Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923

 

Cea de-a şaptea sesiune

(Miercuri, 30 mai 1923)

 

Congresul pan-ortodox s-a întrunit sub conducerea P.S. patriarh ecumenic Meletie.

 

Patriarhul ecumenic. Înainte de a intra în programul de astăzi, haideţi să dăm o expresie finală hotărârii luate cu privire la corectarea calendarului iulian. Secretarul să citească schiţa hotărârii.

 

El citeşte următoarele:

 

,,Congresul pan-ortodox care s-a întrunit în Constantinopol în mai 1923 sub conducerea patriarhului ecumenic Meletie al IV-lea, recunoscând că anularea diferenţei dintre calendarul religios şi cel civil este o necesitate de neevitat şi că nu există nici un impediment canonic pentru corectarea calendarului bisericesc în uz potrivit cu faptele ştiinţei astronomice, hotărăşte în mod unanim corectarea calendarului iulian precum urmează:

 

1. Sunt îndepărtate cele 13 zile din calendarul iulian care constituie diferenţa lui faţă de anii de la Sinodul Ecumenic I de la Niceea până în prezent. Astfel, 1 octombrie 1923 va fi socotit 14 octombrie 1923.

2. Praznicele din zilele eliminate vor fi ţinute fie împreună pe 14 octombrie 1923, fie precum doreşte să stabilească episcopul eparhiei.

3. Toate lunile anului vor păstra acelaşi număr de zile ca în prezent. Ca în prezent, în anii bisecţi, luna februarie va avea 29 de zile.

4. Ca în prezent, vor exista 2 tipuri de ani: anii comuni de 365 zile şi anii bisecţi de 366 zile. Anii bisecţi sunt anii care se împart la 4 fără rest, precum a fost până în prezent. Doar anii seculari sunt o excepţie, pentru care se va aplica regula de mai jos.

5. Anii seculari (adică, cei care se termină cu două zerouri) vor fi ani bisecţi numai când numărul anului secular împărţit la 9 dă ca rest 2 sau 6. Toţi ceilalţi ani seculari vor fi ani comuni. În consecinţă, dintre anii seculari notaţi mai jos, cei subliniaţi vor fi ani bisecţi. Astfel:

 

2000                     2100                     2200                     2300

2400                     2500                     2600                     2700                     2800

2900                     3000                     3100                     3200

3300                     3400                     3500                     3600                     3700

 

Potrivit acestui aranjament, lungimea normală a anului civil va fi de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde, în acord deplin cu lungimea normală a anului tropic.

6. Sărbătorile cu dată fixă vor avea datele pe care le au în prezent.

7. Sărbătorile cu dată schimbătoare vor fi stabilite în funcţie de praznicul Paştilor. Potrivit legislaţiei canonice, care este ţinută neschimbată, Paştile vor fi prăznuite în duminica următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară.

8. Determinarea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice care vor ţine seama mereu de progresele realizate de ştiinţă. Calcularea datei Paştilor se va face întotdeauna în acord cu timpul sfintei cetăţi a Ierusalimului.

9. Patriarhia Ecumenică cere observatoarelor sau departamentelor de fizică astronomică ale Universităţilor din Atena, Belgrad şi Pulkovo (Petrograd) să alcătuiască tabele pascale pe termen lung, care vor fi aduse la cunoştinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe.

10. Actuala reformă a calendarului iulian nu poate constitui o piedică pentru o modificare ulterioară pe care doresc să o introducă toate Bisericile creştine.

 

Note

5. Noul calendar este mai precis decât cel gregorian a cărui lungime normală a anului diferă cu 24 sau 26 secunde de lungimea normală a anului tropic.

Diferenţa dintre lungimea anului civil al noului calendar şi cea a anului civil al calendarului gregorian este atât de mică, încât doar după 877 ani se va observa o diferenţă între calendare. De fapt, dintre anii seculari din tabelul de mai sus, anii subliniaţi vor fi ani bisecţi în calendarul gregorian: 2000, 2100, 2200, 2300, 2400, 2500, 2600, 2700, 2800. Astfel, diferenţa va fi observată în anul 2800.

8. Pentru că ziua este socotită de la miezul nopţii la miezul nopţii, data civilă a primei opoziţii a lunii (opposition de la lune) de după echinocţiul de primăvară trebuie determinată pe baza timpului meridianului, care trece prin Biserica Sfântului Mormânt. Prima duminică după această dată este ziua Paştilor, adică, dacă această dată cade duminica, Paştile vor fi prăznuite în duminica următoare”.

 

Congresul acceptă formularea deciziei ca mai sus.

 

Patriarhul ecumenic. Despre aceeaşi chestiune, avem în atenţie un plan pentru un calendar pe care l-a întocmit profesorul Antoniades, susţinând principiul că introducerea unei zile în fiecare an nu reprezintă o încălcare sau anulare a sistemului săptămânilor. Într-o sesiune precedentă, s-a luat deja o decizie referitoare la această chestiune. În orice caz, putem să discutăm planul înaintat de profesor în sesiunea următoare.

 

Arhiepiscopul de America de Nord. Cer să fie citit raportul meu, care este un răspuns la ceea ce a spus arhimandritul Scriban în cursul ultimei sesiuni referitor la Biserica Rusă.

 

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Când, în cursul sesiunii din 23 mai a Congresului pan-ortodox, Arhiepiscopul Anastasie de Chişinău a exprimat opinia hotărât negativă a Bisericii Ortodoxe Ruse asupra chestiunii ridicate de reprezentanţii Bisericilor Sârbă şi Română, dacă este permisă o a doua căsătorie pentru clerul văduv (nu divorţat), în calitate de cleric al Bisericii Ortodoxe Ruse nu am putut să nu fiu de acord cu el, pentru că această opinie este întemeiată pe fapte canonice şi Sinodul Local al Bisericii Ruse din 1917 a hotărât limpede că o soluţie diferită în această problemă este posibilă numai la un Sinod Ecumenic.

Ceilalţi membri ai adunării noastre care au vorbit înainte şi după arhiepiscopul Anastasie au fost toţi de acord că pe baza canoanelor existente nu este posibil a permite cea de-a doua căsătorie a clericilor, ci din cauza circumstanţelor particulare, pe care le aduce necesitatea, astfel de căsătorii ar trebui permise prin iconomie.

