz de la cea de-a treia pot fi folosite în sprijinul celei de-a doua căsătorii a preoţilor văduvi. Adică, dacă apostolul prin aceste cuvinte interzice numai poligamia concomitentă sau numai căsătoria după divorţ, atunci el îngăduie căsătoria după moartea soţiei. Dacă el cere de asemenea ca clericul să nu poată fi fără soţie (prima interpretare), atunci porunceşte deschis o a doua căsătorie pentru preotul văduv.

Interpretarea că apostolul cere ca preotul să fie căsătorit în orice caz cade de bunăvoie deoarece în primul loc Apostolul Pavel nu foloseşte niciodată cuvântul unul (εις) ci un pronume nehotărât, şi în cel de-al doilea loc pentru că el nu subliniază în frază cuvântul soţie (γυναικος) prin ideea ,,ar trebui să fie căsătorit” (πρέπει να ήναι έγγαμος), ci accentuează numeralul o (μιας).

Altfel, în acelaşi fel din textul feciori având ascultători etc (τέκνα εχοντα εν υποταγη) (I Timotei 3, 4), ar fi necesar să conchidem că Apostolul Pavel indică faptul că preot poate fi numai bărbatul care are fii ascultători şi modeşti. Cu toate acestea, cuvintele apostolului sunt limpezi, adică, el afirmă că dacă un preot este căsătorit, este necesar ca el să fie soţul unei femei şi să aibă fii ascultători şi modeşti. Dar apostolul nu putea să ceară căsătoria pentru cei care devin preoţi, de la care el cere cea mai desăvârşită moralitate, pentru că în alt loc el afirmă că cel neînsurat grijeşte de ale Domnului, cum va plăcea Domnului; iar cel ce s-a însurat grijeşte de ale lumii, cum va plăcea femeii (I Corinteni 7, 32-33).

Prin urmare rămân interpretările cuvintelor apostolului ca însemnând o interdicţie a poligamiei concomitente (mai multe soţii legale, sau nelegale fără o soţie legală) sau a poligamiei în serie (căsătorie după divorţ).

Cei care susţin căsătoria preoţilor văduvi înţeleg în general cuvintele apostolului ca semnificând o interdicţie a poligamiei simultane care, spun ei, era în uz atât printre evrei, cât şi printre păgâni în cursul perioadei apostolice. Dar în acest caz, textul care a fost unui bărbat femeie (ενος ανδρος γυνή) (I Timotei 5, 9) ar însemna atunci că în vremea Apostolului Pavel poliandria era de asemenea în uz şi pe baza acestui text apostolul s-a ridicat împotriva ei. În orice caz, nu numai că nu era permisă, dar erau cinstite în mod special acele femei care erau căsătorite o singură dată[6].

Alt fel de poligamie este a avea o concubină sau concubine fără o soţie legitimă, împotriva căruia se ridică probabil apostolul. Dar dacă este posibil ca o concubină să fie numită ocazional soţie (γυνή), ar fi cu siguranţă posibil ca stăpânul ei să fie numit soţul (ανήρ) ei.

În consecinţă, în favoarea celei de-a doua căsătorii a clerului rămâne doar interpretarea că apostolul interzice căsătoria după divorţ, astfel că nu ar putea exista în acelaşi timp două persoane cu care preotul să fi avut legături maritale. Dar această interpretare nu stă în picioare, imposibilitatea de a o susţine fiind arătată dacă dorim să o aplicăm textului care a fost unui bărbat femeie (ενος ανδρος γυνή). Este adevărat că în perioada apostolică divorţul era frecvent. Dar, în mod evident, apostolul nu a avut în vedere aceste cazuri. Există argumente puternice în sprijinul interpretării că apostolul face referire la poligamie în serie. În primul loc, el sfătuieşte pe cei necăsătoriţi şi pe cei văduvi să rămână ca el însuşi, iar de nu se vor putea ţine, să se căsătorească; că mai bine este să se căsătorească decât să arză (I Corinteni 7, 9). El recomandă în special ca tinerele văduve să se mărite (I Timotei 5, 14). Din acestea şi alte texte, reiese că atunci când apostolul afirmă că cel care devine preot trebuie să fie soţul unei femei, el are în vedere mai degrabă orice tip de poligamie în serie decât alt gen de poligamie.

Cu toate acestea, nu se deduce limpede din cuvintele Sfântului Pavel dacă este interzisă sau nu căsătoria a doua, şi în consecinţă nu este cu putinţă ca noi să susţinem că interdicţia se bazează pe o prevedere explicită din Sfânta Scriptură.

Acele canoane care porunceau interdicţia nu fac apel în formularea lor la cuvintele apostolice.

Dar, de asemenea, în practica Bisericii nu lipsesc exemple de digamie în rândul clerului.

În cea de-a 17-a scrisoare a sa către episcopii macedoneni, Papa Inochentie I dezvăluie că mulţi dintre cei care s-au căsătorit cu văduve nu numai că au intrat în cler, dar au şi urcat la cea mai înaltă treaptă a preoţiei[7].

Mărturia lui Ipolit al Romei din capitolul 12 al cărţii a 9-a este în mod special semnificativă, care relatează următoarele despre Calist episcopul Romei: ,,În vremea lui, au început să fie numiţi în cler episcopi, preoţi şi diaconi căsătoriţi a doua şi a treia oară. Dacă un cleric s-ar putea căsători, un astfel de om a rămas în cler, ca unul care nu a păcătuit” (P.G. 16:3386)[8].

În plus, cităm 3 cazuri de digamie în rândul clerului, pe care le cunoaştem din epistola fericitului Teodoret către Domnos al Antiohiei (Teodoret, Epistola 110). Din această scrisoare aflăm că Alexandru al Antiohiei şi Acachie de Veria l-au hirotonit pe Diogene care era digam; că Praylius l-a hirotonit pe Domninus din Cezareea care era digam; şi că altă dată Domnos l-a hirotonit pe digamul Irineu ca episcop de Tir[9].

Din acestea ar reieşi că practica Bisericii nu a cunoscut interdicţia strictă a digamiei în rândul clerului şi că în consecinţă, în practică, cuvintele apostolului nu trebuiau de asemenea înţelese în sensul unei astfel de interdicţii. Mărturiile practicii ar facilita foarte mult soluţia dorită a chestiunii disputate. Dar aceste mărturii îşi pierd mult din tărie din cauza următoarelor fapte. În fiecare dintre surse, această practică este relatată ca o anomalie, şi în plus ca un lucru condamnabil care este împotriva prevederilor legii. Teodoret îl îndeamnă pe Domnos să apere hirotonia lui Irineu, dar Biserica a condamnat acest act şi Irineu a fost caterisit.

Întrebarea care se naşte în aceste cazuri este cum erau socotite căsătoriile care au dus la digamie. După toată probabilitatea, Tertullian, Σικίλλιος[10], Inochentie, Ipolit şi alţii au socotit căsătoriile de la naştere, pe când cei care au fost condamnaţi pentru digamie s-au apărat socotind căsătoriile de la botez.

Chiar dacă în practică, cuvintele apostolului nu erau înţelese ca o interdicţie a digamiei, în orice caz noi ar trebui să verificăm încă o dată că în Biserică tendinţa era atât de puternică, încât această practică a încetat.

Semnificaţia acestei verificări nu ar putea fi diminuată de faptul că interdicţia digamiei clerului: 1) a apărut numai în cursul secolului al IV-lea; 2) chiar atunci a apărut nu în întreaga Biserică, ci în Bisericile locale; şi 3) existau Biserici locale care îngăduiau căsătoria clericilor văduvi.

În orice caz, putem să afirmăm că în practica Bisericii cuvintele apostolului nu erau înţelese nici ca o interdicţie a digamiei care îşi avea originea în legea dumnezeiască, nici ca având un caracter dogmatic, ci ca o interdicţie de natură disciplinară, care ar putea fi modificată de organismul ecleziastic competent, cu atât mai mult cu cât în Sfânta Scriptură, în pofida respectului deosebit faţă de înfrânare, cea de-a doua căsătorie nu numai că nu este interzisă, ci în anumite cazuri este chiar recomandată explicit[11].

Prin urmare, cu convingerea că interdicţia celei de-a doua căsătorii a clerului nu îşi are originea în legea dumnezeiască şi că problema nu este de natură dogmatică, Biserica Sârbă – dorind să tămăduiască rana care slăbeşte curăţia vieţii ecleziastice şi duce în ispită şi în primejdie nu numai clerul direct implicat, ci şi rânduiala şi pacea propriei noastre Biserici – se adresează celorlalte Biserici Ortodoxe surori astfel ca în iubire şi armonie frăţească să se poată lua rapid o hotărâre provizorie în comun asupra acestei chestiuni vitale a Bisericii noastre.

Motivată de opinia că în asemenea cazuri Biserica Ortodoxă a făcut întotdeauna uz de iconomie, ea recomandă următoarele propuneri pentru o soluţie temporară a chestiunii:

 

1) Sfânta Biserică Ortodoxă, păstrând în viitor baza canonică pentru interdicţia celei de-a doua căsătorii a preoţilor văduvi, dar având în vedere situaţia teribilă a clericilor văduvi în prezent, vede ca o datorie sfântă a ei ca, chiar înainte de adunarea unui Sinod Ecumenic, să ofere ajutor imediat preoţilor şi diaconilor văduvi, îngăduind prin hotărârea ei ca o excepţie contractarea unei a doua căsătorii pentru acei preoţi şi diaconi văduvi care, după opinia şi recomandarea episcopului local, au dorit să fie socotiţi vrednici de această îngăduinţă şi bunăvoinţă a Bisericii prin judecata şi decizia Sfântului Sinod competent.

2) Săvârşirea unor astfel de cununii pentru clericii văduvi ca un lucru permis prin excepţie şi potrivit iconomiei trebuie să aibă loc fără fast şi paradă, şi într-adevăr nu în biserică, ci fie în casa preotului, fie în reşedinţa episcopală.

3) Această hotărâre poate fi aplicată numai acolo unde există o nevoie gravă şi presantă pentru folosirea acestei iconomii, până la întrunirea Sinodului Ecumenic, care va exprima în mod competent şi valid o hotărâre canonică definitivă asupra acestei chestiuni.

 

Constantinopol, 25 mai 1923.
 
(Semnătura)
† Gavriil de Muntenegru

 

Patriarhul ecumenic: Are cuvântul arhimandritul Scriban.

 

Arhimandritul I. Scriban: Prea sfinţia voastră, şi eu am alcătuit un raport pe această temă şi cer să fie citit.