Iconomia, adică bunăvoinţa, relaxarea permisă pe baza circumstanţelor particulare, era cunoscută în Biserica primară. Dar calea iconomiei este foarte alunecoasă, conducând Biserica Romană să accepte Filioque, şi aceasta s-a petrecut după ce Papa Leon al III-lea declarase deja în mod solemn anatema împotriva tuturor celor care modificau Crezul niceo-constantinopolitan; sau, în epoca noastră, permiţând prin ispitire toate vicleniile şi amăgirile suplimentare din grădina papală. Şi este limpede de ce membrii Sinodului Local a toată Rusia din 1917 nu s-au prins în capcana iconomiei, ci au hotărât cu siguranţă deplină că problemele importante de natură canonică, de pildă cele referitoare la schimbarea calendarului sau acordarea permisiunii clericilor de a contracta o a doua căsătorie, pot fi stabilite numai de un Sinod Ecumenic. Prin glasul Sinodului din 1917 vorbeşte limpede o râvnă pentru credinţă, una care a dat naştere temerii că Biserica noastră, angajându-se pe calea periculoasă a iconomiei, ar putea înainta către desfiinţarea virtuală a tuturor canoanelor, pentru că o greşeală într-o chestiune minoră, o încălcare a unui punct mic poate perturba întreaga credinţă. Şi tocmai această teamă, şi nu simpla ignoranţă, i-a călăuzit pe opozanţii corectărilor cărţilor de cult care au avut loc sub Nicon, corectări în care ei au văzut o denaturare a credinţei[1].

În mod nedrept, unul din membrii adunării noastre, dorind să ne facă pe noi ruşii să ne exprimăm în favoarea iconomiei în chestiunea acceptării celei de-a doua căsătorii a clerului, a acuzat Biserica Rusă că ea însăşi ca o consecinţă a necesităţii nu numai că încalcă sfintele canoane în chestiunea divorţului, ci de asemenea contrazice cuvintele lui Hristos, care a interzis jurământul, iar ea permite jurământul. Dar în timp ce a interzis complet jurământul (Matei 5, 34-36), Domnul nu S-a referit la jurământul legal, necesar pentru viaţa publică şi particulară. Domnul Însuşi a confirmat jurământul când, la cuvintele arhiereului: Juru-te pre Dumnezeul cel viu, El a răspuns: Tu ai zis (Matei 26, 63-64), deoarece la evrei tribunalul cerea adesea un tip de jurământ. Acuzatul consimţea la el prin cuvintele: ,,Amin, aşa să fie, după cum spui”. Apostolul Pavel L-a invocat pe Dumnezeu ca martor al cuvintelor sale, care în mod evident este de asemenea un jurământ (Romani 1, 9; II Corinteni 1, 23; Evrei 6, 16 etc). Sunt interzise numai jurămintele goale, fariseice, făţarnice, imprudente.

Totodată, în mod nedrept, el a făcut o a doua acuzaţie împotriva Bisericii Ruse că atunci când permite divorţul din multe motive, ea încalcă sfintele canoane şi acţionează contrar cuvintelor lui Hristos, care a recunoscut numai un temei pentru divorţ, cel al păcatului trupesc (Matei 5, 32).

La evrei, divorţul era permis din motive superficiale, adică soţul putea să o alunge pe soţie chiar fără nici un motiv. Dar dacă potrivit cuvintelor Domnului, adulterul în sine desfiinţează unitatea instituită de Dumnezeu între soţ şi soţie, potrivit cu învăţătura lui Hristos alte cauze trebuie văzute ca motive serioase, care anulează de asemenea unitatea soţului cu soţia, adică ele distrug în realitate căsnicia. Pe baza acestora, Biserica Rusă recunoaşte următoarele temeiuri pentru divorţ:

 

1) absenţa fără cunoştinţa soţului sau soţiei timp de 7, 5 şi acum 2 ani;

2) nebunia unuia dintre soţi;

3) neputinţa unuia dintre soţi pentru convieţuire maritală;

4) condamnarea unuia dintre soţi care duce la pierderea tuturor drepturilor sale politice şi civile;

5) incompatibilitatea de caracter care se transformă în ură, urmată atât de bătăi cât şi de ameninţări pentru viaţa unuia dintre soţi; şi

6) persecuţia pentru credinţă care este dovedită de acte de violenţă şi chinuri (în căsătoriile mixte).

 

Dacă Biserica Rusă nu ar fi acceptat aceste motive pentru divorţ, ar fi într-adevăr retrogradă şi stagnantă, împlinind litera legii cu miopie fariseică. Vreme de 19 secole, viaţa umană a avansat mult, atât în bine cât şi în rău. Au fost create noi condiţii de viaţă, au apărut noi nevoi. Trăim într-o epocă în care valurile mărilor vieţii nu numai că au umplut pridvoarele Bisericii, ci lovesc la porţi şi intră prin ferestre, şi înăbuşă cu larma lor rugăciunile şi cântările noastre. Chiar dacă am fi dorit, nu putem păstra tăcerea, trebuie să răspundem.

În Evanghelie, nu vom găsi răspuns la toate, deoarece potrivit cuvintelor lui Ioan Gură de Aur nu toate lucrurile au fost scrise în ea. Nu vom găsi multe răspunsuri nici la Sfinţii Apostoli[2] şi Sfinţii Părinţi. Cuvântul lui Dumnezeu este infinit mai vast şi mai înalt decât aceste adunări şi oferă libertate şi auto-motivare pentru creştinul luminat de Duhul lui Dumnezeu[3]. Ni se cere nouă ca răspunsurile noastre să fie în conformitate nu cuvânt cu cuvânt, ci în natură, înţeles şi duh cu învăţătura lui Hristos tâlcuită în scrierile Apostolilor, Părinţilor şi Dascălilor Bisericii. Purtătorii de Dumnezeu Părinţi de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic au fost de asemenea călăuziţi de aceste principii, prin canonul 12 care era într-o contradicţie aparentă cu porunca apostolică, în cuvânt, dar nu în esenţă, precum ei înşişi au explicat.

Or, precum afirmă comentatorul Zonaras: ,,Sfinţii Apostoli, la începutul deţinerii credinţei, şi când sfânta kerygma [propovăduirea şi mărturisirea credinţei creştine] nu fusese răspândită încă, îi tratau mai îngăduitor pe cei care veneau la credinţă şi nu cereau desăvârşire în toate privinţele, ci ţineau seama de neputinţa lor … Dar în prezent, după ce kerygma s-a răspândit, iar credincioşii au dobândit o situaţie şi o rânduială mai bună şi viaţa potrivit Evangheliei a avansat, ei susţin că era necesar ca arhiereii să-şi îndrepte propriile vieţi către curăţie”[4].

Prăbuşirea contemporană a vieţii creştine în întreaga lume este indiscutabilă, nu în conştiinţă şi înţelegere, deoarece şi în prezent albul moral este recunoscut ca alb şi negrul ca negru (cu excepţia câtorva nesăbuiţi care batjocoresc şi distrug tot ce este sfânt în Rusia), ci în viaţă şi practică, şi aceasta drept consecinţă a nenorocirilor înspăimântătoare pe care le-a suferit lumea şi care potrivit sentimentului comun nu s-au încheiat încă. Oamenii nu sunt atât de corupţi pe cât sunt slabi. Şi ei trebuie tămăduiţi nu prin cuvintele arzătoare ale Înaintemergătorului Domnului, ci prin dragoste absolută şi invitaţia blândă a iubitului ucenic al lui Hristos: ,,Iubiţilor, să iubim unul pre altul” (I Ioan 4, 7).