 

Prin porunca patriarhului ecumenic, este citit, fiind în traducere după cum urmează:

 

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Chestiunea celei de-a doua căsătorii a preoţilor văduvi nu există de foarte multă vreme în Biserica Română. Cu siguranţă a existat întotdeauna, dar nu a fost iniţiată de preoţi. Ei au suferit în tăcere pentru că au crezut că este imposibil ca ei să obţină o soluţie mulţumitoare, diferită de canoanele străvechi. Au apărut numai cazuri părtinitoare de preoţi care căutau o a doua căsătorie şi nu li s-a dat atenţie. Unii preoţi au contractat o căsătorie civilă şi ei nu au fost mustraţi, alţii pe de altă parte au părăsit tagma clericală.

Până la războiul mondial, situaţia se prezenta astfel, şi se poate spune că înainte de război nu a existat o mişcare în rândul clerului. Dar totul s-a schimbat după război. Înainte de el, problema era discutată numai teoretic în România. Studiul episcopului sârb Milaš a provocat mare vâlvă. Au apărut şi alte broşuri care susţineau cea de-a doua căsătorie, precum cea a regretatului profesor Găină de la Şcoala Teologică din Cernăuţi. Cu toate acestea, alte broşuri şi alţi profesori de la şcoala teologică s-au opus.

După război, am trecut de la această formă teoretică a chestiunii la cea practică. Preoţii văduvi din Bucovina au început să acţioneze. Ei au câştigat sprijinul preoţilor din Transilvania şi din vechiul regat al României, au alcătuit o asociaţie, şi în prezent numărul celor care doresc o a doua căsătorie este mai mare de 1.000. Acum 2 ani, ei au organizat un congres la Bucureşti, după care au făcut apel la Sfântul Sinod pentru ca problema să fie soluţionată favorabil. Actualmente, chestiunea este studiată de o comisie sinodală, care nu a ajuns încă la o hotărâre. În particular, toţi se exprimă în favoarea chestiunii, dar ezită când se propune ca ei să ia o decizie în final.

Subsemnatul a exprimat opinii în public prin articolele mele care au fost publicate în presa română, ca şi pe parcursul congresului menţionat mai sus. Am afirmat că pentru Biserică există două căi: fie să permită cea de-a doua căsătorie, fie să-i depună pe acei preoţi care trăiesc cu concubine. Chestiunea coabitării preoţilor văduvi cu concubine a existat de multă vreme. Dar atunci de ce Biserica nu i-a caterisit pe preoţii vinovaţi ? Pentru că ea a văzut latura dureroasă a chestiunii şi fiind plină de compasiune faţă de cei nenorociţi a evitat să acţioneze cu asprime împotriva lor, şi din acest motiv a aplicat toleranţa. Peste tot în întreaga Biserică Ortodoxă au existat preoţi trăind cu concubine, dar ea a tolerat situaţia, pe care a socotit-o prea crudă pentru a o rezolva prin caterisire. Dar aceasta nu era o soluţie, ci mai degrabă o lipsă de soluţie. De aceea, cele două căi menţionate mai sus au rămas întotdeauna. Dar pentru că ea nu a aplicat caterisirea, adică, Biserica însăşi nu a făcut uz de stricteţe; de aici decurge ca o consecinţă că era necesar ca ea să se întoarcă spre toleranţă. Dar această toleranţă nu era o soluţie canonică. Se cuvenea ca Biserica să ia o hotărâre; dăm sau nu dăm autoritate legală acestei toleranţe ? Şi dacă nu, atunci nu putem să ne oprim în mijlocul drumului şi trebuie aplicate pedepse, cu alte cuvinte, coabitarea cu o concubină trebuie pedepsită. Nu se poate ieşi din acest impas. Am spus acest lucru la congresul din Bucureşti, şi de asemenea spun acest lucru acum, deoarece starea de lucruri nu s-a schimbat.

Între timp, problema s-a înrăutăţit în România. Tribunalul ecleziastic al Arhiepiscopiei de Cernăuţi a început să-i pedepsească aspru pe preoţii care trăiesc cu concubine. Prin urmare, în prezent, preoţii iau măsuri încă o dată. Ei au convocat un congres la Bucureşti pe 9 mai, data plecării mele la Constantinopol. Spre seară, când plecau din Bucureşti, sosind în gară, mi-au dat un raport cu intenţia ca eu să susţin punctul lor de vedere la Constantinopol. În acest raport, pe care îl am la mine, ei nu vorbesc despre multe probleme. Ei descriu cursul problemei lor în România, paşii prin care au lucrat care ar putea conduce la o soluţie corectă, şi gradul în care acest lucru s-a realizat deja. Apoi, ei pun întrebarea: de ce insistă ei atât de mult pe respectarea strictă a canonului 6 al Sinodului din Trullo, când în acelaşi timp ei încalcă atât de multe altele ? Apoi, ei menţionează multe canoane care nu sunt respectate în prezent în practică, şi cer ca acelaşi lucru să se întâmple cu canonul care îi priveşte pe ei.

Aici ei îşi încheie argumentele şi încep ale mele. Chestiunea nu este rezolvată când cineva observă doar dificultăţile, greutăţile preoţilor sau nevoile. Este necesar ca noi să analizăm dacă o putem rezolva pe baza principiilor, deoarece este inadmisibil ca noi să atacăm, chiar dacă foarte puţin, învăţătura Bisericii. Este necesar ca noi să fim încredinţaţi prin studierea procedurii legale ecleziastice dacă putem aplica aceste principii într-un mod diferit de cel în care au fost aplicate până în prezent. Principiul învăţăturii creştine este întotdeauna că prima cununie este cinstită, şi prin urmare statutul văduviei a fost respectat de Biserică ca o stare de curăţie. Ştim că mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta Antusa, a preferat să rămână văduvă toată viaţa ei.

Cu toate acestea, Biserica a permis a doua şi a treia căsătorie. De ce a îngăduit ea aceste căsătorii dacă principiul era diferit ? Pentru că îşi aveau originea în altă perspectivă care a dat naştere unui principiu: din necesitate, dintr-un duh de îngăduinţă, dintr-o aplicare parţială a rânduielilor Bisericii mergând până la aplicarea lor completă, către care toţi trebuie să ţintim în viitor, deoarece creştinismul este un eveniment de proporţii uriaşe, care este asimilat treptat, intră în viaţa socială şi este absorbit de păturile sociale ale omenirii. Aşadar, creştinismul este o înălţare constantă către ideal, o forţă neîncetată care ne împinge către desăvârşire, cu alte cuvinte, întoarcerea omenirii rătăcite pe calea Domnului. Precum afirmă cât se poate de corect Houston Stuart Chamberlain, autorul faimos al Temeliilor secolului al XIX-lea: ,,Douăzeci de secole nu au fost de ajuns pentru ca această putere a creştinismului să se reverse în omenire”[12].

Însă, până când vom ajunge în acest punct ce devin principiile desăvârşite ale creştinismului ?

Noi le aplicăm în limitele posibile ale condiţiei morale în dezvoltare în care ne aflăm noi înşine, cu nădejdea că cu forţă deplină obţinem o omenire care este din punct de vedere duhovnicesc potrivită cu aplicarea deplină a principiilor creştine. De aici apare duhul toleranţei, duhul aplicării parţiale a unui principiu, pentru că Apostolul Pavel însuşi afirmă că este preferabil ca cineva să rămână în văduvie, dar tot el afirmă că este mai bine să se căsătorească decât să ardă (I Corinteni 7, 9). Iată aplicarea parţială, adică îngăduinţa în comparaţie cu principiul. Dacă Biserica nu a gândit astfel, atunci cum ar fi permis a doua şi a treia căsătorie ? Dar că aceasta a apărut dintr-un duh de toleranţă, dintr-o necesitate şi nu dintr-un principiu este limpede din ritul ei pentru cea de-a doua şi a treia căsătorie, care nu au fastul primei cununii şi care, într-adevăr, include condamnări pentru săvârşirea unor asemenea căsătorii. Din scrupulozitatea principiului asemenea îngăduinţă nu era permisă preoţilor, deoarece în calitatea lor de păstori era potrivit să se aplice cu severitate principiile creştine. Iată, cu toate acestea, că problema se prezintă ca o chestiune de mare necesitate. Nu este cu putinţă ca Biserica să facă uz de principiul necesităţii aşa cum a făcut-o până acum ?

Cred că este posibil să-l aplice, confirmând în acelaşi timp validitatea principiului (care este necesar să fie proclamat ca atare), ca un ideal de împlinit. Cu siguranţă, Biserica nu va oferi cu bucurie această uşurare, dacă o va face. Cu siguranţă, ea va verifica încă o dată neputinţa firii omeneşti, dar dacă nu este cu putinţă ca idealul să fie atins de toţi într-adevăr de astăzi încolo, atunci ea va avea, chiar dacă cu mâhnire, motive credibile pentru a îngădui cea de-a doua căsătorie pentru preoţii văduvi.

În consecinţă, în opinia mea, nu este necesar ca noi să discutăm pe baza canoanelor, cu alte cuvinte, dacă ele sunt valide sau nu, deoarece ele sunt fără îndoială valide şi sfinţesc principiul. Biserica nu ar trebui să le abroge, ci să ofere o anumită iconomie, care va putea fi suspendată după dorinţă. Canoanele rămân în vigoare exprimând învăţătura creştină. Ceea ce ni se arată să facem este să păstrăm canoanele, confirmând validitatea lor, competenţa lor în călăuzirea vieţii. Dar constrânşi de necesitate, care de asemenea este un principiu care există în Biserică, facem uz de îngăduinţă în cazurile foarte limitate şi bine analizate. Deoarece preoţii sunt păstori şi în consecinţă se supun unei discipline diferite de cea a laicilor, nu este potrivit să le fie permisă întotdeauna o a doua căsătorie, ca oricărui mirean, ci în anumite condiţii, până la o vârstă stabilită, şi după examinarea fiecărui caz în mod individual de episcop sau sinodul episcopilor.

Sunt de părere că din acest punct de vedere şi în aceste condiţii, putem evita acuzaţia că am încălcat învăţătura creştină; şi că Biserica poate, cu conştiinţă limpede, să îngăduie cea de-a doua căsătorie a preoţilor văduvi.

 

Constantinopol, 25 mai 1923
 
Cu infinit respect,
Arhimandrit Iuliu Scriban

 

Patriarhul ecumenic: Pentru a completa informaţia relevantă, este necesar a adăuga că Patriarhia Ecumenică s-a ocupat de această chestiune în anii din urmă, şi s-a ocupat mai presus de orice din cauza epistolei lui Luchian, arhiepiscopul de Karlowitz, care i-a fost trimisă în 1910. La acea vreme, chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului apăruse în regiunea Karlowitz într-un mod serios exact aşa cum se prezintă actualmente într-o formă similară în Bisericile Serbiei şi României. Arhiepiscopul de Karlowitz a căutat prin intermediul Patriarhiei Ecumenice opinia Bisericilor autocefale cu privire la posibila adaptabilitate a rânduielii canonice care interzice cea de-a doua căsătorie a clerului. Acest demers al arhiepiscopului de Karlowitz a fost precedat de un tratat al autorităţii pan-ortodoxe în drept canonic, Episcopul Nicodim de Dalmaţia şi Istria, care a exprimat o opinie favorabilă.

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a transmis epistola arhiepiscopului de Karlowitz profesorilor de teologie de la Şcoala Teologică din Halki pentru o opinie. Şcoala a fost de acord cu punctul că opiniile scrise existente, rânduielile canonice şi practica Bisericii sunt clar definite, deşi ei au fost divizaţi în cei care resping şi cei care acceptă iconomia. Opinia profesorilor a făcut referire la Mitropolitul Filotei al Nicomidiei, un ierarh învăţat care se numără acum printre cei adormiţi întru Domnul, care susţinea opinia celor care s-au exprimat în favoarea iconomiei. Dl. Antoniades aici de faţă, care a fost unul dintre cei care au exprimat o opinie la acea vreme, doreşte să explice chestiunile privind deliberarea şi decizia profesorilor.

 

Mitropolitul de Dyrrachion: Asupra chestiunii celei de-a doua căsătorii a clericilor văduvi, nu am încă opinia autorizată a Bisericii Greciei. Cu siguranţă, această problemă există şi în sânul ei în acelaşi mod în care există în celelalte Biserici Ortodoxe. Însă, dacă în prezent nu s-a evidenţiat cu dinamismul cu care s-a evidenţiat, de pildă, în Biserica Sârbă soră, un asemenea lucru nici nu micşorează gravitatea subiectului, nici nu exclude viitoarea lui dezvoltare cu manifestări similare. De aceea, prea sfinţia voastră, reprezentantul Bisericii Greciei vede problema în cauză cu un ochi la fel de atent ca reprezentanţii celorlalte Biserici.

În ce priveşte soluţia care este recomandată de aceste vremuri dificile de după război şi de interesele bine intenţionate ale Bisericii, eu nu ezit deloc să fiu de acord cu opiniile şi vederile exprimate anterior de reprezentanţii Bisericilor Sârbă şi Română. Fără a dori să intru în detalii şi teorii, am susţinut ferm de la început că în chestiunile de rânduială ecleziastică şi nu de natură dogmatică, ceea ce i-a călăuzit întotdeauna pe păstorii Bisericii de fiecare dată în luarea de hotărâri a fost interesul adevărat al întregului trup al Bisericii lui Hristos. Părinţii de la Sinodul Penthekte[13], care sunt socotiţi mult mai apropiaţi decât noi de simplitatea vieţii vremurilor apostolice, când era necesar a se opune şi a preîntâmpina scandalurile morale vătămătoare pentru Biserică, ei cu greu au şovăit să dea hotărâri contrare Apostolului Pavel, apostolul neamurilor (deşi ei ar putea spune ,,nehotărând împotrivă” [ουκ αντινομοθετουντες], ei au hotărât împotrivă) şi au interzis căsătoria episcopilor, contrar poruncii lui explicite.

În consecinţă, Biserica duhovnicească contemporană, pe baza aceloraşi motive şi a unora mult mai mari decât la acea vreme, adică îndepărtarea diferitelor scandaluri şi edificarea întregului trup al Bisericii lui Hristos, nu numai că poate, ci s-ar cuveni să permită a doua căsătorie a clericilor văduvi doar, este înţeles, după moartea soţiei şi nu în general.

 

Arhimandritul I. Scriban: Există multe cazuri în istoria Bisericii şi revelaţiei dumnezeieşti în care principiile generale au avut în practică o aplicare atenuată. Iisus Hristos Însuşi ne arată acest mod de purtare şi această lege importantă care ţine cont că slăbiciunea firii omeneşti atenuează asprimea unui astfel de principiu. Un asemenea lucru înseamnă recunoaşterea principiului necesităţii.

Iată un asemenea exemplu:

 

1) În capitolul 19 al Evangheliei după Matei, citim discuţia dintre Iisus şi farisei referitoare la dreptul soţului de a divorţa de soţia lui, potrivit Legii lui Moise. Iisus Hristos le-a răspuns că Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie pentru ca în nuntă ei să poată fi una, şi că ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despărţească (Matei 19, 6).

Fariseii au răspuns de îndată: Dar cum Moisi a poruncit să i se dea carte de despărţire şi s-o lase pre ea ? (Matei 19, 7) Şi Iisus a răspuns: Moisi după învârtoşarea inimii voastre a dat voie să vă lăsaţi muierile voastre; dar din început nu a fost aşa (Matei 19, 8). Aşadar, este extrem de evident că Iisus a făcut uz de metoda necesităţii[14]. Principiul era că omul nu trebuie să divorţeze; ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despărţească. Dar Moisi care a ţinut cont de slăbiciunea firii omeneşti s-a abătut puţin de la caracterul absolut al acestui principiu. El oferă acest divorţ, dar semnifică îngăduinţă şi este un act de necesitate pe care Biserica l-a recunoscut de asemenea şi l-a pus în practică. În consecinţă, rezultă că de asemenea în cazul căsătoriei preoţilor se poate face uz de principiul necesităţii. Sfânta Scriptură îl verifică şi îl aprobă. De vreme ce divorţul justificat de această necesitate există în Biserica Rusă, ierarhii ruşi care sunt la Congres nu au nici un cuvânt de principiu cu care să se opună celei de-a doua căsătorii a preoţilor.

 

2) Chestiunea depunerii jurământului se prezintă într-un mod similar.

Potrivit învăţăturii lui Iisus, a jura este interzis; ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate acestea, Biserica face uz de depunere de jurământ, deşi nu ea însăşi. De pildă, preotul este de faţă la ceremonia de depunere a jurământului de către angajaţii guvernului, la depunerea de jurământ într-un tribunal, precum este relatat în Învierea de Tolstoi. Dacă principiul constă în faptul ca cineva să nu jure, cineva jură în duhul necesităţii. Biserica nu aprobă, dar tolerează jurământul. Idealul ar fi ca un om să depună mărturie de bunăvoie în ce priveşte adevărul, fără constrângere, iar nu şi da să fie considerate suficiente. Dar pentru că firea omenească este slabă şi nedesăvârşită, şi omul nu poate hotărî prin el însuşi să admită adevărul, într-o circumstanţă dată, se recurge la depunerea de jurământ ca la o necesitate şi un mijloc de constrângere pentru descoperirea adevărului. Iată justificarea depunerii de jurământ, pe care Biserica o ia în considerare şi prin urmare o tolerează.

 

Mitropolitul Cizicului: Din întreaga chestiune a căsătoriei clericale, punctul care iese în evidenţă cel mai puternic este incontestabil cel referitor la căsătoria preoţilor văduvi. În epistolele sale către Timotei şi Tit, sub inspiraţia dumnezeiască Apostolul Pavel alcătuieşte deja o rânduială referitoare la acest subiect. El proclamă bărbat al unei femei pentru episcopi, preoţi, diaconi. Cu toate acestea, contrar tuturor interpretărilor ingenioase şi subtile, înţelesul direct care izbeşte mintea cititorului este că digamia clerului este interzisă. Legislaţia canonică susţine această rânduială. Sinodul din Neocezareea hotărăşte: ,,Dacă un presbiter se căsătoreşte, el este îndepărtat din rangul său”[15]. Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Canonul exclude digamii din cler”, şi Sinoadele Ecumenice Penthekte şi VII au confirmat această lege. Şi contrar exemplelor sporadice referitoare la cazul opus, se cuvine să recunoaştem, dacă nu vrem să ne amăgim, că exista un canon general care a fost întotdeauna respectat în Biserică: interdicţia celei de-a doua căsătorii a clerului.

Prin urmare, în loc de sofisme şi eschivări, cred că este preferabil a lăsa deoparte aceste lucruri pentru a expune chestiunea în mod clar şi categoric: 1) Intră în discuţie o anumită iconomie asupra acestui subiect ?; 2) Există raţiuni serioase şi presante care recomandă această iconomie ? Rapoartele citite de reprezentanţii Bisericilor Sârbă şi Română nu lasă urmă de îndoială. Nu mai este o chestiune de scandal, ci de rebeliune bolşevică a clerului văduv care ameninţă întreaga organizare a Bisericii Ortodoxe. Aşadar este o necesitate de neevitat ca să punem în practică axioma romană: Salus patriae suprema lex esto[16].

Salvarea Bisericii Ortodoxe constituie legea supremă şi când se modifică legislaţia canonică prin iconomie, noi nu proclamăm un canon sau o lege generală, pentru că aceasta este doar de competenţa unui Sinod Ecumenic, dar recunoaştem o măsură temporară din necesitate nu la nivel de episcopi, ci la nivelul sinoadelor Bisericilor autocefale, astfel încât în fiecare caz în parte, după evaluarea motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor ele să permită cea de-a doua căsătorie a clericilor văduvi, dacă ei nu pot rămâne văduvi, până la convocarea unui Sinod Ecumenic ortodox. Aceasta este umila mea opinie.

 

Profesorul V. Antoniades: Când chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului a fost înaintată Şcolii Teologice pentru exprimarea unei opinii, m-am numărat printre cei care au hotărât în favoarea libertăţii pe această temă. Desigur, îmi amintesc că Scholares de la acea vreme şi acum, mitropolitul de Thyateira, a fost de părere că rânduiala prohibitorie a apărut dintr-o noţiune apostolică privind autoritatea morală a celui care deja s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu prin hirotonie. Eu i-am replicat că este cu putinţă schimbarea tradiţiei străvechi despre această chestiune şi s-ar putea face fără nici o diminuare a apostolicităţii Bisericii. Părerea mea este notată în raportul legat de subiect. Cu siguranţă, în Biserică a predominat o practică austeră asupra subiectului în discuţie, pentru că se ştie din istorie că nici măcar cea de-a doua căsătorie a mirenilor nu era socotită vrednică de multă cinste. Dar se ştie că această practică s-a schimbat. Cu toate acestea, un asemenea lucru este lucrarea unui Sinod Ecumenic. Însă, până la o asemenea adunare, se cuvine ca problema să fie examinată în primul rând din motivele care l-au adus în atenţia noastră şi din necesităţiile care au fost arătate în favoarea lui.