Dacă cea de-a doua căsătorie a clerului este socotită necesară pentru a îngădui binele Bisericii, această hotărâre ca una care nu contrazice duhul învăţăturii lui Hristos va fi canonică, deoarece este canonic numai ce este benefic pentru Biserică. O asemenea opinie nu a fost încă exprimată de Biserică în mod categoric şi oficial, dar toţi sunt conştienţi de aceasta şi s-a aplicat în practica Bisericii cu multă vreme în urmă. Fiindcă în prezent nu există nici o Biserică Ortodoxă locală care aplică literal toate canoanele Bisericii primare.

Şi Biserica are dreptul să acţioneze în acest fel, deoarece potrivit făgăduinţei certe a Mântuitorului, Sfântul Duh rămâne pentru totdeauna în ea, dând adunării reprezentanţilor Bisericii dreptul de a spune: S-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). Şi noi putem spune aceste cuvinte nu numai într-un Sinod Ecumenic (deşi un asemenea sinod, adică un sinod al Bisericii nedivizate a lui Hristos nu este cu putinţă); nu numai într-un Sinod pan-ortodox (deşi un asemenea sinod nu este posibil înainte de pacificarea Rusiei şi dobândirea participării episcopilor Bisericii Ruse la sinod, nu cei ai aşa-zisei Biserici ‘Vii’, actuale, ci ai celei autentice, episcopii şi preoţii care sunt în prezent în închisori, în exil şi în detenţie grea); dar chiar în adunarea noastră, în care reprezentanţii a 5 Biserici autocefale (Marea Biserică a lui Hristos, cea Sârbă, Biserica României şi cea a Ciprului) caută în numele clerului şi credincioşilor să rezolve această problemă cu deosebită grijă pentru binele Bisericii.

Nu numai în calitate de cleric al Bisericii Ortodoxe Ruse, ci şi personal eu sunt împotriva celei de-a doua căsătorii a clerului. Dar în principiu, stând pe teren canonic, sunt obligat să spun că o asemenea hotărâre trebuie privită ca permisă nu doar ca o măsură de iconomie, ci ca o măsură canonică strict necesară în epoca noastră pentru binele Bisericii. Nu ar trebui să ne temem că morala clerului nostru va fi prin urmare tulburată, că nivelul moral al clerului va scădea, deoarece apostolii care au permis episcopilor să fie căsătoriţi nu se temeau. Sunt convins că nu toţi clericii văduvi vor dori să contracteze o a doua căsătorie; se vor găsi râvnitori pentru evlavie, care vor acoperi neputinţa fraţilor lor prin râvna lor inspirată.

 

În Constantinopol, pe 29 mai 1923
 
† Alexandru, Arhiepiscop al Americii de Nord

 

Patriarhul ecumenic. Printre alte calităţi, raportul arhiepiscopului are şi cusurul că el a considerat că cuvintele arhimandritului Scriban se referă la Biserica Rusă şi din acest motiv el doreşte să o apere. Cu toate acestea, arhimandritul Scriban nu a intenţionat să exprime nici o acuzaţie împotriva Bisericii Ruse, ci a dorit să deducă un argument în favoarea chestiunii din ceea ce este practicat în ultima vreme cu privire la divorţ şi depunerea de jurământ, lucru cu care arhiepiscopul este de acord. Şi într-adevăr continuând, el este de părere că decizia trebuie să ia forma nu a iconomiei, ci a unei hotărâri canonice. În consecinţă, nu există o nevoie de a apăra Biserica Rusă. Şi acum haideţi să fim informaţi despre raportul comitetului.

 

Secretarul îl citeşte, precum urmează:

 

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Membrilor Congresului pan-ortodox, în absenţa arhiepiscopului Chişinăului, li s-a cerut să se întrunească şi, lucrând ca un comitet, au studiat problema celei de-a doua căsătorii a preoţilor şi diaconilor văduvi şi au ajuns în mod unanim la opinia relevantă ataşată, care este depusă. Mai mult, după ce au studiat şi chestiunea căsătoriei clerului în general, vârsta limită pentru hirotonia lor, ca şi chestiuni legate de înfăţişarea lor exterioară în parohie, ei şi-au exprimat opinia, uneori prin majoritate şi alteori unanim, precum se vede în documentele relevante anexate, înaintate patriarhului ecumenic.

 

Cu respect,
În numele Comitetului
 
În Patriarhie, pe 29 mai 1923
 
† Calinic de Cizic
 

 

I. CEA DE-A DOUA CĂSĂTORIE A

PREOŢILOR ŞI DIACONILOR VĂDUVI

 

Congresul pan-ortodox, examinând chestiunea celei de-a doua căsătorii a preoţilor şi diaconilor văduvi prin moartea soţiilor lor, ia în consideraţie şi respectă rânduielile canonice existente, dar interpretându-le potrivit duhului lor şi recunoscând necesităţile existente pretutindeni în Biserica Ortodoxă, prin opinia comună hotărăşte:

 

1). Cea de-a doua căsătorie în discuţie, a preoţilor şi diaconilor văduvi, nu are în principiu nimic potrivnic duhului învăţăturii evanghelice.

2). Congresul recunoaşte autoritatea Sfintelor Sinoade ale Bisericilor autocefale locale, la sfatul episcopului competent şi cu evaluarea individuală a circumstanţelor şi necesităţilor clericilor lor care sunt văduvi prin moarte şi rămân în slujba Bisericii, de a le îngădui sau nu contractarea unei a doua căsătorii.

3). Această măsură este socotită validă din punct de vedere canonic până la convocarea unui Sinod Ecumenic, căruia îi este de asemenea rezervat a o investi cu autoritatea sa sobornicească.

 

 

II. DEMNITATEA EPISCOPALĂ ŞI CĂSĂTORIA

DACĂ EXISTĂ O PRECEDENŢĂ PERMANENTĂ ÎNTRE TAINELE CUNUNIEI ŞI PREOŢIEI

 

Dogmatic şi mai precis sacramental, o taină nu o exclude pe cealaltă, dar din punctul de vedere al moralităţii este posibil datorită unor motive şi în anumite condiţii pentru ca adevărata feciorie să fie superioară convieţuirii conjugale. Totuşi, cununia este de asemenea cinstită şi în anumite condiţii nu este mai prejos decât prima.

În ce priveşte clerul, este mai potrivit cu litera şi duhul Sfintelor Scripturi, dacă li s-ar îngădui libertatea privind alegerea căsătoriei sau celibatului la toate treptele preoţiei fără nici o deosebire.