Haideţi să ţinem seama de faptul că aceste necesităţi sunt trăite chiar de noi, precum a explicat şi mitropolitul de Dyrrachion. Îmi amintesc că unii au dat şi declaraţii că vor acţiona pe neaşteptate. Ţinând cont de toate aceste lucruri, putem să fim de acord în principiu că este posibil, până la convocarea unui Sinod Ecumenic, să permitem ca fiecare Biserică autocefală să facă – potrivit cu iconomia – orice consideră necesar şi de folos pentru ea, după circumstanţe. De asemenea, îmi explic opinia într-un raport relevant cu privire la reforme, ca acest lucru să aibă loc, dar cu condiţia ca autorităţile bisericeşti locale să analizeze riguros circumstanţele, deoarece există unele împrejurări, în care ar fi potrivit pentru cleric ca mai degrabă să rămână în văduvie decât să intre în comuniunea unei a doua căsătorii.

 

Patriarhul ecumenic: Vreţi să spuneţi că cea de-a doua căsătorie a preoţilor este îngăduită pe deplin în toate cazurile de văduvie ?

 

Profesorul V. Antoniades: În văduvie numai ca urmare a morţii. În caz de divorţ, sunt de părere că cea de-a doua căsătorie nu este permisă pentru preot.

 

Mitropolitul Niceei: Prea sfinţia voastră, opinia mea în general cu privire la căsătoria clerului este expusă pe larg în raportul meu pe care l-am depus pentru citire.

 

Patriarhul ecumenic: Să fie citit.

 

Secretarul citeşte:

 

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Cinstiţi membri ai Congresului pan-ortodox,

Dau slavă atotbunului Dumnezeu pentru că la această vârstă am fost socotit vrednic să particip la luptele evlavioase şi filantropice ale comunităţilor omeneşti viguroase moral în vremurile actuale de încercare, în cursul cărora orice necesitate de îmbunătăţire rezonabilă este pusă înainte cu grijă şi atenţie neînfricate.

Cred atât drept cât şi cuvenit ca, după luptele groaznice prin arme şi iscusinţă politică, toate grupurile creştine din lume să înceapă în mod unanim lupta evlavioasă ,,pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor”. Îndeosebi pentru că în ea şi prin ea toate vor prospera.

Deja din toate părţile se manifestă o intenţie şi o sete arzătoare, este aprinsă o dorinţă inspirată, în acest fel temeliile sănătoase ale adevăratei păci vor fi consolidate în mod trainic în toată lumea. Şi în acel moment, vor fi retezate suspiciunile actuale şi egoismul pur, elementele periculoase întotdeauna ale decadenţei şi distrugerii.

Şi mă bucur mult deoarece acest Congres pan-ortodox cu dragoste şi armonie frăţească are ca scop o strângere a relaţiilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, o reglementare a problemelor grave de folos comun.

Când aceste lucruri au fost stabilite în mod corespunzător, urmează în mod firesc împlinirea rugăciunii fierbinţi de-a pururi a creştinilor către Domnul pentru unirea întregii omeniri. În aceasta cu siguranţă se află punctul culminant al prosperităţii comune, care va însemna propăşire pentru lucrurile din viitor prin colaborarea tuturor.

Dorinţa mea fără rezerve de multă vreme a fost de a-i vedea pe toţi oamenii fără excepţie uniţi ca fraţi adevăraţi, fiind împlinită în cele din urmă unirea tuturor sfinţilor Bisericilor lui Dumnezeu.

Mai ales din această pricină, am întreprins încrezător lupta actuală, încredinţată mie de cinstita Biserică apostolească autocefală a Ciprului, pe care am avut prilejul să o cunosc îndeaproape cu multă vreme în urmă.

Consider că subiectul căsătoriei în general este cea mai importantă dintre chestiunile examinate de Congres. Deoarece este potrivit să recunoaştem că aşa cum bunăstarea socială este în principal dependentă de opinii sănătoase faţă de căsătorie, tot astfel convingeri greşite în sens contrar în ce-o priveşte distrug mecanismul social şi pricinuiesc vătămare şi ruină ireparabile.

Din cele mai vechi timpuri, bunăstarea omenirii a mers mână în mână şi proporţional cu înţelegerile privind căsătoria şi familia; şi toţi oamenii care au prosperat în lume au avut întotdeauna principii sănătoase despre ele. În prezent este absurd ca cineva să-şi imagineze un popor înfloritor care să aibă convingeri greşite faţă de căsătorie şi familie care sunt manifestate continuu în viaţa şi obiceiurile sale.

Mai presus de toate, recunosc că creştinismul a ajutat de asemenea în chip minunat omenirea în acest câştig preţios ridicând la cea mai înaltă desăvârşire posibilă instituţiile căsătoriei şi familiei. Şi astfel prosperă în mod minunat agentul conducător al vieţii omeneşti înfloritoare.

În acelaşi timp, este dincolo de orice îndoială că o asemenea instituţie sfântă, prima şcoală a educaţiei omeneşti, nu a putut progresa pretutindeni într-un mod sănătos. Slăbiciunile fireşti inevitabile bântuie omenirea asemenea unor fantome întreaga viaţă, şi adeseori ele slăbesc în mod jalnic legăturile morale ale căsătoriei şi familiei.

Pentru limitarea vătămării produse de ele, legile bisericeşti şi civile din creştinism caută să neutralizeze comportamentul necorespunzător din punct de vedere moral născut din diferite motive. Dar, cu siguranţă, în aceste cazuri ele tămăduiesc şi îndepărtează cauzele, lucru care împiedică răspândirea răului. Legile bisericeşti şi civile referitoare la căsătorie şi familie se luptă pentru aceasta în multe feluri.

Din momentul în care au acceptat că ereditatea printre oameni, ca şi printre animalele necugetătoare, este o lege obligatorie a naturii (,,forţa grozavă a necesităţii” conduce în mare măsură fie la bunăstarea fizică, fie la risipirea omenirii), ele au luat întotdeauna măsuri serioase de precauţie pentru limitarea marilor rele care apar din risipirea ereditară. Starea fizică şi duhovnicească nesănătoasă care se dezvoltă din căsătoria între rude este fără îndoială o cauză principală de corupţie pentru familie, comunitate şi naţiune.

Pentru limitarea acestor rele, Biserica şi statul au stabilit diferite impedimente la căsătorie prin legi înţelepte şi filantropice. Ele au adăugat treptat la acestea interdicţii cu o semnificaţie mai degrabă teoretică decât fiziologică, cu o stricteţe particulară potrivit cu înţelegerile din vremurile străvechi.

În mod corespunzător, au fost stabilite şi motivele pentru divorţ, care în unele locuri au fost lărgite de stat pentru a include mai mult decât era cuvenit, neluând în seamă nici sfinţenia căsătoriei, nici marele folos primit de comunităţi prin ea. Doar caracterul sacru şi de folos public al acestei taine, ca o busolă demnă de încredere, călăuzeşte omul într-o călătorie frumoasă pe marea furtunoasă a acestei lumi.

Deşi cred că o părere unanimă privind impedimentele la căsătorie şi desfacerea ei este potrivită pentru toate Bisericile Ortodoxe, întrucât recunosc că nevoile locale pot prezenta diferenţe pe care nu putem să le ignorăm, ajunge numai că temelia legislaţiei ecleziastice referitoare la aceste lucruri nu este răsturnată. Ar fi fost de dorit ca autorităţile civile să fi urmat în mod corespunzător şi cu stricteţe autorităţile bisericeşti cu privire la astfel de probleme serioase de morală publică a societăţii.

Şi spun aceste lucruri într-un mod larg referitor la căsătorie între ortodocşi în general, şi acum îmi întorc cuvântul către chestiuni referitoare la căsătoria membrilor cinului clerical sfinţit. Aceste lucruri necesită în mod special studiu şi atenţie constante pe baza faptelor autentice din experienţa îndelungată; şi a necesităţilor în mod clar inevitabile. Asemenea chestiuni nu permit amânări şi întârzieri nejustificabile. Mai ales în anumite Biserici este dorită cu putere cea de-a doua căsătorie a clerului de parohie.

Această necesitate a apărut printre preoţi şi diaconi după moartea prematură a soţiilor lor. Soţii, care de la început au afirmat de fapt că preferau viaţa conjugală firească, pe neaşteptate au văzut că sunt zădărnicite intenţiile lor de a sluji conştiincios Biserica.

Când asemenea intenţii bune sunt zădărnicite în floarea vârstei şi după dobândirea unuia sau mai multor copii care au nevoie de afecţiune şi îngrijire personală, dificultăţile vieţii sunt sporite pentru aceşti clerici nefericiţi. În astfel de cazuri, orice asprime privind litera legii poate duce la diferite abateri morale şi vătămare ireparabilă.

Apoi, în mod necesar, rezultă că din motive întemeiate este îngăduit unor asemenea clerici să se adreseze canonic autorităţilor lor ecleziastice pentru ca, în timp ce rămân în treapta lor clericală, să se căsătorească a doua oară doar pentru a trăi într-un chip potrivit cu ei înşişi şi familia lor. Acest lucru este de asemenea în acord cu duhul canoanelor bisericeşti.

Dar deoarece se ştie că o asemenea relaxare rezonabilă care are loc rapid şi cu uşurinţă poate cauza diverse anomalii, Bisericile în care s-ar introduce pentru prima oară o astfel de reglementare privind căsătoria preoţilor şi diaconilor văduvi, trebuie să abordeze această chestiune serioasă pentru îmbunătăţirea morală şi pentru evitarea diferitelor păcate şi scandaluri.

Deşi această chestiune necesită în general o opinie unanimă a Bisericilor Ortodoxe, care cad de acord împreună într-un mod cuvenit, este de asemenea posibil să existe un dezacord în rândul unora dintre ele. Potrivit principiului just din Biserica Ortodoxă care afirmă că opinia majorităţii prevalează[17], este cu putinţă ca ceea ce este necesar să aibă loc pe această temă să fie hotărât de Patriarhia Ecumenică printr-un acord oficial al Bisericilor.

Va avea loc o infimă vătămare a rânduielii noastre ecleziastice dacă feluritele necuviinţe vor fi reduse printr-o astfel de hotărâre înţeleaptă şi frăţească, şi buna-cuviinţă şi disciplina adecvate vor fi de asemenea menţinute în aceste chestiuni. Este evident că atunci când este aplicată o astfel de hotărâre canonică milostivă, preoţii căsătoriţi supuşi oricăror greşeli privind morala trebuie să fie pedepsiţi ca exemplu, ca nu cumva altfel ei să se fălească.

Cam atât despre cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi. De asemenea, dispoziţia privind clerul superior celibat de multe secole până în prezent este aplicată în mod necesar nu fără motiv, ci dintr-o îndelungată experienţă cumpătată şi învăţătură înţeleaptă dincolo de disputa logică şi justă. Toţi ierarhii şi nu puţini clerici se supun acesteia, cărora le este încredinţat viitorul Bisericii.