Atât canonic cât şi istoric, sistemul care domneşte astăzi în Biserica Ortodoxă, care a fost examinat, este pur şi simplu într-o stare jalnică de dezvoltare, în dezacord total cu practica Bisericii timpurii, şi îşi datorează dominaţia mai mult legislaţiei imperiale decât deciziilor importante ale Sinodului Penthekte.

 

Mitropolitul Cizicului nu acceptă punctele relevante referitoare la legislaţia imperială.

Prin urmare, majoritatea comitetului este de părere că Congresul pan-ortodox poate în principiu să trateze această problemă şi să decidă că cununia clerului după hirotonie, inclusiv a episcopilor, nu este interzisă dogmatic şi sacramental, nici nu este contrară duhului Evangheliei şi practicii străvechi a Bisericii. Ar fi de dorit doar ca episcopii hirotoniţi deja să se înfrâneze de bunăvoie de la folosirea acestei libertăţi, şi aceasta în principal pentru evitarea neînţelegerilor şi reproşurilor împotriva acestei reforme.

 

Mitropolitul Cizicului, referitor la chestiunea căsătoriei clerului după hirotonie, o limitează numai la canonul 10 al Sinodului din Ancira care permite condiţionat căsătoria diaconilor. Şi în mod specific privind punctul despre celibatul episcopilor, el este de acord numai atâta vreme cât prin aceasta se înţelege alegerea diaconilor şi preoţilor deja căsătoriţi la demnitatea episcopală.

 

Arhiepiscopul Americii şi arhimandritul Scriban, în ce priveşte chestiunea căsătoriei clerului după hirotonie, limitează chestiunea numai la diaconi şi preoţi văduvi din cauza morţii soţiilor lor, şi acest lucru a fost expus limpede mai sus. Cu toate acestea, referitor la chestiunea căsătoriei episcopilor, ei sunt de părere că nu este nici măcar potrivit a aborda această chestiune deoarece ea nu există în Biserică.

 

 

III. CARE ESTE VÂRSTA LIMITĂ PENTRU HIROTONIA

DIACONILOR, PREOŢILOR ŞI EPISCOPILOR

 

În această chestiune este necesară respectarea sfintelor canoane pertinente şi numai când este vorba de un caz excepţional, Sfintele Sinoade din fiecare Biserică întotdeauna cu sfatul episcopului competent pot hotărî altfel.

 

 

IV. ÎNFĂŢIŞAREA EXTERIOARĂ A CLERULUI ÎN PAROHIE

 

Înfăţişarea exterioară a clericului, aşa cum este în prezent, nu are nimic în comun nici cu natura preoţiei, nici măcar cu practica străveche a Bisericii, ci este rezultatul unei lungi evoluţii şi a feluriţi factori. Creşterea părului lung a fost socotită vreme de secole necuviincioasă pentru cleric, cu toate acestea cu timpul a fost introdusă şi a predominat în Biserică[5].

Comitetul este de părere că, în mod unanim, Congresul pan-ortodox poate să treacă la următoarea decizie; adică, ca tunderea părului clericilor să fie permisă şi ca înfăţişarea lor exterioară actuală să fie limitată numai la biserică şi slujbe solemne, dar în celelalte perioade, trebuie introdusă o îmbrăcăminte uniformă pentru tot clerul, cu anumite însemne distinctive pentru fiecare rang, constând dintr-o pălărie cu boruri mari şi o haină neagră lungă până la călcâie potrivit exemplului clerului anglican.

 

În Patriarhie, pe 29 mai 1923
 
Comitetul
† Calinic de Cizic
† Alexandru de America de Nord
† Vasilie de Niceea
† Gavriil de Muntenegru
† Iacov de Dyrrachion
 
Secretarul
Arhimandrit Iuliu Scriban
V. Antoniades
 
† Arhimandrit Ghermano
Secretar şef al Sfântului Sinod

 

Patriarhul ecumenic. Recapitulând punctele din raportul care a fost citit, observ că toţi membrii comitetului au acceptat să fie permisă cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi din cauza morţii soţiilor lor. Dacă arhiepiscopul Chişinăului ar fi fost şi el prezent, poate chiar şi el s-ar fi găsit în acord cu ceilalţi membri ai comitetului. Acum îmi voi exprima opinia. Sunt de părere că iconomia recomandată nu este contrară literei Sfintei Scripturi, pentru că textul Apostolului Pavel bărbatul unei femei (I Timotei 3, 2; Tit 1, 6) nu se referă la chestiunea celei de-a doua căsătorii a celor care sunt deja clerici. Apostolul scriind lui Timotei şi Tit defineşte acolo calităţile celor eligibili pentru preoţie. Dacă apostolul ar fi dorit să menţioneze cea de-a doua căsătorie a bărbaţilor văduvi care continuă să fie clerici, nu ar fi neglijat să noteze acest lucru în epistola către corinteni, unde printr-o exprimare generală el subliniază: Mai bine este să se căsătorească decât să arză (I Corinteni 7, 9). Dacă Părinţii de la Sinodul Penthekte gândindu-se la folosul Bisericii au crezut că erau îndreptăţiţi chiar să eludeze prevederea expresă a apostolului în problema celibatului episcopului, cu atât mai mult este posibil a îngădui cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi de vreme ce nu este interzisă de nici o rânduială scripturistică clară.

 

Profesorul Antoniades. Când comitetul a afirmat în general că cea de-a doua căsătorie a clerului văduv nu este potrivnică duhului învăţăturii evanghelice, aceasta implică şi că nu este potrivnică literei înseşi, pentru că la prima vedere ar putea fi dedusă o relaţie. Duhul cuvintelor Apostolului Pavel bărbatul unei femei nu are nici o legătură cu punctul discutat. În consecinţă, nefiind legat de o poruncă relevantă a Apostolului Pavel sau de orice altă dispoziţie categorică scrisă, afirmăm că punctul nu este contrar duhului învăţăturii evanghelice.

 

Patriarhul ecumenic. Ajungem la alte două puncte ale discuţiei. În acest moment, dacă am dezbate într-un Sinod Ecumenic, am putea fi de îndată îndreptăţiţi să spunem că hotărârea noastră în favoarea celei de-a doua căsătorii a preoţilor şi diaconilor văduvi nu este contrară învăţăturii evanghelice şi să votăm imediat o decizie pertinentă. Cu toate acestea, pentru că dezbatem într-un Congres, autoritatea hotărârilor lui fiind dependentă de altă sursă, suntem obligaţi să justificăm deciziile noastre spunând că, într-adevăr un Sinod Ecumenic este singurul competent să judece această chestiune; însă, deoarece convocarea unui asemenea Sinod poate întârzia şi chestiunile capătă între timp un caracter urgent, Congresul este de părere că Bisericile Ortodoxe autocefale locale pot să judece prin îngăduinţă şi să acţioneze pentru a permite contractarea unei a doua căsătorii de către preoţii şi diaconii văduvi. Aceasta este opinia mea. Are cineva ceva important de spus referitor la această chestiune ?