Studierea acestei chestiuni cu obiectivitate şi dragoste frăţească va conduce la reglementarea sa canonică şi dreaptă potrivit cu duhul extrem de grijuliu şi generos al Sfintei noastre Biserici, care este în esenţă întotdeauna în dezacord cu orice oprimare şi înrobire a libertăţii morale şi intelectuale a oricărei fiinţe omeneşti. Este un lucru evident şi nu este nicicând disputat în mod rezonabil de nimeni că libertatea intelectuală şi morală a sufletului şi trupului este o temelie fundamentală a sfintei noastre credinţe.

Însuşi Domnul nostru spune celor ce cred în El: De veţi petrece voi întru cuvântul meu, cu adevărat ucenici ai mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi. … Dacă vă va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi (Ioan 8, 31-32, 36).

Aceeaşi libertate lăuntrică a sufletului, care nu este copleşită de nici o forţă sau tiranie trupească, este în mod firesc marea putere esenţială binefăcătoare a vieţii creştine, generozitatea superioară a oamenilor raţionali şi morali [dobândită] prin creştinism.

Şi când un om, ca un ucenic credincios al Domnului are această suflare dătătoare de viaţă a libertăţii sufletului lui, poate oare vreo constrângere arbitrară să o distrugă şi să înlăture cele mai preţioase dintre lucrurile sale bune ? Şi supunându-se uneori în slăbiciunea omenească unor cereri nejustificabile chiar în legile omeneşti, cu siguranţă, el nu se supune de bunăvoie consecinţelor rele ale unei abrogări silite a sacrelor legi ale naturii, ale unei incriminări vinovate a omenirii libere şi raţionale.

Dar spunând aceste lucruri, eu nu particip deloc ca un distrugător al legilor, ca un antinomist, ca o persoană care ignoră manualele şi mărturiile legislaţiei umane. Omul în chestiune, clericul, diaconul, preotul, ierarhul sunt cu siguranţă incapabili în orice fel, doar prin ei înşişi, să încalce după bunul plac asemenea legi care au însemnătate civilă şi bisericească. Cu toate acestea, ei pot să protesteze ca unii care sunt supuşi unei vieţi supraomeneşti.

Totuşi, mama iubitoare Biserica poate şi trebuie să remedieze severitatea excesivă şi, fireşte, dacă are precedente în epoci diferite şi circumstanţe variate, că nu este o parte esenţială şi indispensabilă a vieţii morale creştine autentice a oricărui om de pe pământ fără excepţie, care crede în Domnul iubitor de oameni şi izbăvitorul nostru, vestitorul dumnezeiesc ceresc al libertăţii sufletului şi trupului. Ca nu cumva să par un super-apărător mai înflăcărat al libertăţii creştine pure a sufletului şi trupului decât păstorii şi învăţătorii Bisericii înşişi, decât ierarhii şi clericii superiori înşişi, socotesc în mod limpede că este datoria mea să ofer o explicaţie mai amănunţită referitoare la această chestiune bisericească gravă.

Chiar dintru început declar că nu sunt înfricoşat de ţărâna şi noroiul legăturilor trecătoare, dar cinstesc şi mă închin înaintea legilor naturale şi în consecinţă dumnezeieşti, legi referitoare la căsătorie, acelea privind legătura firească şi legală dintre un soţ şi o soţie prin cea mai sfântă şi mare taină a cununiei.

Dătătorul nostru de lege dumnezeiesco-uman lăsând neatinsă libertatea omenească spune în ce priveşte celibatul şi fecioria: Cela ce poate cuprinde, să cuprinză (Matei 19, 12). Şi El pare întrucâtva să favorizeze mai mult fecioria, dar în toată viaţa Lui, remarcabil El Însuşi prin toată virtutea, şi putând să spună: ,,Ce om mă acuză pe mine de păcat ?”, El se întovărăşeşte cu oameni de toate felurile şi îndeosebi cu bărbaţi căsătoriţi şi cu familie. Aproape toţi apostolii şi ucenicii Săi sunt bărbaţi căsătoriţi. Numai ucenicul Lui iubit, cel care I-a fost alături, vărul Său, Ioan Teologul, este în realitate feciorelnic, atât în trup cât şi în suflet.

Prima minune, începutul semnelor Lui, potrivit relatării lui Ioan Teologul însuşi, o săvârşeşte la nunta din Cana, dându-Şi binecuvântarea printr-un dar minunat şi binefăcător. În general, întreaga Lui viaţă pământească dezvăluie că este în armonie cu viaţa de familie a oamenilor, care decurge din nunta cinstită.

Apostolul Pavel, care preţuieşte extrem de mult viaţa morală a creştinilor, manifestă interes pentru nuntă şi familie în multe locuri din epistolele sale. În Epistola către Evrei, el declară solemn: Cinstită este nunta întru toate, şi patul nespurcat; iar pre curvari şi pre preacurvari va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4).

Referitor la episcopi, preoţi şi diaconi, el precizează că ei trebuie să fie căsătoriţi, soţi ai unei soţii legitime, având copii ascultători, morali în toate lucrurile şi virtuoşi, o bună pildă pentru credincioşi (I Timotei 3, 1-13; Tit 1, 5-8). Referitor la el însuşi şi la Varnava, el declară că ei puteau de asemenea să aibă cu ei o soră ca soţie, adică o soţie legitimă ca şi ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa (I Corinteni 9, 5).

Vorbind mai general despre căsătorie, feciorie şi văduvie, este evident că el doreşte libertate şi cu libertate înfrânarea de la căsătorie în circumstanţe excepţionale, uneori neobişnuite (I Corinteni 7, 1-2; 8-9, 25 şi altele).

El atacă învăţăturile stricate introduse în secret de falşi fraţi, inovaţiile, deformările arbitrare ale adevărului, exact aşa cum face Domnul cu fariseii. Aceşti oameni au călătorit pe mare şi pe uscat pentru a face un convertit şi, când acesta a devenit convertit, ei l-au făcut fiu al gheenei îndoit mai mult decât ei înşişi[18]. Pe de altă parte, ei pun poveri grele şi cu anevoie de purtat pe umerii oamenilor, dar nu au vrut să îi ajute nici măcar cu degetul[19].

Domnul, care este cu totul împotriva acestor făţarnici urâtori de fraţi, spune ucenicilor Săi: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi. Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 28-30).

Apostolul Pavel declară mai limpede că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti; ale celor ce întru făţărie grăiesc minciuni; fiind arşi la a lor ştiinţă; oprind a se însura, învăţând a se feri de bucatele, care Dumnezeu le-au făcut spre împărtăşire cu mulţumită celor credincioşi şi care cunosc adevărul (I Timotei 4, 1-3).

În viaţa de mai târziu a Bisericii vedem sfânta libertate păstrată în cursul primelor veacuri, la acea vreme clericii fiind căsătoriţi şi celibaţi. Dar între timp, mulţimea monahilor a sporit şi s-a înrăutăţit. Ei erau prigonitorii neîndurători ai marilor patriarhi ai Constantinopolului, ai Sfântului Ioan Gură de Aur, care a socotit înrăutăţirea monahilor grosolani şi desfrânaţi drept o mare rană a Bisericii. Astfel de oameni erau prigonitori aprigi în timpul izgonirii şi exilului său, aflaţi sub conducerea de Faretrie sau mai degrabă Feretrie, succesorul josnic al lui Vasilie cel Mare.

Deoarece cu timpul anumite abuzuri privind proprietatea ecleziastică au luat naştere de la episcopii aleşi dintre clericii căsătoriţi, iar numărul clericilor necăsătoriţi a crescut cu fiecare zi, a fost necesar ca Biserica să limiteze răul printr-o măsură prohibitivă fundamentală care interzice complet episcopilor şi clerului superior să aibă o viaţă căsătorită legitimă.

Din nefericire, aceeaşi hotărâre aspră a Bisericii cu colaborarea energică a statului a pricinuit multă vătămare Bisericii. Dar vremurile au mers înainte în condiţii potrivnice unei vieţi bisericeşti libere. Şi astfel, pentru o lungă perioadă de timp, a predominat limitarea căsătoriei pentru clerul superior al Bisericii: episcopi, preoţi şi diaconi.

În prezent, nimeni care are ochii curaţi ai înţelegerii nu poate să susţină că celibatul clerului superior al Bisericii, care prevalează contrar duhului liber al Bisericii, oferă mângâiere conştiinţei comune a tuturor creştinilor oneşti şi care cugetă cu sinceritate. Deja totul strigă şi spune că viaţa bisericească trebuie să se întoarcă la sfânta libertate străveche, când nu erau impuse nici celibatul, nici căsătoria, ci fiecare se conducea după cum îi îngăduia conştiinţa şi moralitatea sa.

O asemenea schimbare în bine a problemelor noastre bisericeşti, prin natură şi raţiune inevitabilă, necesită unanimitatea şi acordul tuturor sfintelor Biserici Ortodoxe ale lui Dumnezeu, care vor reglementa această chestiune importantă printr-o decizie comună fie într-o înţelegere la iniţiativa primului scaun al Marii Biserici a lui Hristos, fie când se va întruni un sinod ecumenic în viitorul apropiat. De asemenea, se vor reglementa în comun alte chestiuni importante, dintre care prima şi cea mai însemnată din punct de vedere etic şi al bunăstării este subiectul în chestiune.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci să călăuzească prin Sfântul Duh Biserica Ortodoxă şi toate celelalte biserici ale Lui la tot adevărul mântuitor.

 

În Fanar, 25 mai 1923
 
† Vasilie al Niceei

 

Arhiepiscopul Chişinăului. Chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului văduv are multe faţete, şi analiza sa a fost începută cât se poate de corect de la legislaţia dogmatică şi canonică, pentru că într-adevăr este necesar ca problema să fie examinată în acest chip.

Punctul de pornire este textul Sfântului Pavel: Bărbatul unei femei. Există o gamă întreagă de interpretări privind semnificaţia acestui fragment, dar cea mai solidă interpretare este că se referă la poligamia concurentă, şi că Biserica a interzis ca bigamii să fie hirotoniţi. Motivată de o asemenea moralitate strictă, în vreme ce Biserica a permis căsătoria diaconilor şi preoţilor înainte de hirotonie, a interzis căsătoria după hirotonie.

Practica Bisericii care interzice cea de-a doua căsătorie are ca temelie moralitatea desăvârşită, deoarece se cuvine ca clericul, ca purtător al învăţăturii dumnezeieşti, să fie un model desăvârşit prin pildă, căci altfel cum este cu putinţă ca cel care se află el însuşi în lipsuri şi slăbiciuni să dea binecuvântare altora şi să păstorească ? Canonul 7 al Sinodului din Neocezareea interzice clerului să mănânce la ospeţele de nuntă ale celor ce se căsătoresc a doua oară. Latura canonică a chestiunii este clară pentru mine. Cu alte cuvinte, este interzis clericilor să contracteze o căsătorie după hirotonie. Rânduind lucrurile în acest fel, Biserica a fost în acord cu duhul Sfântului Pavel şi cu duhul general al întregii Biserici Ortodoxe.

Haideţi să examinăm acum temeiul pentru iconomie care ar putea fi baza unei soluţii temporare. Înainte de toate, să fie explicat de unde a provenit această chestiune, care nu are mai mult de două decenii vechime. Problema a apărut mai întâi în Rusia în timpul Soborului din 1905 şi ulterior la cel din 1917. La acea vreme, s-a născut o discuţie teologică şi au fost alcătuite tratate teologice complete. Chestiunea a avut ecou şi în alte ţări, mai ales în Serbia, şi broşura Episcopului [Nicodim] Milas de Dalmatia este exact un răspuns la această chestiune, deşi ideile din această broşură – favorabile celei de-a doua căsătorii a clerului – nu sunt în concordanţă cu interpretarea canoanelor importante de către acelaşi episcop. Au apărut de asemenea alte tratate şi astfel s-a format o literatură în sens opus. Şi când conducătorii celorlalte Biserici autocefale au fost întrebaţi despre chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului, Antonie de Sankt Petersburg s-a exprimat împotrivă.

Situaţia s-a accentuat în cursul războiului şi după război, când statul a dorit să asigure asistenţă şi clericului. Când chestiunea a fost prezentată Sinodului din 1917 de la Moscova, Sinodul nu a îndrăznit să ia o hotărâre proprie şi a insistat pe respectarea canoanelor. Dacă Biserica în general sau anumite Biserici au dorit să exprime o hotărâre diferită, ele ar trebui să cântărească în prealabil argumentele pro şi contra deciziei. Cei care doresc să acorde iconomie sunt motivaţi de un spirit de compasiune faţă de clerul văduv. Cu toate acestea, de ce nu se gândesc la milioanele de credincioşi, care cred că clericul este o persoană care respectă cu stricteţe rânduiala Bisericii ? Aşadar, dacă vrem să arătăm simpatie faţă de puţini, să fim atenţi ca nu cumva să scandalizăm în vreun fel milioane după care rana Bisericii va fi mare. Dar cu toate acestea, este necesar ca mijloacele de tămăduire a bolii care tulbură Biserica să fie acceptate, şi aceste mijloace sunt expuse în sfintele canoane ale Bisericii.

Biserica a recomandat o limită de vârstă pentru preoţi şi dacă această rânduială canonică ar fi respectată, cazurile de văduvie a clerului ar fi foarte puţine. Pe de altă parte, este necesar de asemenea să se uşureze ieşirea din treapta clericală a celor care nu pot purta povara grea a preoţiei. Astfel, Biserica aplicând îngăduinţa se va găsi întotdeauna în hotarele dispoziţiilor canonice şi nu dincolo de ele.

Pe scurt, afirm că legislaţia şi canoanele Bisericii referitoare la interzicerea celei de-a doua căsătorii sunt limpezi şi doar un organism egal în cinste poate şi este în drept să le schimbe.

 

Arhiepiscopul Alexandru al Americii de Nord. Sunt de acord cu toate lucrurile pe care le-a explicat prea sfinţitul arhiepiscop al Chişinăului. Ele constituie glasul Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Patriarhul ecumenic. Este evident că Pavel care a legiuit privind unirea dintre bărbat şi femeie întru Hristos a aşezat căsătoria creştină în contrast cu cea evreiască şi cea greacă. Dar este tot atât de cert că învăţătura apostolică şi în general învăţătura creştină referitoare la căsătorie care a predominat în comunitatea creştină a găsit repede un destabilizator teribil în cei care propovăduiau că această căsătorie în sine, sub orice formă ar fi, este un lucru rău şi că celibatul constituie viaţa desăvârşită întru Hristos. Cei care au fost de acord într-un sens general cu cuvintele apostolului: Bine este omului de muiere să nu se atingă (I Corinteni 7, 1) au căzut în tulburarea de a lupta împotriva căsătoriei ca un rău. Unii făceau parte din tabăra lui Montanus, precum a văzut dinainte Pavel în duh şi a condamnat dinainte spunând că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti; ale celor ce întru făţărie grăiesc minciuni; fiind arşi la a lor ştiinţă; oprind a se însura (I Timotei 4, 1-3). Nu numai rânduielile canonice care îi pedepsesc pe cei care se despart de soţiile lor, dar de asemenea în cursul acelei epoci, toate învăţăturile Părinţilor privind căsătoria sunt asociate cu această confuzie a ereticilor care manifestau aversiune faţă de căsătorie ca mod de desăvârşire creştină. Când ereticii au insistat pentru a se impune creştinilor oprirea chiar de la o singură căsătorie, este lesne de înţeles de ce învăţătorii Ortodoxiei şi-au exprimat dezaprobarea faţă de cea de-a doua căsătorie şi încă mai multă dezaprobare faţă de o a treia. Însă, când în învăţătura patristică cea de-a doua căsătorie a fost discreditată într-un asemenea mod încât a fost numită ,,preacurvie care a fost îngrădită” şi când înţelegerile din dreptul canonic referitoare la ea au luat forma dezaprobărilor chiar şi pentru mireni, nimeni nu ar trebui să mai fie surprins de ce cea de-a doua căsătorie a fost considerată complet nepotrivită pentru preotul văduv.

De la secolele de tulburare a lui Montanus, haideţi să ne mutăm acum la secolul nostru de străduinţă de a reduce căsătoria la un simplu contract. Mă întreb ce ar crede Sfinţii Părinţi dacă ar fi avut înaintea lor această nouă tulburare care distruge cu totul ,,marea taină” a căsătoriei.

Cred că cei care s-au socotit obligaţi să susţină convieţuirea soţului cu soţia în Hristos ca temelie a comunităţii nu ar mai vorbi cu asprime despre cea de-a doua căsătorie, ci ar socoti-o exact cum o consideră Biserica astăzi, adică nu mai puţin sfântă decât prima căsătorie, şi ar repeta cu mai multă râvnă îndemnul lui Pavel: Iar de nu se vor putea ţine [văduvi şi necăsătoriţi], să se căsătorească; că mai bine este să se căsătorească decât să arză (I Corinteni 7, 9).

Cea mai limpede dovadă că Biserica are astăzi altă înţelegere privind cea de-a doua căsătorie decât cea pe care a avut-o în cursul vremurilor de erezie a ,,celor care interzic căsătoria” este faptul că nu mai sunt în vigoare canoanele care pedepsesc preoţii care cinstesc a doua nuntă cu prezenţa lor la ospăţ şi pe care prea sfinţitul arhiepiscop al Chişinăului le-a menţionat ca dovadă pentru poziţia contrară.

Însă, în acelaşi timp, aceasta este o dovadă că toate celelalte rânduieli canonice care se referă la cea de-a doua căsătorie legală ca fiind mai puţin desăvârşită din punct de vedere moral decât prima căsătorie trebuie socotite a nu mai fi în vigoare. Dar sfatul lui Pavel, de nu se vor putea ţine, să se căsătorească (I Corinteni 7, 9), rămâne în general în vigoare atât pentru cler, cât şi pentru mireni de vreme ce a fost adresat lor fără distincţie. Un grad mai înalt de desăvârşire ar fi întotdeauna imitarea apostolului, bine este lor de vor rămâne precum şi eu (I Corinteni 7, 8), dar deoarece fiecare are darul său (I Corinteni 7, 7), dacă ei nu ar putea să se ţină în curăţie, apostolul însuşi îndeamnă la repetarea căsătoriei adăugând de asemenea justificarea, că mai bine este să se căsătorească decât să arză (I Corinteni 7, 9).

Din acest punct de vedere, noi lăudăm Bisericile Serbiei şi României, deoarece în timp ce erau tulburate de această problemă într-un mod presant de multă vreme, nu au dorit să ia decizii unilaterale, ci au aşteptat prima ocazie potrivită pentru a cerceta o hotărâre a tuturor Bisericilor Ortodoxe.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Prezentând raportul despre cea de-a doua căsătorie a clerului, am avut cinstea de a atrage atenţia Congresului pan-ortodox asupra acestei probleme. Să-mi fie îngăduit să adaug anumite puncte particulare înainte de a răspunde remarcilor arhiepiscopului Chişinăului.

Chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului există în ţările noastre de 50 ani şi mai mult, dar mai ales după războiul mondial această chestiune a dobândit o formă stringentă, întrucât clerul, care era de asemenea susţinut în general de credincioşi şi parţial de stat, a căutat în mod insistent şi activ soluţia la problema în cauză, ameninţând că, în cazul în care Sinodul Arhieresc General nu va hotărî în favoarea lor, vor obţine o hotărâre prin intermediul unei lovituri de stat.

Confruntându-se cu asemenea cereri şi neputând, fireşte, să rezolve în mod unilateral această problemă, în urmă cu 2 ani, Biserica Serbiei a fost silită să trimită pe unul din ierarhii săi la Constantinopol şi Atena pentru consfătuire şi căutarea unei căi de a rezolva problema.

Dar deoarece scaunul patriarhal al Marii Biserici Mamă era vacant, misiunea nu a avut rezultatul dorit.

Referitor la raportul meu, repet că această problemă este limpede când este examinată dintr-un punct de vedere canonic, adică sfintele canoane interzic cea de-a doua căsătorie a clerului. Dar este de asemenea limpede că interdicţia în sine a acestei căsătorii nu îşi are originea nici în legea dumnezeiască, nici în raţiuni dogmatice, ci este o chestiune care ţine cu totul de rânduiala şi disciplina bisericească, şi în consecinţă interdicţia în cauză nu este de neschimbat.

Cu toate acestea, problema este adusă în dezbatere. Cine are autoritatea de a face schimbarea cerută ? Cu siguranţă, se poate răspunde limpede că numai un Sinod Ecumenic are această autoritate. Luând în consideraţie circumstanţele generale actuale în care se găsesc Bisericile Ortodoxe şi naţiunile ortodoxe, noi nu putem întrezări întrunirea imediată a unui Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, şi până când va fi întrunit un asemenea sinod, între timp, mă tem că se pot desfăşura evenimente triste care pot avea consecinţe grave atât pentru poziţia ierarhiei, cât şi pentru interesele Bisericii în general.

Şi acum ajungem să răspundem la remarcile prea sfinţitului arhiepiscop al Chişinăului. Prea sfinţitul arhiepiscop a observat că Apostolul Pavel a rânduit această chestiune când a făcut acea afirmaţie bine cunoscută, bărbatul unei femei. Cu toate acestea, eu răspund că Sinodul din Trullo prin canonul 7 a hotărât contrariul în alt mod, decretând ca episcopul să nu mai fie bărbatul nici unei femei. Dacă decizia Apostolului Pavel a fost un canon dumnezeiesc, prin urmare neschimbător, ar fi hotărât un sinod ca cel de mai sus împotriva acestei hotărâri ?