 

Deoarece nimeni nu a cerut permisiunea de a vorbi, patriarhul ecumenic a declarat că discuţia s-a încheiat şi a cerut membrilor Congresului să ia o hotărâre privind chestiunea în cauză.

Toţi membrii au acceptat opinia comitetului aşa cum a fost completată mai sus cu poziţiile patriarhului ecumenic.

 

Patriarhul ecumenic. Ajungem la cea de-a doua parte a raportului comitetului. Sunt de părere că ar trebui să împărţim chestiunea aşa cum a fost formulată la sesiunea precedentă, deoarece problema celibatului episcopilor este în mod esenţial diferită de problema întâietăţii tainelor cununiei şi preoţiei.

Referitor la acest al doilea punct aflat în studiu, remarc următoarele: decizia care a fost luată unanim privind cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi diaconilor văduvi rezolvă şi această chestiune, căci dacă este îngăduită afirmaţia mai mare, atunci este cu siguranţă binecuvântată cea mai mică. Canonul 10 al Sinodului din Ancira rezolvă în principiu această problemă permiţând căsătoria diaconilor chiar dacă în anumite circumstanţe. Dar cel mai important lucru este că de asemenea în Scriptură însăşi este susţinută posibilitatea căsătoriei după hirotonie.

Apostolii Pavel şi Varnava, cu toate că ei nu erau simpli diaconi sau preoţi sau episcopi, ci apostoli, au simţit că aveau dreptul să se căsătorească: Au nu avem putere pre o soră, femeie, a purta ? (I Corinteni 9, 5). Aşadar, la întrebarea dacă există o întâietate a tainei cununiei faţă de taina preoţiei care a fost stabilită din motive dogmatice, putem să răspundem negativ. Dar dacă aceasta a domnit până în prezent în Biserică, era o problemă de simplă rânduială. Cu toate acestea, astăzi, toţi recunosc că interesele Bisericii cer ca noi să lucrăm într-un mod diferit, îndeosebi în ce priveşte două trepte ale preoţiei: diaconul şi preotul. De fapt, răspunsul aşa cum a fost dat mai sus la problema precedenţei celor două taine stabileşte multe chestiuni:

 

1). Face mai puţin dificil pentru noi să primim clerici din altă biserică în Biserica Ortodoxă, cu condiţia ridicată de ei ca ei să se căsătorească;

2). Întăreşte pe cât de mult posibil aspiraţia la hirotonie a mai multor absolvenţi de seminarii, deoarece ei vor şti în prealabil că au libertatea de a intra în comuniunea căsătoriei chiar după hirotonie şi în acest fel ceea ce se observă adeseori în prezent în Biserică va dispărea, adică, bărbaţi tineri care sunt instruiţi de ea sunt pierduţi pentru ea deoarece ei nu pot să se căsătorească după hirotonie.

 

Dar asupra acestui lucru ar trebui să fac următoarea observaţie pentru a evita neînţelegerile. Adică, spunând că nunta clerului este îngăduită după hirotonie, noi nu includem de asemenea printre ei pe cei care au depus în mod solemn un jurământ monahal înaintea lui Dumnezeu şi a omului. În consecinţă, este necesar să facem o distincţie între cei necăsătoriţi. Acei clerici care nu au fost legaţi de un asemenea jurământ monahal şi sunt ei înşişi încă fraţi care au luat numai aşa-numita binecuvântare a rasei, se cuvine să aibă libertatea de a contracta o căsătorie chiar după hirotonia lor întru diacon şi preot. Restul clerului care a luat marea sau mica schimă, care de asemenea confirmă cu o declaraţie că ei vor rămâne necăsătoriţi făcând un jurământ şi plecându-şi capul de bunăvoie, unii ca aceştia nu se pot căsători; şi numai Biserica judecându-i cu bunăvoinţă va putea să le permită căsătoria, dar fără ca ei să rămână în slujba Bisericii. Cu toate acestea, în acelaşi timp, se cuvine să analizăm în mod asemănător legea monahală care hotărăşte ca primirea monahilor să fie interzisă înainte de vârsta de 25 ani.

 

Mitropolitul Cizicului. În această chestiune a precedenţei tainelor cununiei şi preoţiei, avem în mod limpede şi categoric legislaţia străveche a Bisericii care se opune. Canonul 26 apostolic afirmă clar: ,,Dintru cei ce au intrat în cleros neînsuraţi, vrând să se însoare, permitem numai anagnoştii (citeţii) şi psalţii”. Să remarcăm că termenul ,,permitem” (κελεύομεν) este întâlnit doar în acest canon şi de asemenea cuvântul ,,numai” (μόνους) este subliniat. Cu toate acestea, noi acceptăm căsătoria după hirotonie pe baza canonului 10 al Sinodului din Ancira ca fiind valabil şi pentru preoţi, dar cu rezerva că acest canon poate fi interpretat mai larg.

 

Arhimandritul Scriban. Ne-am adunat aici din pricina unei chestiuni de o necesitate absolută şi natură stringentă, şi am luat hotărârea potrivită pentru această problemă. În prezent, s-a introdus de asemenea chestiunea căsătoriei clerului după hirotonie. Am scris deja mitropolitului primat al României la începutul lucrării Congresului şi, căutând sfatul lui, l-am înştiinţat de chestiunile care vor fi tratate de acesta. Referitor la problema căsătoriei după hirotonie, el mi-a scris că Biserica ar trebui să rămână conservatoare. Cu toate acestea, recunosc că apare cazul intrării clerului catolic în Ortodoxie cu condiţia să li se permită să se căsătorească. Acest caz poate fi luat în discuţie.