Însă, faptul că s-au luat măsuri înseamnă că această chestiune nu este una dogmatică şi prin urmare neschimbătoare, ci una de rânduială bisericească, în consecinţă care poate fi modificată. Şi eu întreb dacă oare, în Biserica timpurie, toate rânduielile ei şi-au avut originea într-o hotărâre imediată a Sinoadelor Ecumenice şi Locale ?

Ştim din istoria bisericească că, oricând apăreau probleme de rânduială şi disciplină în zone din oricare jurisdicţie ecleziastică, autorităţile bisericeşti care erau direct implicate, evaluând la timp circumstanţele şi raţiunile problemei, foloseau iconomia, luând o hotărâre adecvată. Astfel de hotărâri primeau ulterior autoritate universală având în vedere ortodoxia lor deplină după reconsiderarea şi confirmarea lor de către Sinoade Locale şi Ecumenice. Prea sfinţitul arhiepiscop afirmă în mod cu totul eronat că problema celei de-a doua căsătorii a clerului a apărut în Biserica Sârbă la 20 de ani distanţă de Rusia. Chestiunea a existat întotdeauna în întreaga Biserică, dar a apărut ca o mişcare şi a luat o formă precisă pentru prima oară în jurisdicţiile bisericeşti din Karlowitz, Serbia, Dalmatia şi Bucovina, după ce a început de asemenea să fie discutată în Rusia.

Arhiepiscopul Chişinăului se teme că dacă problema este hotărâtă în mod favorabil poate scandaliza conştiinţele a milioane de creştini. Sunt de altă părere. Cred că dimpotrivă, conştiinţele creştinilor au nevoie de o bună rânduială legală a lucrurilor şi în plus de evitarea până şi a celui mai mic scandal din partea preotului în rândul creştinilor săi. De asemenea susţin opinia că însuşi poporul rus, care continuă să trăiască în actualele circumstanţe cunoscute, are o înţelegere similară celei de mai sus.

În ce priveşte remarca arhiepiscopului Chişinăului că Biserica trebuie să ia în consideraţie nu numai punctele în favoarea [unei astfel de hotărâri], ci şi pe cele împotriva ei, eu declar că Biserica Serbiei, care a dezbătut cu multă vreme în urmă aceste chestiuni, a luat în discuţie acele puncte; s-a exprimat în favoarea unei reglementări a chestiunii după acest studiu; şi a supus prin mine propunerea relevantă care a fost citită înaintea Congresului pan-ortodox. Precum am explicat, din atât de multe puncte se poate trage concluzia că nu este o problemă de anulare a rânduielilor canonice, aşa cum de altminteri a explicat pe drept patriarhul ecumenic. Este o chestiune de a face uz de iconomie prin care, pe de-o parte, am putea remedia necesităţile Bisericii prezentate în mod urgent şi, pe de altă parte, am putea preîntâmpina eventualităţi grave, deoarece nimic nu poate exclude posibilitatea că ceea ce s-ar întâmpla în Biserica Rusă s-ar putea petrece şi în Serbia, Grecia şi România. Mai mult, să nu uităm că problema nu se referă la o cerere restrânsă şi în consecinţă la un grup de clerici, ci la preoţie însăşi, faţă de care întreaga turmă şi statul manifestă interes. Cred că Biserica ar trebui să găsească o soluţie, chiar şi provizorie, la această problemă, pentru că orice întârziere ulterioară a acestei chestiuni poate deveni periculoasă. Prin urmare, în numele Bisericii Sârbe, pe care am cinstea să o reprezint, şi în numele acelor preoţi şi diaconi văduvi care se află într-o situaţie cumplită, cer înalt prea sfinţiei voastre şi Congresului pan-ortodox ca printr-o evaluare a situaţiei şi temeiurilor actuale să puteţi lua în considerare propunerea Bisericii Sârbe şi să hotărâţi prin iconomie în favoarea celei de-a doua căsătorii a clerului.

 

Patriarhul ecumenic. Voi adăuga încă un punct pe care l-am uitat. Noi nici nu mai instruim, nici nu mai alegem în treapta lor clericii Bisericii, preoţii de parohie, în modul în care o făcea Biserica primară. În Biserica primară, nu existau şcoli speciale pentru instruirea clerului. Clerul era instruit chiar în biserică şi în şcoala unde se învăţa alfabetul. El citea ca un citeţ, cânta ca un cântăreţ, slujea ca diacon şi învăţa teologie ascultând neîncetat propovăduirea sfântă. În prezent, noi avem şcoli teologice şi îi silim pe tineri să slujească Biserica în calitate de preoţi de parohie. Referitor la numirea preoţilor, în Biserica primară, episcopul numea câţi preoţi vroia în parohii, care erau întreţinuţi din veniturile Bisericii. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Statele moderne au dat legi privitoare la parohii, preoţi, salariile şi taxele lor. Uneori, fie şi rar, un astfel de preot de parohie rămâne văduv. Ce se va întâmpla ? În Biserica primară, existau mânăstiri în care putea fi trimis clericul pentru a duce o viaţă monahală. Însă, acest lucru nu are loc astăzi fără ca viaţa normală a parohiei, a preotului, să nu fie puternic zdruncinată. Mai mult, astăzi nu există mânăstiri şi viaţa monahală în sine este în general în declin printre noi. În consecinţă, observăm şi din aceste puncte că s-au schimbat cu totul condiţiile şi prin urmare suntem obligaţi să gândim în alt mod referitor la clerul văduv.

 

Arhiepiscopul Chişinăului. Cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi căsătoria episcopilor sunt chestiuni strâns legate între ele. Dacă una este îngăduită, este necesară îngăduirea celeilalte. Şi când moare cea de-a doua soţie a preotului, de ce nu şi-ar lua el atunci şi o a treia soţie, precum se întâmplă în cazul mirenilor, de vreme ce s-a schimbat modul în care este înţeleasă căsătoria clerului ? Unde ar trebui să căutăm modul în care comunitatea înţelege chestiunea ? Este foarte improbabil că îl vom găsi în articolele semnificative din ziare. Prea sfinţitul mitropolit al Muntenegrului afirmă că opinia populară este în favoarea chestiunii. Eu am o opinie contrară şi dacă Biserica ar putea părea preocupată de această chestiune a celei de-a doua căsătorii a clerului, poate că ar trebui să ne imaginăm că ea a cedat influenţelor străine ei. În discuţiile corespunzătoare de la Sinodul din 1917 de la Moscova s-a văzut cum percepe poporul rus adevărat chestiunea în dispută. A fost prezentată o propunere privind veşmintele preoţilor, dar membrii mireni ai Sinodului au răspuns că ei vor să vadă preotul îmbrăcat astfel.

Mă tem ca nu cumva comunitatea să se scandalizeze în vreun fel. De ce cedăm în faţa oamenilor slabi şi nu îi înălţăm către desăvârşire ? Traversăm o criză profundă în Biserică. Ce măsură este eficientă împotriva crizei văzute din Biserică ? Trebuie să ne arătăm milostivi sau trebuie să declarăm categoric că Biserica nu poate da înapoi ? Dacă toate Bisericile ar fi fost de acord cu acest al doilea punct, poate că nu ar fi apărut situaţia actuală. În ce priveşte cuvintele arhimandritului Scriban, remarc următoarele: lucrurile spuse despre divorţ sunt legate de mireni şi nu de cler. În ce priveşte depunerea de jurământ, nu cred că interpretarea dată este corectă. Mai mult, chestiunea discutată este una pur ecleziastică, a cărei soluţie trebuie să fie în concordanţă cu rânduielile apostolice şi canonice ale Bisericii.

 

Patriarhul ecumenic. Cer ca arhiepiscopul Chişinăului să ia în consideraţie poziţia în care se găsesc în prezent ierarhii Bisericii Ruse. Dacă Sinodul din 1917 de la Moscova s-ar întruni în mod canonic astăzi, ar fi studiat chestiunea pe care o discutăm şi sunt sigur că ar fi gândit diferit sub conducerea patriarhului Tihon decât prea sfinţitul arhiepiscop, adică, ar fi apreciat cu mai multă milostivire iconomia şi ar fi socotit-o benefică pentru Biserică. Cu toate acestea, în prezent ţinând cont de catastrofa bisericească care domneşte în Rusia şi ţinând cont de poziţia lor, ierarhii ruşi nu au libertatea morală de a cugeta şi decide în mod asemănător. Prin urmare, este foarte firesc ca ei să reflecteze cum este posibil ca noi să acceptăm hotărâri similare celor care au fost acceptate la Moscova şi, într-un asemenea caz, cum vom lupta împotriva celor pe care vrem să-i descriem ca încălcând legea[20]. Cu siguranţă, se va produce o oarecare confuzie din modul în care vor înţelege ei acest lucru. Am scris deja reprezentantului nostru la Moscova afirmând că cercurile bisericeşti de acolo trebuie să afle că problema nu este doar dacă sunt introduse reforme în Biserică, ci şi în ce fel ar trebui acestea să aibă loc.

Dar de asemenea numai faptul că cei din Moscova, fără a ajunge la o înţelegere cu noi, au luat hotărâri definitive este suficient pentru ca noi să-i privim ca fiind vrednici de condamnare. Neîndoios, este cu putinţă ca noi laolaltă să fi luat aceleaşi sau unele din hotărâri, dar deoarece, la Moscova, ei au luat hotărâri unilaterale şi au uzurpat jurisdicţia Bisericii Pan-Ortodoxe, au încălcat legea şi sunt socotiţi a fi vinovaţi, fără a mai adăuga că ierarhii care au luat parte la întruniri nu au condamnat poziţia lor.

Cer ca prea sfinţia voastră, când plecaţi la Karlowitz, să explicaţi fraţilor ruşi de acolo că noi aici avem o percepţie clară asupra punctului în chestiune, adică vom lua hotărâri care nu vor avea autoritatea necesară prin ele însele, dar ca o opinie informată ele vor fi supuse spre aprobare şi acceptare Bisericilor Ortodoxe locale. Vă dorim o călătorie plăcută şi o întoarcere în siguranţă.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Problema despre care vorbim are nevoie de studiu special. Cer ca ea să fie încredinţată unui comitet condus de mitropolitul de Niceea, care după studiu să prezinte o opinie pertinentă.

Propunerea mitropolitului Muntenegrului este acceptată şi este încredinţată primului comitet, cu participarea mitropoliţilor de Muntenegru şi Dyrrachion, şi a arhiepiscopului de Insulele Aleutine, potrivit cu aranjamentele de mai sus.

 

După aceasta, patriarhul ecumenic a declarat încheierea sesiunii.

 

† Meletie de Constantinopol
† Calinic de Cizic
† Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord
† Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Parathalassia
† Vasilie de Niceea
† Iacov de Dyrrachion
 
Arhimandrit Iuliu Scriban
V. Antoniades
Dr. M. Milankovici
 
† Arhimandrit Ghermano
Secretar şef al Sfântului Sinod

 


[1] Adică, celei de-a doua căsătorii.

[2] Ce autoritate poate fi mai înaltă decât cele deja citate ?

[3] Cu alte cuvinte, orice nu se regăseşte în Sfânta Scriptură sau în dogma Bisericii, poate fi revizuit.

[4] Oikoumenios, P.G. 119:157, 245-248; Theophylaktos, P.G. 125:41, 149.

[5] Interpretarea oricărui text scripturistic se face potrivit Tradiţiei, după scrierile Sfinţilor Părinţi; nu este cu putinţă ca fiecare creştin – indiferent ce loc ocupă în Biserică: laic, cleric sau chiar arhiereu – să spună ceea ce crede de cuviinţă despre cele scrise în Sfânta Scriptură. Dacă ar fi aşa, am fi protestanţi. Dar, cum suntem ortodocşi, urmăm Sfinţilor Părinţi în gândirea lor, care ne călăuzeşte paşii în viaţa noastră duhovnicească.

În ce priveşte această expresie, bărbat al unei femei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune, la Tit 1, 6: ,,De este cineva, zice, fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi nu întru ocară de curvie sau neascultători. Dar, oare, de ce-l pune la mijloc pe un astfel de episcop ? Voind a închide gura ereticilor care defăimau căsătoria şi ca să arate că faptul acesta nu este pângărit sau necurat, ci încă este atât de cinstit, încât cineva poate să se ridice chiar pe tronul sfânt fiind căsătorit; în acelaşi timp, îi biciuieşte şi pe cei desfrânaţi, şi nu permite ca să se încredinţeze o astfel de stăpânire cuiva care are a doua căsătorie. Căci cel ce nu mai păstrează nici o dragoste pentru memoria femeii celei dintâi, cum ar putea fi un sprijinitor bun ? Ce acuzaţii nu va suferi ? Voi ştiţi foarte bine că, deşi după legi nu este împiedicată căsătoria a doua, multe ponoase are faptul acesta în sine. De aceea apostolul pune faptul acesta înaintea tuturor, căci el voieşte ca să nu se dea celor stăpâniţi nici un motiv de hulă împotriva stăpânitorului”.

A se vedea şi Înţelesul dogmatic al interzicerii recăsătoririi slujitorilor sfinţiţi.

[6] Euripide, Alcestis, 463-465; Pausanias, II 21.7.7-8.1.

[7] Inochentie I (402-417).

[8] Ipolit al Romei (cca 170-236), Respingerea tuturor ereziilor, IX.12.22. Pentru o ediţie critică, a se vedea dr. Paul Wendland, Opera lui Ipolit, Refutatio Omnium Haeresium, vol. 4, Scriitori creştini greci din primele trei secole, nr. 26 (Leipzig, J.C. Hinrichs’sche Buchhandlung, 1916), 1-293.

Mitropolitul Muntenegrului a ales un exemplu extrem de nefericit în persoana Episcopului Calist al Romei pentru a-şi susţine ideile.

Citând mărturiile din epocă şi în special pe cea a Sfântului Ierarh Ipolit al Romei, ucenicul Sfântului Irineu de Lyon, în Istoria Bisericii, Vladimir Guettée schiţează portretul episcopului Calist. Acesta era ,,şiret şi răutăcios”; era un escroc, care a furat bani şi, când a fost întemniţat pentru faptele sale, a pretins că a fost condamnat la închisoare pentru credinţă. Dornic de a deveni episcop, el nu s-a dat înapoi de la a-i dezbina pe credincioşii din Roma pentru a-i lua locul Episcopului Zefirin al Romei. Asemeni predecesorului său, el era ,,absolut ignorant, necultivat şi nu avea nici cele mai elementare noţiuni privind rânduielile Bisericii”.

Înainte de a deveni episcop, dar şi după aceea, Calist a susţinut diverse opinii eretice, printre care mai multe erezii la adresa Sfintei Treimi. El a fost primul episcop al Romei care a pretins că are puterea să ierte toate păcatele şi drept urmare era înconjurat de eretici şi tot felul de oameni josnici.

Şi Vladimir Guettée citează fragmentul referitor la hirotonia clericilor căsătoriţi a doua şi a treia oară, dar urmând Sfântului Ipolit o face într-o notă negativă, arătând ce măsuri nefericite a putut lua acest episcop al Romei. Sfântul Ipolit arată că, pe lângă hirotonirea clericilor căsătoriţi de mai multe ori, Calist susţinea public concubinajul şi alte păcate infame.

[9] Teodoret al Cirului (393-460 (sau 457/8 sau 466)). În scrisoarea citată, Teodoret îl sfătuia pe Patriarhul Domnos al Antiohiei, care îl hirotonise pe Irineu ca episcop de Tir, să-şi susţină acţiunea anterioară. Pentru contextul controversei şi un text al scrisorii lui Teodoret, a se vedea Ivan Azema, ed. şi trad., Teodoret al Cirului, Corespondenţă, Sources Chrétiennes 40 (Paris, Les Editions du Cerf, 1955), 1:29-31, 38-42.

Mitropolitul Muntenegrului pare să se refere la următorul fragment:

,,Prin urmare, cred că este necesar a scrie un răspuns acelor clerici care au scris din capitală, cum că ‘făcând ascultare faţă de o hotărâre a episcopilor bineplăcuţi lui Dumnezeu din Fenicia, am hirotonit ca episcop pe bineplăcutul lui Dumnezeu Irineu, cunoscând râvna lui, mărimea sufletului lui, dragostea pentru săraci, şi toate celelalte virtuţi şi, pe lângă acestea, ortodoxia vederilor lui. Căci nu ştiu ca el să fi refuzat vreodată să o numească Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Fecioară sau să susţină vreodată orice altă opinie contrară învăţăturilor Evangheliei. În ce priveşte digamia, i-am urmat pe cei dinaintea noastră. Căci Alexandru, de binecuvântată şi sfântă pomenire, care a slujit acest tron apostolic, cu preabinecuvântatul Acachie episcop de Veria, l-a hirotonit pe Diogene de binecuvântată pomenire care era digam. De asemenea, binecuvântatul Praylius l-a hirotonit pe Domninus de Cezareea care era digam. Aşadar, noi urmăm precedentul şi exemplul bărbaţilor binecunoscuţi pentru învăţătura şi caracterul lor. Bine ştiind aceasta şi multe alte cazuri, Proclu de binecuvântată pomenire, episcopul Constantinopolului, el însuşi a acceptat hirotonia şi a scris exprimând laudă şi admiraţie faţă de aceasta. Aşa au procedat şi episcopii conducători bineplăcuţi lui Dumnezeu din Eparhia Pontului, şi toţi episcopii din Palestina. Nu a apărut nici o îndoială cu privire la acest subiect, şi noi socotim că este necuviincios a condamna un om care se distinge prin multe şi felurite lucrări”.

Acestea nu sunt precedente, ci excepţii, abateri de la regulă. Poate tocmai de aceea Sfinţii Părinţi întruniţi la Sinodul din Trullo din 692 au socotit necesar să întărească canoanele apostolice.

[10] Nume necunoscut, cel mai probabil o greşeală de tipar în text.

[11] I Corinteni 7, 9; I Timotei 5, 14-15.

[12] Acest citat este în realitate o parafrază a textului preluat din Houston Stewart Chamberlain, Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts, 2 volume (München, Bei F. Bruckmann, 1922), 205-206: ,,Was sind denn auch unsere 19 Jahrhunderte für die bewusste Aufnahme eines derartigen Erlebnisses, für die alle Schichten der Menschheit durchdringende Umwandlung durch eine von Grund aus neue Weltanschauung ?” Autorul susţinea teorii rasiale şi anti-semite ale istoriei. Lucrarea lui a fost foarte preţuită de ideologul nazist Alfred Rosenberg. Lucrarea lui Chamberlain (1855-1927) era populară în vremea Congresului pan-ortodox. A apărut întâi în 1899 şi a avut 28 ediţii până în 1942. Pentru o examinare concisă a formaţiei autorului şi a relaţiei lui cu nazismul, a se vedea introducerea lui George L. Mosse la ediţia engleză, John Lees, trad., The Foundations of the Nineteenth Century (New York, Howard Fertig, 1968), v-xix.

[13] Sinodul Ecumenic Quinisext (al V-VI-lea) sau Sinodul din Trullo, care a avut loc în 692.

[14] Mântuitorul Hristos a venit să desăvârşească legea şi a ridicat cartea de despărţire; nu a făcut uz nicidecum de metoda necesităţii. Chiar dacă am admite că este o greşeală în procesul verbal sau în traducere şi nu este vorba de Hristos, ci de Moisi, tot este şocant modul în care se dezbate problema. Potrivit interpretării arhimandritului Scriban, se poate slăbi orice lege a Bisericii fiindcă firea omenească este slabă.

[15] Canonul 1.

[16] Fie ca binele naţiunii să fie cea mai înaltă lege.

[17] Nu există un astfel de principiu în Biserica Ortodoxă. Ortodoxiei îi sunt străine ideile democraţiei.

[18] Potrivit Matei 23, 15.

[19] Potrivit Matei 23, 4-5.

[20] Este foarte probabil ca patriarhul ecumenic să se refere la Sinodul Bisericii Vii (Renovaţioniste) – o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă. Înfiinţată în 1922 de un grup de preoţi de orientare marxistă, şi primind susţinere din partea conducerii sovietice, Biserica Vie constituia o sciziune internă a Bisericii Ortodoxe Ruse şi urmărea reformarea din temelii a întregii Biserici Ruse. Sinodul Bisericii Vii a avut loc între 29 aprilie - 9 mai 1923, în timp ce congresul din Constantinopol a început exact pe 10 mai. Este uluitor faptul că reformele pe care doreau să le introducă conducătorii Bisericii Vii – printre care s-a numărat şi cea de-a doua căsătorie a preoţilor, ca şi permisiunea ca episcopii să fie căsătoriţi – semănau izbitor cu punctele de pe agenda Congresului pan-ortodox din Constantinopol.

Deşi din cele afirmate în această sesiune reiese că patriarhul ecumenic dezaproba ceea ce se hotărăse la Moscova, vom regăsi că ulterior scaunul ecumenic va avea relaţii apropiate cu renovaţioniştii. La cel de-al doilea Sinod Renovaţionist, întrunit la Moscova între 1-9 octombrie 1925, vor fi prezenţi delegaţi ai Patriarhiilor Constantinopolului şi Alexandriei, care vor coliturghisi cu membrii Sinodului renovaţionist.