 

Patriarhul ecumenic. Această chestiune este prezentată în principiu din cauza acestui motiv, şi în consecinţă noi suntem obligaţi să gândim pe o bază generală şi să decidem, fără ca aceasta să însemne că Bisericile vor începe de îndată să implementeze hotărârea Congresului nostru. Părintele ştie că noi suntem conservatori, dar totodată ştie că această chestiune este discutată deja de multă vreme în Biserică; şi deoarece în prezent este pusă de Biserica Sârbă în legătură cu intrarea catolicilor în Biserică, ar trebui să analizăm problema şi să formulăm poziţia noastră generală asupra ei şi, mai înainte de orice, asupra chestiunii precedenţei sfintelor taine.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Deoarece arhimandritul Scriban are dreptul să examineze şi să expună probleme care sunt urgente pentru Biserica sa, şi eu am dreptul să prezint chestiunile urgente ale Bisericii mele. Chestiunea pe care am menţionat-o pe scurt, anume, dacă preoţii romano-catolici care doresc să se convertească ar trebui primiţi în condiţiile pe care ei le pun privind căsătoria, este de o asemenea natură (urgentă); prin urmare, Congresul pan-ortodox ar trebui să fie corect discutând şi exprimând o opinie asupra ei. Cât despre chestiunea căsătoriei episcopilor, natura acestei chestiuni nu este atât de urgentă pentru Biserica Sârbă, pe cât este cea a celei de-a doua căsătorii a preoţilor văduvi, dar ea există. Există o întreagă literatură, au fost rostite şi publicate cuvinte înflăcărate, şi s-a cerut alegerea clerului căsătorit pentru demnitatea episcopală, şi dacă Sinodul Arhieresc nu săvârşeşte această alegere, atunci sindicatul clerului va face aceasta. Patriarhul ecumenic a expus corect problema căsătoriei clerului după hirotonie. Cu siguranţă, cei care au făcut o făgăduinţă clară că vor duce o viaţă monahală sunt excluşi, dar există clerici celibatari care nu au făcut o asemenea făgăduinţă. De ce nu este permisă o primă căsătorie pentru ei, când este îngăduită cea de-a doua ? Nu este ciudat că clerul solicită căsătoria.

 

Mitropolitul Cizicului. Mă refer la chestiunile afirmate anterior despre canonul 10 al Sinodului din Ancira. Noi nu putem hotărî mai presus de acesta. În ce priveşte faptul că este posibil pentru cler să solicite şi să ceară să fie căsătorit, sunt de părere că hotărârea noastră nu ar trebui să aibă o validitate retroactivă. Altfel, noi producem tulburare. În ce priveşte convertirea romano-catolicilor, noi putem decide ceva în mod specific.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Doresc să fie înţeles că problema căsătoriei clerului după hirotonie nu are o însemnătate şi origine locală. Ea preocupă întreaga Biserică Ortodoxă. Dacă nu este interzisă dogmatic căsătoria după hirotonie, atunci de ce nu este permisă căsătoria clerului ?[6] Ajungem în mod specific la Biserica pe care o reprezint. Avem un număr mare de clerici în Croaţia şi Boemia care au făcut apel la noi şi cer să fie primiţi în Biserica Ortodoxă, însă cu condiţia să li se permită să se căsătorească. Am răspuns că vom ajunge la o înţelegere cu celelalte Biserici Ortodoxe. În prezent, aceşti clerici continuă să aştepte[7].

 

Patriarhul ecumenic. Chestiunea pe care o discutăm este în mod indiscutabil de interes pan-ortodox, dar forma în care o prezintă mitropolitul Muntenegrului este urgentă şi de actualitate. Pentru Bisericile Sârbă şi Română, care se află în ţări unde există milioane de neortodocşi şi unde parohii întregi cu preoţi de parohie în frunte solicită cer să fie primite în Ortodoxie, chestiunea are o semnificaţie şi importanţă particulare. Dar voi anunţa că acest lucru se petrece şi în Biserica noastră. Pot să enumăr mai mult de 15 clerici care au părăsit rangurile bisericeşti în ultimii ani, nu ca bărbaţi nepotriviţi sau imorali, ci pentru că ei credeau că libertatea lor privind căsătoria, pe care nu au avut timp să o contracteze înainte de hirotonie, nu ar trebui încătuşată. Ei au fost apoi caterisiţi şi Biserica a fost lipsită de clerici atât de utili în alte privinţe. Şi eu întreb: nu ar trebui ca Biserica să ia în considerare aceste lucruri ? De exemplu, Biserica Română are un număr de seminarii şi un cler învăţat. Cu toate acestea, noi care nu avem foarte multe seminarii nu putem fi indiferenţi faţă de asemenea pierderi. Subliniez de asemenea din nou că problema este de actualitate, nu preocupă doar o biserică particulară, ci întreaga Biserică Ortodoxă.

 

Mitropolitul de Dyrrachion. Toate chestiunile care au fost discutate în Congresul nostru sau chiar doar problemele menţionate pe scurt până acum sunt de interes pan-ortodox deoarece totul are legătură cu Biserica Ortodoxă în general. Putem împărţi aceste probleme în chestiuni de urgenţă totală şi de urgenţă relativă. Şi ca probleme de urgenţă totală sunt: chestiunea calendarului, chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului văduv, atât preoţi cât şi diaconi, ultima din cauza intensităţii cu care a apărut în Biserica noastră soră Sârbă, şi toate chestiunile rămase ele însele cu siguranţă urgente, dar în diferite grade. Poziţia de a nu menţiona anumite chestiuni, precum cea a căsătoriei episcopatului şi altele, nu mi se pare corectă. Pentru că majoritatea Bisericilor locale sunt reprezentate prin harul lui Dumnezeu, Congresul nostru are o datorie de a aborda şi discuta toate chestiunile puse pe ordinea de zi stabilită şi de a-şi formula opinia clar, deschis, fără ezitare şi fără eschivare, întrucât aceasta mai mult decât alte lucruri folositoare este legată de luminarea opiniei comune a comunităţii ortodoxe, care urmăreşte de multă vreme cu interes viu aceste probleme din dragoste şi afecţiune pentru Sfânta Biserică. Revenind la subiectul discutat, dacă există o precedenţă între tainele preoţiei şi cununiei, declar că nu poate exista o precedenţă, şi în sprijinul opiniei mele citez conţinutul canonului 10 al Sinodului din Ancira care permite căsătoria după hirotonie.

 

Arhimandritul Scriban. Cu siguranţă când o Biserică hotărăşte în mod oficial că o anumită chestiune pusă înaintea ei cere o soluţie, atunci această chestiune este de actualitate şi de o natură urgentă. Însă, deoarece noi am scris puncte de vedere pertinente ici şi colo referitor la o anumită chestiune sau fiindcă anumiţi clerici cer soluţionarea ei, aceasta nu înseamnă că acea chestiune pare urgentă. Eu însumi l-am auzit o dată pe patriarhul Serbiei afirmând că în Biserica Sârbă nu există o asemenea chestiune.

 

Patriarhul ecumenic. Este de competenţa mea, având o îndelungată experienţă ierarhică, ca patriarh şi ca preşedinte al Congresului, să cercetez o chestiune dacă este de actualitate şi urgentă şi să o supun discuţiei. Ceea ce se discută în prezent este de actualitate şi sunt de părere că Congresul ar trebui să-şi exprime opinia.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Sunt nedumerit de faptul că arhimandritul Scriban poate susţine că această sau acea chestiune este de actualitate şi urgentă pentru Biserica Sârbă, de vreme ce ca reprezentant al acestei Biserici eu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre aceasta. Arhimandritul nu m-a auzit pe mine niciodată spunând că aceasta sau aceea este urgentă pentru Biserica Română, deoarece eu ştiu că un asemenea lucru este de domeniul lui. Mai mult, patriarhul ecumenic a pus deja în discuţie problema ca fiind de actualitate. Arhimandritului nu-i rămâne decât să voteze pro sau contra chestiunii.

 

Mitropolitul Cizicului. Nu neg că problema referitoare la preoţii romano-catolici ar trebui legiferată specific şi potrivit iconomiei, dar nu sunt de părere că chestiunea ar trebui de asemenea generalizată.

 

Patriarhul ecumenic. Dacă duhul sfintelor canoane nu permite căsătoria după hirotonie, atunci nu poate fi aplicată iconomia pentru preoţii romano-catolici. Dacă da, atunci se poate hotărî în general.

 

Arhimandritul Scriban. Întreb dacă în realitate problema căsătoriei clericilor după hirotonie este examinată în mod serios în Biserica Sârbă.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Am spus mai înainte şi acum repet că această chestiune există în Biserica mea, deşi nu într-o formă de urgenţă totală, ci relativă.

 

Patriarhul ecumenic. Discuţia este închisă. Supun chestiunea la vot, există o precedenţă permanentă între tainele cununiei şi preoţiei ?

 

Congresul a acceptat în unanimitate că din punct de vedere dogmatic şi sacramental, sfintele taine în discuţie nu se exclud una pe alta, fie că precedă sau urmează, şi în consecinţă nu există precedenţă între ele.

 

Patriarhul ecumenic. Este permisă după hirotonie prima căsătorie pentru preoţi şi diaconi care nu sunt monahi ?

 

Congresul a decis în unanimitate că este permisă cu anumite restricţii. În definirea acestor restricţii, au apărut puncte de vedere diferite.

 

Mitropolitul Cizicului şi Arhiepiscopul Americii de Nord sunt de părere că numai cu înţelesul canonului 10 al Sinodului din Ancira interpretat într-un fel mai larg în ce priveşte excepţia este posibil a permite căsătoria extinsă prin iconomie pentru diaconi şi preoţi. Totuşi, arhimandritul Scriban crede că este posibil prin iconomie şi prin excepţie a permite căsătoria pentru preoţi şi diaconi care vin din altă biserică.

 

Patriarhul ecumenic. Următoarea chestiune în ordine este ,,scaunul episcopal şi căsătoria”. Care este opinia Congresului ?

 

Mitropolitul de Dyrrachion. De vreme ce este considerată posibilă extinderea canonului 10 al Sinodului din Ancira la preoţi, de ce nu ar fi privită ca posibilă şi pentru episcopi ? Mai mult, chestiunea de faţă nu priveşte pe acei episcopi care au fost deja hirotoniţi, ci se referă la viitorii episcopi.

 

Mitropolitul Muntenegrului. Mai presus de orice, trebuie hotărât în principiu dacă este permisă căsătoria după hirotonie şi dacă este conformă cu învăţătura Evangheliilor. Dar această problemă a fost stabilită anterior şi există dovada că noi am decis în favoarea căsătoriei preoţilor şi diaconilor. În comitet, chestiunea a fost discutată şi stabilită în principiu.

 

Patriarhul ecumenic. Cu siguranţă, dintr-un punct de vedere dogmatic, extinderea libertăţii cu privire la căsătorie nu este interzisă nici măcar episcopilor. Dar socotesc că într-adevăr nu trebuie să aibă loc discuţia referitoare la căsătoria episcopilor după hirotonia lor întru episcop. Este adevărat că noi discutăm numai promovarea preoţilor căsătoriţi la scaunul episcopal fără obligaţia de a-şi trimite soţia într-o mânăstire, şi procedăm astfel dintr-un motiv urgent.

În Rusia, în prezent, s-a purces la alegerea de episcopi din rândul clerului căsătorit[8]. Evenimentul preocupă întreaga Biserică. Măsura, fiind unilaterală şi anulând legătura de unitate a Bisericii, este condamnabilă şi este posibil ca cei care au anulat unitatea ecleziastică să nu scape de condamnare. Cu toate acestea, chestiunea restabilirii libertăţii Bisericii de dinainte de secolul al VII-lea, când se permitea preoţilor căsătoriţi intrarea în treapta episcopală, este vie de asemenea peste tot în alte Biserici în afară de Rusia. Voi descrie ce s-a întâmplat printre noi. Condiţiile de viaţă chiar pentru demnitatea de episcop s-au schimbat. În Serbia şi România, unde poate predomină încă o concepţie monahală mai strictă de viaţă bisericească, deoarece, precum suntem informaţi, reşedinţele episcopale sunt socotite mânăstiri, unde nu pot locui nici măcar rudele episcopilor. Însă, lucrurile stau diferit pentru noi. Reşedinţa mitropolitului nu este considerată mânăstire şi mitropolitul poate vieţui liber cu rudele sale, care constituie adeseori mai mult de o familie. În consecinţă, în prezent, episcopii dintre noi nu duc viaţa pe care o presupune canonul 12 al Sinodului Penthekte, care nu o îngăduie nici pe soţia legitimă a episcopului în reşedinţa episcopală. În orice caz, de vreme ce nu este respectat canonul ad litteram, se pune întrebarea dacă este mai benefic pentru Biserică să ne întoarcem la libertatea de dinainte de Sinodul Penthekte în forma în care membrii clerului căsătorit sunt incluşi întotdeauna printre cei eligibili pentru episcopat, câtă vreme respectă celelalte condiţii.

 

Arhiepiscopul Americii de Nord. Ţinând cont de situaţia din Rusia, socotesc chestiunea foarte importantă şi din acest motiv îndrăznesc să rog fierbinte pe patriarhul ecumenic şi întregul Congres ca în prezent să evităm orice hotărâre în această problemă. Să nu uităm că Biserica Ortodoxă Rusă canonică putrezeşte în închisori, este terorizată, este persecutată şi din această pricină nu poate să ia o hotărâre pe tema discutată. Modul în care poporul rus înţelege această chestiune se vede din primirea proastă pe care am făcut-o episcopului căsătorit şi celorlalţi.

Categoric chestiunea nu este interzisă dogmatic. Dar Apostolul Pavel afirmă că toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos (I Corinteni 6, 12). Aflându-mă eu însumi în America, am văzut de asemenea şi am observat viaţa de familie a episcopilor căsătoriţi[9], şi am văzut-o plină de putere constructivă pentru Biserică. Dar printre noi domneşte încă altă poziţie referitoare la episcopat şi în consecinţă orice modificare bruscă cu privire la acest subiect este periculoasă. De aceea, dacă dorim ca implementarea celorlalte decizii ale noastre să fie susţinută, socotesc că este cel mai bine ca nici măcar în principiu măcar să nu abordăm subiectul căsătoriei episcopilor.

 

Patriarhul ecumenic. Avem propunerea limpede şi chibzuită a prea sfinţiei sale. O susţin cu condiţia ca, de vreme ce se va întruni fără îndoială un Sinod pan-ortodox în orice caz pentru situaţia generală din Rusia, să supunem chestiunea căsătoriei episcopilor hotărârii sale.

 

Congresul a fost de acord în unanimitate şi patriarhul ecumenic a declarat încheierea sesiunii.

 

† Meletie de Constantinopol
† Calinic de Cizic
† Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord
† Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Parathalassia
† Vasilie de Niceea
† Iacov de Dyrrachion
 
Arhimandrit Iuliu Scriban
V. Antoniades
Dr. M. Milankovici
 
† Arhimandrit Ghermano
Secretar şef al Sfântului Sinod

 


[1] Nu este un exemplu bun. Credincioşii de rit vechi, sau lipovenii, s-au opus într-adevăr corectării cărţilor de cult iniţiate de patriarhul Nicon. Sfântul Maxim Grecul (1480-1556) care a fost chemat să îndrepte cărţile de cult ne-a lăsat mărturie că aceste corectări erau îndreptăţite şi tot el a pătimit pentru acestea. Dar credincioşii de rit vechi – care se numesc aşa tocmai din cauza faptului că au păstrat vechiul rit bisericesc rusesc – au fost atât de îndărătnici şi răuvoitori, încât au alunecat în cele din urmă în tot felul de învăţături greşite, s-au dezbinat între ei, dând naştere la nenumărate facţiuni şi au căzut în final în erezie.

[2] Pare că se referă la cartea liturgică a Sfintelor Epistole.

[3] Arhiepiscopul se contrazice. Cuvântul lui Dumnezeu se află în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie – în care intră şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – şi într-adevăr nu toate lucrurile sunt scrise în Scriptură, dar avem tradiţie scrisă şi orală care ne vorbeşte despre tot ceea ce este de folos pentru o vieţuire creştinească. La care alt cuvânt al lui Dumnezeu se referă, când spune că oferă creştinului libertate şi auto-motivare ? La un cuvânt pe care l-ar tâlcui creştinul după mintea lui ? Aceasta este o învăţătură străină de Ortodoxie, care aduce a protestantism. Apoi, în fraza următoare se contrazice din nou.

[4] Acest citat, luat din comentariul canonistului bizantin Ioan Zonaras (secolul al XII-lea) la canonul 12 al Sinodului din Trullo, urmează textul din RP, 2: 331-332. O traducere a întregului comentariu este următoarea:

,,Canonul 5 apostolic afirmă: ‘Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, pe soţia sa să nu o alunge sub pretext de evlavie. Iar de o va alunga, să se afurisească, iar dacă persistă să se caterisească’. Canonul de faţă interzice arhiereilor să trăiască după hirotonie cu soţiile lor pe care le-au avut înainte de hirotonie. Cei care explică acest canon afirmă: ‘Noi interzicem episcopilor vieţuirea cu fostele lor soţii, nerăsturnând ceea ce a fost hotărât de apostoli şi stabilind contrarul, ci dorind mântuirea oamenilor şi progresul lor în ceea ce este mai bun, şi ca nu cumva de asemenea prin aceasta să poată fi pricinuit preoţiei vreun reproş’.

Ei aproape spun aceasta, că sfinţii apostoli, la începutul deţinerii credinţei şi când sfânta kerygma nu fusese răspândită încă, îi tratau mai îngăduitor pe cei care veneau la credinţă şi nu cereau desăvârşire în toate privinţele, ci ţineau seama de neputinţa lor, atât în ce priveşte obiceiurile păgâne cât şi cele evreieşti. Deoarece arhiereilor evreilor li se permisese prin Lege să se căsătorească şi căsătoria nu era interzisă pentru arhiereii grecilor. Dar în prezent, după ce kerygma s-a răspândit, iar credincioşii au dobândit o situaţie şi o rânduială mai bună şi viaţa potrivit Evangheliei a avansat, ei susţin că era necesar ca arhiereii să-şi îndrepte propriile vieţi către curăţie, astfel încât să se înfrâneze nu numai de la femeile aparţinând altora, ci şi de la cele cu care împărţiseră patul mai înainte. Şi nu numai să nu împartă patul sau să se împreune cu ele, dar nici să nu vieţuiască cu ele în aceeaşi casă. Căci poate chiar aşa ei vor trăi în curăţie, dar aceasta va fi o ofensă şi sminteală pentru alţii.

Aceşti Sfinţi Părinţi îl pun înainte şi pe marele Pavel care scrie: Fără sminteală fiţi, şi Iudeilor şi Elinilor şi bisericii lui Dumnezeu; precum şi eu întru toate tuturor plac, necăutând folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască. Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Corinteni 10, 32-33; 11, 1). Apoi ei introduc pedeapsa caterisirii pentru cei care nu respectă acest canon”.

[5] Trebuie remarcat că dacă ar fi să socotim lucrurile după cum le prezintă participanţii la acest congres, ar rezulta că Biserica Ortodoxă are o mulţime de rânduieli proaste, datorate ba legislaţiei imperiale, ba altor factori care i-au impus alt curs decât cel dorit de ea. Şi potrivit lor, acum, după 20 de veacuri de creştinism, apar primii oameni luminaţi care înţeleg în profunzime aceste probleme şi încearcă să salveze Biserica de samavolniciile atâtora şi s-o pună pe temeiuri sănătoase !

[6] Din discuţiile care au avut loc în cadrul acestei sesiuni se poate vedea ce şi cum s-a lucrat. Dacă au dorit să modifice un lucru în învăţătura şi rânduiala Bisericii, au descoperit că acesta atrage după sine o nouă modificare, şi tot aşa. Dacă s-a crezut că hotărârile acestui congres au constituit doar o mică schimbare, motivată de circumstanţe, ea a însemnat în realitate o fisură care, în final, a devenit autostradă ...

[7] Din modul în care este pusă problema reiese că era de la sine înţeles că oricărui cleric romano-catolic care doreşte să intre în Biserica Ortodoxă i se va recunoaşte hirotonia, şi nu numai, ci şi botezul, mirungerea. Aşadar, vorbim de o recunoaştere a tainelor Bisericii Catolice. Altfel, nu era necesară discutarea întâietăţii cununiei: ei ar fi fost botezaţi, mirunşi, se puteau căsători şi apoi erau hirotoniţi, de erau vrednici.

[8] Este vorba de Biserica Vie. A se vedea notele anterioare 4, 16 şi 61.

[9] Arhiepiscopul vorbeşte probabil despre episcopi anglicani, cu care, la acea vreme, ortodocşii aveau legături extrem de strânse. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912).